Țara norilor purpurii
Arkadi  Strugatski

Boris Strugatski








Nuvela științifico-fantastică „Țara norilor purpurii” descrie o expediție grea și primejdioasă, bogată în evenimente dramatice, pe planeta Venus, una din cele mai greu accesibile planete ale sistemului solar.

La sfîrșitul secolului XX, în toiul marii ofensive pentru cucerirea de către om a spațiului cosmic din apropierea Soarelui, s-au descoperit pe Venus zăcăminte neobișnuit de bogate de minereuri radioactive, cărora li s-a dat denumirea de „Golconda uranică”. Pentru asaltul planetei Venus, constructorii sovietici concep o navă interplanetară de tip nou — racheta fotonică „Hius”. Un grup select de cosmonauți, alcătuit din șase oameni, este trimis să exploreze misterioasa „Golcondă uranică” și să instaleze în apropierea ei primul rachetodrom.

Aventurile prin care trece expediția în uriașele mlaștini și pustiuri negre de pe Venus sînt relatate în nuvela de față, în care facem cunoștință cu „centura roșie” și cu „enigma lui Tahmasib” și ai cărei eroi, animați de simțul datoriei și al tovărășiei, dau numeroase pilde de curaj, luptînd pentru cucerirea naturii de către om. Tinerii autori ai nuvelei, orientalistul Arkadi Strugatki și astronomul Boris Strugatki, au publicat pînă acum mai multe nuvele științifico-fantastice în diverse reviste și continuă să scrie în acest gen. În prezent ei lucrează la o nuvelă care ne povestește ce s-a întîmplat mai departe cu eroii romanului „Țara norilor purpurii”.









Arkadi și Boris Strugațki

Țara norilor purpurii





Traducere: Igor Blok

Editura Tineretului, 1961




Страна багровых туч

Detgiz, 1959




PARTEA ÎNTÎI — POLIGONUL Nr. 7







O DISCUȚIE SERIOASĂ


Secretarul ridică asupra lui Bîkov singurul ochi pe care-l avea:

— Veniți din Asia Centrală?

— Da.

— Actele dumneavoastră…

Întinse stăruitor peste birou o mînă tuciurie, ce semăna cu un clește de rac, avînd degetul arătător peste măsură de lung; secretarului îi lipseau trei degete și o jumătate din palmă. Bîkov puse în mîna secretarului delegația sa și o adeverință. Despăturind încet delegația, secretarul citi:

„Inginerul-mecanic Bîkov Alexei Petrovici, de la Baza expediționară sovieto-chineză din Gobi, este delegat da Ministerul Geologiei să ducă tratative cu privire la continuarea lucrărilor. Baza oficială: o adresă C.S.C.I. din…”

Secretarul aruncă o privire asupra adeverinței, i-o restitui și-i arătă o ușă capitonată cu mușama neagră.

— Poftiți dincolo! Tovarășul Kraiuhin vă așteaptă.

— Delegația rămîne la dumneavoastră? întrebă Bîkov.

— Delegația rămîne la mine.

Bîkov își netezi părul și își îndreptă bluza din piele de antilopă. I se păru că a surprins în ochiul secretarului o privire curioasă ori poate ironică. Se încruntă, deschise ușa arătată și intră.

În cabinetul spațios, cu aspect sumbru, storurile de bambus erau lăsate jos, acoperind ferestrele. Pereții din material plastic, cu desăvîrșire goi, aveau reflexe difuze. Dușumeaua era acoperită cu un covor roșu, moale. Bîkov aruncă o privire în jur, căutîndu-l pe stăpînul cabinetului. Lîngă biroul masiv, pe care nu se afla mai nimic văzu profilîndu-se două chelii. Una din ele, palidă, bătînd în cenușiu, stătea nemișcată, înălțîndu-se puțin peste speteaza unuia din fotoliile destinate vizitatorilor. Cealaltă, de un galben ca șofranul, stătea aplecată peste mapele aflate pe birou, la celălalt capăt, și se legăna necontenit, ca și cînd posesorul ei ar fi mirosit suspicios hîrtiile de calc și copiile albastre, trase la heliograf, ale schițelor aflate înaintea lui.

Bîkov văzu apoi o a treia chelie: aceasta aparținea unei siluete hidos de grasă, într-o salopetă gri, care se întinsese pe covor, cu capul pleșuv, de culoare cenușie, vîrît stîngaci în ungherul dintre perete și dulapul de fier. De gît îi atîrna un șnur, ce se întindea pînă sub birou.

Bîkov se lăsă stînjenit cînd pe un picior, cînd pe celălalt, își trase din nou fermoarul de la bluză și aruncă o privire neliniștită spre ușă. În clipa aceea capul de culoarea șofranului dispăru. Se auzi un pufăit, și o voce înfundată, răgușită rosti satisfăcută: „Ține splendid! Splendid!” Deasupra biroului se ridică încet o siluetă greoaie și îndesată, într-o salopetă de lucru de nailon.

Omul era de statură uriașă, nespus de lat în umeri, de bună seamă cîntărind multe kilograme. Fața lui, cu pielea oacheșă, brăzdată de zbîrcituri, părea o mască; gura, cu buzele subțiri, era strînsă, formînd o linie dreaptă; de sub fruntea puternic bombată, ochii rotunzi și fără gene îl fixau cu răceală și atenție pe Bîkov.

— Ce doriți? se informă omul, cu vocea răgușită.

— Aș vrea să vorbesc cu tovarășul Kraiuhin — spuse Bîkov, uitîndu-se cu coada ochiului la silueta masivă întinsă pe covor.

— Eu sînt Kraiuhin. Omul cu ochii rotunzi se uită și el cu coada ochiului la silueta de pe covor, după care îl fixă din nou pe inginer.

Chelia din fotoliu stătea nemișcată. Bîkov șovăi o clipă, făcu cîțiva pași și se prezentă. Kraiuhin îl ascultă cu capul plecat.

— Îmi pare bine — spuse el, rezervat. Te-am așteptat încă de ieri, tovarășe Bîkov. Ia loc, te rog — și Kraiuhin arătă, cu palma lui uriașă ca o cazma, fotoliul. Aici, te rog. Eliberează locul și stai jos.

Fără a pricepe nimic, Bîkov se apropie de birou, se întoarse înspre fotoliu și abia își stăpîni un rîs nervos, în fotoliu zăcea un ciudat costum de protecție, asemănător cu un costum de scafandru, dintr-o țesătură elastică de culoare cenușie. Peste speteaza fotoliului se ridica o calotă rotundă, argintie, prevăzută cu cleme metalice.

— Ia-l și pune-l jos — zise Kraiuhin.

Bîkov aruncă o privire la momîia cea grasă din ungherul de lîngă dulapul de fier.

— Și acesta e tot un costum de protecție — vorbi nerăbdător Kraiuhin. Ia loc odată!

Bîkov goli grăbit fotoliul și se așeză oarecum jenat. Kraiuhin se uită la el, fără a clipi.

— Așa… Bătu o vreme în birou cu degetele lui palide. Să facem cunoștință, tovarășe Bîkov. Mă numesc Nikolai Zaharovici. Așa să-mi spui. Ai să lucrezi sub conducerea mea. Dacă, bine-nțeles… Zbîrnîitul strident al telefonului îl întrerupse. Kraiuhin ridică receptorul: O clipă, tovarășe Bîkov… Alo! Da, eu sînt…

Mai mult nu rosti nici un cuvînt, dar Bîkov văzu în lumina albăstruie pe care o răspîndea ecranul videofonului cum lui Nikolai Zaharovici îi năvăli deodată sîngele în obraji și i se umflară la tîmple nodurile întunecate ale vinelor. Era vorba, se pare, de niște lucruri foarte grave. Delicat, Bîkov își lăsă ochii în jos și se apucă să examineze costumul de protecție care zăcea pe covor, alături de fotoliu. Prin gulerul desfăcut se vedea interiorul căștii. I se păru că distinge prin cască desenul gros al covorului, deși dinafară globul argintiu părea absolut opac. Bîkov se aplecă să vadă mai bine casca, dar în clipa aceea Kraiuhin puse receptorul în furcă și răsuci comutatorul.

— Să vină Pokatilov! ordonă el.

— Am înțeles! răspunse cineva nevăzut.

— Peste o oră.

— Am înțeles, peste o oră.

Comutatorul țăcăni din nou și se făcu liniște. Bîkov își ridică ochii și-l văzu pe Kraiuhin frecîndu-și cu putere fața cu palmele.

— Așa — spuse el calm, surprinzînd privirea lui Bîkov ațintită asupra lui. Ce cap sex! Nimic nu se prinde de el… Iartă-mă, te rog, tovarășe Bîkov. Unde-am rămas?… Da, da… Te rog încă o dată să mă ierți. Noi doi avem de vorbit serios, atît că nu prea dispunem de timp. N-avem timp de loc. Să trecem la subiect… Înainte de toate aș vrea să te cunosc mai îndeaproape. Vorbește-mi despre dumneata.

— Ce anume? întrebă Bîkov.

— Întîi și-ntîi biografia.

— Biografia? Inginerul rămase puțin pe gînduri. Biografia mea e cît se poate de simplă. M-am născut în 19.. în apropiere de orașul Gorki. Sînt fiul unui lucrător din navigația fluvială. Tata a murit de timpuriu, cînd nu împlinisem încă trei ani. Am crescut și am învățat la o școală-internat pînă la vîrsta de cincisprezece ani. Apoi am lucrat timp de patru ani ca ajutor de motorist și motorist pe glisoarele-amfibii reactoare de pe Volga. Sînt jucător de hochei. Am participat la două olimpiade, cu selecționata „Volga”. Am intrat la școala tehnică superioară de transporturi terestre, fosta școală pentru trupele autoblindate. (“De ce vorbesc atît de mult?” îl fulgeră un gînd, dîndu-i o senzație neplăcută.) Am absolvit secția de transporturi expediționare reactivonucleare. Apoi… am fost trimis în munți, în regiunea Tian-Șan-ului… După aceea am fost trimis în deșert, în Gobi… Am lucrat acolo, și tot acolo am intrat în partid. Ce-aș mai putea adăuga? Cam asta-i tot.

— Da, într-adevăr e o biografie simplă — consimți Kraiuhin. Va să zică ai treizeci și trei de ani?

— Peste o lună împlinesc treizeci și patru.

— Și desigur nu ești căsătorit.

Această remarcă din partea șefului i se păru lui Bîkov destul de deplasată. Inginerul nu putea suferi să se facă aluzie la înfățișarea lui. În afară de asta, el cunoștea măcar o femeie pentru care fața lui arsă de soare, nasul ascuțit ca un vîrf de pantof și părul aspru și roșcat nu jucau un rol hotărîtor.

— Vreau să spun — urmă Kraiuhin — că acum o jumătate de an erai încă, se pare, celibatar.

— Da — răspunse sec Bîkov. Sînt și acum. Deocamdată.

Își dădu brusc seama că Kraiuhin știe multe despre persoana sa și îi pune toate întrebările acestea nu fiindcă l-ar interesa răspunsurile lui, ci pentru a-și face o „impresie personală” sau cine știe în ce alt scop. Era ceva neplăcut, și asta îl făcu pe Bîkov atent.

— Deocamdată sînt celibatar — repetă el.

— Prin urmare — spuse Kraiuhin — n-ai rude apropiate, nu?

— Prim urmare, nu.

— Și ești, ca să zic așa, absolut singur și independent…

— Da, singur. Deocamdată singur.

— Unde spui că ai lucrat în ultima vreme?

— În Gobi…

— Mult?

— Trei ani!

— Tot timpul în deșert?

— Da. Firește, cu mici întreruperi. Deplasări, cursuri… În cea mai mare parte însă, am stat în deșert.

— Nu te-ai plictisit?

Bîkov rămase pe gînduri.

— La început mi-a fost greu — spuse el, prudent. Apoi m-am obișnuit. Desigur, nu e ușor să lucrezi în deșert. Își aduse aminte de cerul dogoritor și de oceanele negre de nisip. Dar și deșertul poate fi îndrăgit.

— Da? făcu Kraiuhin. Poți îndrăgi deșertul? Dumneata îl iubești?

— M-am obișnuit, de bună seamă.

— Ultima dumitale funcție?

— Șeful coloanei de transportoare atomice universale de la Baza expediționară din Gobi.

— Așadar cunoști bine mașinile?

— Depinde care…

— Să zicem transportoarele acestea atomice ale dumitale.

Întrebarea i se păru lui Bîkov de prisos și de aceea nu răspunse.

— Spune-mi, dumneata ai condus anul trecut operațiile de salvare a expediției Dauge?

— Eu.

— Bravo, ai lucrat splendid! Fără dumneata, expediția ar fi fost pierdută.

Bîkov ridică din umeri:

— Pentru noi a fost un marș în salturi ca atîtea altele și nimic mai mult.

Kraiuhin își miji ochii.

— Dar și oamenii dumitale au avut de suferit, dacă nu mă înșeală memoria.

Bîkov roși — cu tenul lui, roșeața aceasta dădea feței sale o expresie cumplită — și spuse înciudat:

— S-a abătut peste noi furtuna neagră! Nu vreau să mă laud, tovarășe Kraiuhin, dar marșurile cu sunet de fanfară au loc numai la parăzi. În deșert, treaba asta e mai complicată.

Se simțea stînjenit și era înciudat. Kraiuhin îl cerceta cu un zîmbet nedefinit:

— Așa… Mai complicată… Trei ani în deșert. Nu e puțin. Asta e bine. Spune-mi, tovarășe Bîkov, în afară de serviciu te mai preocupă altceva?

Inginerul îl privi nedumerit:

— În ce sens?

— Ce faci în timpul liber?

— Hm… Citesc, joc șah.

— Mi se pare că ai unele lucrări?

— Am.

— Multe?

— Nu, nu sînt multe. Două articole în revista „Transporturile pe șenile”.

— Pe ce temă?

— Repararea motoarelor-reactor atomice în condiții de exploatare. O experiență proprie.

— Repararea motoarelor-reactor atomice… Foarte interesant. Apropo, în afară de hochei, ce te mai interesează în materie de sport?

— Sambo… Sînt instructor.

— Asta e bine. Așa. Dar astronomia nu te-a interesat niciodată?

Bîkov avu impresia că Kraiuhin își bate joc de el.

— Nu, astronomia nu m-a interesat — îi răspunse.

— Păcat!

— Se poate.

— Spun asta, Alexei Petrovici, deoarece munca pe care o vei face la noi va fi pînă la un anumit punct, ca să zic așa, legată de această știință.

Inginerul se încruntă.

— Iertați-mă, nu prea vă înțeleg…

— Ce ți s-a spus cînd ai fost trimis aici?

— Mi s-a spus că sînt trimis în vederea unor tratative pentru participarea mea la o expediție științifică. Temporar…

— La ce expediție anume nu ți s-a spus?

— Undeva în niște deșerturi, în căutarea unor minereuri rare.

Kraiuhin își trosni degetele palide și își puse palmele pe birou.

— Da, firește — bolborosi el. Foarte firesc. Ei nu știu asta. Uite ce e, Alexei Petrovici — vorbi Kraiuhin, răsuflînd adînc. Desigur, astronomia n-are nici o contingență cu asta; mai precis, aproape că n-are. Și mai precis: pentru dumneata n-are nici o contingență. N-are importanță că nu te interesează astronomia. Nu cred că va trebui să apelezi la ea. La nevoie ai să mai citești și dumneata cîte ceva, o să-ți mai spună și alții. Esențialul e însă că dumneata n-ai să lucrezi aici; ca să zic așa, nu pe Pămînt.

Bîkov clipi neliniștit din ochi. Deodată avu din nou senzația că nu se simte în apele sale, exact cum se întîmplase cu o jumătate de oră în urmă cînd pășise pragul acestui cabinet.

— Mi-i teamă că… nu vă înțeleg — rosti el, bîlbîindu-se. Nu pe Pămînt? Poate în Lună?

— Nu, nu în Lună. Mult mai departe.

Asta semăna cu un vis foarte ciudat.

Sprijinindu-și bărbia în degetele împreunate, Kraiuhin spuse:

— De ce te miri atîta, Alexei Petrovici? Sînt treizeci de ani de cînd oamenii zboară pe alte planete. Îți închipui oare că aceștia sînt altfel de oameni? Nicidecum. Sînt oameni obișnuiți, la fel ca dumneata. Oameni cu diferite specialități. Eu, de pildă, sînt convins că dumneata ai putea deveni un foarte bun explorator interplanetar. De altfel, mulți dintre cosmonauți au venit la noi, ca să zic așa, dinafară, de exemplu din aviație. Îmi dau seama că dumitale, inginer cu o specialitate strict „terestră”, nici nu putea să-ți treacă prin cap că ai avea posibilitatea să iei parte la o acțiune de felul acesta. Întîmplarea face însă ca noi să trimitem o expediție pe planeta Venus și să avem nevoie de un om care să cunoască la perfecție condițiile muncii în deșert. Nu cred că deșerturile de-acolo să se deosebească cine știe ce de scumpul dumitale Gobi. Atît că va fi ceva mai greu.

Bîkov își aminti deodată:

— Golconda uranică!

Kraiuhin îi aruncă o privire scurtă, foarte atentă:

— Da. Golconda uranică. Ei, vezi, știi aproape tot.

— Venus… — rosti tărăgănat Bîkov. Golconda uranică… Clătină din cap și rîse. Eu și în cer! De necrezut!

— Ei, hai, că n-oi fi dumneata chiar așa de păcătos, în afară de asta, noi nu te trimitem în grădinile raiului. Dar poate… — Kraiuhin se aplecă și coborî vocea: Ți-i teamă?

Bîkov rămase pe gînduri.

— Desigur, mi-i cam teamă — mărturisi el. Ba chiar mi-i teamă de-a binelea. S-ar putea să nu corespund. Se uită la Kraiuhin și zîmbi: Nu, nu mă tem eu într-atîta încît să refuz. Dar vă dați și dumneavoastră seama că toate acestea sînt atît de neașteptate. Și apoi… Sînteți încredințat că am să corespund?

— Sînt absolut convins. Firește, acolo o să fie greu, foarte-foarte greu, o să întîmpinați probabil primejdii pe care nici nu le bănuim… Dar dumneata ai să te descurci.

— Dumneavoastră știți mai bine, tovarășe Kraiuhin.

— Da, cred că știu mai bine. Așadar, Alexei Petrovici, să considerăm că n-ai să dai fuga la ministerul dumitale și n-ai să-i implori pe cei de acolo să fii eliberat din motive de sănătate sau din motive de ordin familial.

— Tovarășe Kraiuhin!

— Să nu te mire că-ți spun asta. Kraiuhin se întunecă la față: în fotoliul acesta au stat ei și alții, mai ceva, și s-au speriat în modul cel mai regretabil. Kraiuhin își trecu palma peste obraz. Ca să fiu sincer, de mult am pus eu ochii pe dumneata și mă bucur că nu m-am înșelat.

Bîkov icni stînjenit și se uită în altă parte. Apoi, calm, întrebă:

— De unde mă cunoașteți, tovarășe Kraiuhin?

— Din acțiunea pentru salvarea expediției Dauge. Era o expediție a departamentului nostru. De-atunci ți-am pus gînd rău. Am cerut relații despre dumneata, și așa mai departe. Iar cînd a venit momentul, te-am invitat aici.

— Am înțeles.

— De obicei se dă un termen de gîndire. O săptămînă, uneori o lună. Dar acum nu putem aștepta. Hotărăște-te, Alexei Petrovici. Te previn, dacă șovăi cît de cît, mai bine să renunți de la început. Nu-i cu supărare.

Bîkov izbucni în rîs:

— Nu, tovarășe Kraiuhin, nu renunț. Dacă dumneavoastră sînteți de părere că am să corespund, nu renunț. Accept propunerea. E, desigur, ceva neașteptat pentru mine, dar nu-i nimic, am să mă obișnuiesc. Sînt de acord.

— Foarte bine.

Kraiuhin dădu liniștit din cap și se uită la ceas.

— Acum, uite ce: expediția va fi relativ de scurtă durată, cel mult o lună și jumătate. Te aranjează?

— Mă aranjează…

— Amănunte în legătură cu munca ce te-așteaptă n-am să-ți dau acum. Ai să afli mai tîrziu. Timpul de care dispunem este foarte limitat. Te rog numai să ai în vedere că mîine plecăm.

— Mîine? Pe Venus?

— Nu, pe Venus plecăm ceva mai tîrziu. Deocamdată avem de lucru pe Pămînt. Insă nu la Moscova, ci în altă parte. Spune-mi, dar bagajul unde ți-este?

— Jos la garderobă. Am puține lucruri: un geamantan și un porthart. Nu-mi închipuiam…

— Asta n-are importanță. Unde vrei să tragi? Ți-aș recomanda „Praga”. E aici alături.

Bîkov încuviință cu un semn din cap:

— Cunosc, e un hotel bun.

— Foarte bun. Acum te las. Peste… — se uită din nou la ceas — peste vreo două ore și ceva, exact la șaptesprezece zero zero, să fii din nou aici, tovarășe cosmonaut. Atunci ai să mai afli cîte ceva. Ai luat masa? Desigur că nu. Restaurantul e la etajul doisprezece. Iei masa, te odihnești în bibliotecă sau la club, care se află în aceeași clădire, și la șaptesprezece punct te întorci. La revedere. Acuma trebuie, ca să zic așa, să-i trag cuiva o săpuneală.

Bîkov, încă puțin emoționat, se ridică și, după o clipă de șovăială, puse o întrebare care-l chinuia de mult:

— Tovarășe Kraiuhin, care este numele întreg al acestei instituții? În delegație scrie „C.S.C.I.”, dar am impresia că am descifrat greșit.

— C.S.C.I. Înseamnă Comitetul de stat pentru comunicațiile interplanetare de pe lîngă Consiliul de Miniștri. Eu sînt vicepreședinte al comitetului.

— Mulțumesc — spuse Bîkov. Comitetul pentru comunicațiile interplanetare — bolborosi el, întorcîndu-se spre ușă. Ei, da, desigur… Eu credeam că e Comitetul de stat pentru contactele internaționale… Aceleași inițiale…

În ușă, Bîkov se lovi de un om foarte înalt, care dăduse buzna în cabinet. Inginerul apucă să vadă doar că acesta purta niște ochelari mari, într-o elegantă ramă neagră, și că era nespus de palid. Omul nu-l observă pe vizitator și, izbindu-l în piept, începu de-a dreptul din prag:

— Nikolai Zaharovici!…

— Unde e reactorul numărul șase? auzi Bîkov basul răgușit al lui Kraiuhin, care de data aceasta nu prevestea nimic bun.

— Dați-mi voie, Nikolai…

— Eu te întreb unde-i reactorul numărul șase?

Inginerul Bîkov închise ușa și se îndreptă spre ieșirea din anticameră. Secretarul cel întunecat la chip îl petrecu cu singurul său ochi și se aplecă din nou peste hîrtiile de pe birou.




ECHIPAJUL LUI „HIUS”


Venus e „a” doua planetă în ordinea depărtării de Soare. Distanța medie care o separă de Soare este de 0,723 unități astronomice = 108 milioane km… Venus efectuează o rotație totală în jurul Soarelui în 224 zile 16 ore 49 minute și 8 secunde. Viteza medie de deplasare pe orbită este de 35 km/sec… Venus este planeta cea mai apropiată de noi. În timpul trecerii sale între Pămînt și Soare, depărtarea ei de Pămînt poate fi de 39 mil. km. Cînd trece de cealaltă parte a Soarelui, V se află la o distanță de 258 mil. km de Pămînt… Diametru planetei V. este de 12.400 km, turtirea foarte mică. Luînd ca unitate datele pentru Pămînt, pentru V. avem diametrul 0,973, suprafața 0,95, volumul 0,92, forța de gravitație la suprafață 0,85, densitatea 0,88 (sau 4,86 gr/cm3), masa 0,81… Perioada de rotație este de aproape 57 de ore… V. e înconjurată de o atmosferă extrem de densă, alcătuită din bioxid de carbon și oxid de carbon, în care plutesc nori de cristale de amoniac… În prezent, V. este studiată de pe cîțiva sateliți temporari și permanenți, dintre care doi aparțin Academiei de Științe a U.R.S.S. Tentativele de debarcare pe V. (Abrosimov, Nisidzima, Sokolovski, Și Fen-iu ș.a.) și de cercetare directă a suprafeței sale nu au fost încununate de succes.

Bîkov privi fotografia în culori a planetei Venus — un disc gălbui pe un fond negru de catifea, cu umbre albastre și portocalii — și închise tomul greu. „Tentativele de debarcare… și de cercetare directă… nu au fost încununate de succes…” Scurt și cuprinzător. Da, s-au făcut încercări. Bîkov începu să-și aducă aminte de tot ceea ce știa din cărți și din ziare, de la conferințele televizate și din comunicatele succinte ale Agenției T.A.S.S.

La sfîrșitul celui de-al treilea deceniu după primele zboruri pe Lună, aproape toate obiectivele situate în limitele unui perimetru măsurînd un miliard și jumătate de kilometri de la Pămînt erau deja cunoscute omului. Au apărut științe noi — planetologia și planetografia Lunii, ale lui Marte, ale lui Mercur, ale sateliților mari ai marilor planete și ale unora dintre asteroizi. Exploratorii interplanetari, îndeosebi aceia care erau nevoiți să lucreze luni și chiar ani întregi departe de Pămînt, s-au obișnuit cu straturile mișcătoare de praf etern de pe cîmpiile Lunii, cu deșerturile roșii și cu dumbrăvile firave de haloxylon de pe Marte, cu prăpăstiile de gheață și cu platourile alpine încinse pînă la incandescență de pe Mercur, cu cerul străin pe care străluceau mai multe luni, cu Soarele semănînd cu o steluță luminoasă. Sute de nave brăzdau sistemul solar în toate direcțiile. Începea o nouă etapă a cuceririi spațiului de către om — epoca cuceririi marilor planete „grele”: Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun și Venus.

Planeta Venus făcea parte dintre primele obiective asupra cărora se concentrase atenția cercetătorilor de pe Pămînt. Apropierea ei de Pămînt și de Soare, o anumită asemănare a unora dintre caracteristicile ei fizice cu acelea ale Pămîntului, cum și lipsa totală a unor date cît de cît complete cu privire la structura ei făceau ca ea să-i atragă, înaintea altora, pe exploratorii interplanetari.

La început, ca întotdeauna, au fost lansate aparate cosmice fără pilot. Rezultatele s-au dovedit a nu fi deloc mulțumitoare. O nebulozitate densă, semănînd cu mîlul oceanului, n-a îngăduit să se vadă nimic. Sute de kilometri de peliculă obișnuită și peliculă infraroșie arătau același lucru: o perdea albă, compactă, alcătuită dintr-un strat impenetrabil de ceață, se pare foarte gros. N-a îndreptățit speranțele nici radio-optica. În atmosfera planetei Venus, fasciculul de radiație electromagnetică era fie absorbit, fie reflectat de păturile ei superioare. Ecranele radiolocatoarelor rămîneau negre sau degajau o lumină uniformă, care nu spunea nimic. Tanchetele-laborator telemecanice și cibernetice, care și-au dovedit în chip strălucit însușirile cu prilejul explorării preliminare a Lunii și a lui Marte, nu au transmis nimic, pierind fără urmă undeva pe fundul acelui ocean dens cu suprafața cenușie-trandafirie.

Atunci au pornit la asaltul planetei Venus oameni temerari. Pe bordul celor mai bune nave interplanetare, trei expediții, echipate cu cele mai avansate mijloace tehnice din acea vreme, s-au avîntat una după alta în atmosfera misterioasei planete. Prima navă a ars, fără a mai apuca să transmită ceva (observatorii au înregistrat o explozie în locul unde nava a pătruns în atmosfera planetei). Cea de-a doua expediție a comunicat că se pregătește de coborîre, iar după douăzeci de minute a făcut cunoscut că nava e purtată de niște curenți atmosferici de o forță neînchipuită. Apoi a amuțit pentru totdeauna. A treia expediție a reușit să coboare pe suprafața planetei. Dar, datorită unor capricii ale atmosferei foarte nestabile de pe Venus, nu s-a putut menține legătura cu cei debarcați decît timp de douăzeci și patru de ore. Șeful expediției a comunicat că pe planetă bîntuiau furtuni de nisip, trombe ce smulgeau din loc stînci întregi, și că stăruia o beznă care învăluia totul de jur împrejur. Apoi a amuțit și această expediție. Cîteva zile mai tîrziu s-a auzit o voce spunînd repede la microfon: „Febră, febră, febră…” Cu aceasta, legătura s-a întrerupt.

Trei expediții pierdute într-un răstimp atît de scurt — era prea de tot! Devenise evident că planeta Venus va putea fi asaltată abia după o nouă muncă de pregătire dintre cele mai minuțioase. Era necesar să se facă recunoașteri migăloase, complete și cît mai temeinice. Congresul internațional de Cosmonautică a elaborat un plan de studiere a planetei Venus pe o perioadă de cincisprezece ani. În vederea lucrărilor de cercetare, omenirea a pus în acțiune întreg arsenalul bogat al științei și tehnicii. S-au construit cîțiva sateliți-laborator, echipați cu sute de aparate automate. S-au folosit sonde de recunoaștere autopropulsate, aparatură optică cu raze infraroșii și aparataj electronic, dispozitive cu flux de ioni, și multe altele. Datele obținute erau necontenit sistematizate de cele mai mari mașini electronice de calculat din lume. Atmosfera planetei Venus a fost studiată atît de detailat, încît au rămas uluiți înșiși oamenii de știință. S-a determinat, în sfîrșit, cu toată precizia, perioada de rotație a lui Venus. A fost întocmită în linii generale o hartă a lanțurilor de munți de pe planetă. Au fost măsurate cîmpurile ei magnetice. Lucrările se desfășurau metodic și sistematic.

Un satelit-laborator a descoperit pe Venus o zonă de ionizare intensă. După cîtva timp, această descoperire a fost confirmată de cercetătorii sovietici, chinezi și japonezi. S-a constatat că zona de ionizare supra-intensă, care ocupă o suprafață de aproximativ o jumătate de milion de kilometri pătrați, se localizează periodic într-un anumit sector de pe suprafața planetei, că ea nu are nici o legătură cu stratul gros de nori și, ca atare, este exclusă ipoteza originii ei atmosferice. Rămînea de presupus că sursa de ionizare provenea chiar de pe scoarța solidă a planetei. Dacă ionizarea era provocată de o radiație radioactivă, ea se putea datora numai unor minereuri radioactive de o concentrare nemaivăzută. Denumirea de „Golconda uranică” se impunea de la sine.

Acum lucrurile au luat o altă întorsătură. În ceea ce privește elementele active grele, omenirea rămînea încă în urmă. Tehnologia extracției elementelor grele se dezvolta încet; în orice caz, cererea de elemente grele active depășea cu mult producția întreprinderilor de înnobilare, iar obținerea lor pe cale artificială era mult prea costisitoare. Interesului științific pur academic față de Venus i s-a adăugat un interes mai practic.

Au urmat alte expediții. Sokolovski, vicepreședintele Congresului internațional de Cosmonautică, și-a găsit moartea. Nisidzima s-a întors la Nagoya orb. Și Fen-iu, cel mai bun pilot al Chinei, a pierit fără urmă. Se vede treaba că vechile mijloace de asalt nu erau eficace pentru această planetă, care parcă își bătea joc de eforturile oamenilor. Analiza datelor precare cu privire la cauzele catastrofelor a arătat că pe Venus se va putea efectua o coborîre numai dacă se va renunța la vechile forme și principii ale tehnicii zborurilor interplanetare. Congresul internațional a recomandat să se renunțe provizoriu la întreprinderea unor noi tentative cu vechile mijloace și a instituit un premiu pentru elaborarea unui nou gen de transportor interplanetar, capabil să străpungă cuirasa în clocot a atmosferei de pe Venus. În U.R.S.S. se lucra intens la construirea unei rachete fotonice. Alte țări căutau și ele căi noi.

Cu doi ani înainte de narațiunea noastră, în ziarele centrale a apărut o știre care anunța că pe cel mai mare satelit artificial al Pămîntului, „Veidadî Iu-i” — „Marea prietenie” — specialiștii sovietici și chinezi în domeniul turnării agravitaționale (turnare în condiții de imponderabilitate) au început turnarea corpului primei rachete fotonice. Această rachetă specială îi va sluji poate lui Bîkov și tovarășilor săi să răzbească spre deșerturile de pe Venus… „care nu cred să se deosebească cine știe ce de scumpul dumitale Gobi”, cum a zis Kraiuhin.

Dar, fie că e vorba de o rachetă fotonică sau de una atomică, fie că deșerturile de pe Venus se deosebesc sau nu de acelea din Gobi, este limpede că expediția nu se duce la ceva de-a gata. Zborurile interplanetare și îndeosebi munca pe alte planete constituie o întreprindere întreit de grea și de complicată. Pentru cucerirea planetei Venus și a bogățiilor Golcondei uranice, a acestor zăcăminte aproape fabuloase, se cer cunoștințe vaste, o sănătate de fier, o putere de rezistență neobișnuită. Trebuie să fii un adevărat explorator interplanetar, adică unul din acei eroi care apar în filme întîmpinați cu flori sau… își găsesc mormîntul în abisurile sumbre ale spațiului cosmic fără de sfîrșit. Va avea oare modestul inginer Bîkov suficiente cunoștințe, destulă sănătate și putere de rezistență? De altfel…

Kraiuhin știe mai bine. Kraiuhin este vicepreședintele C.S.C.I., al Comitetului de stat pentru comunicațiile interplanetare. Și dacă Kraiuhin e încredințat că Bîkov va corespunde misiunii date, înseamnă că așa va fi. Într-adevăr, exploratorii aceștia interplanetari sînt și ei oameni tot ca și dînsul! Dacă pot ei, o să poată și el.

Bîkov se surprinse uitîndu-se țintă în ochii drăgălașei bibliotecare de la masa de vizavi. Fata se încruntă, apoi nu se mai putu stăpîni și izbucni în rîs. Bîkov se încruntă la rîndul lui. Da, trebuie să expedieze o telegramă la Așhabad, anunțînd că deplasarea va fi de lungă durată. Păcat că nu se pot vedea înainte de plecarea expediției… La ce-ar folosi însă o întîlnire? Poți oare să spui în cîteva minute tot ce ți-ai pus în gînd vreme de cîțiva ani? Să lăsăm, dar, soarta să decidă. Cînd se va înapoia… (în mintea lui Bîkov răsări o fotografie dintr-o revistă ilustrată, care înfățișa înapoierea dintr-o cursă grea a unor eroi ai spațiilor cosmice, întîmpinați cu flori, zîmbete, brațe ridicate în semn de salut…), deci cînd se va înapoia, își va lua un concediu și va pleca la Așhabad. Va merge la o anumită casă, va apăsa pe butonul soneriei și atunci…

Bîkov se uită la ceas. Pînă la cinci mai rămăseseră cîteva minute. Se ridică, restitui, cu o ușoară înclinare a capului, volumul din enciclopedie fetei aceleia cu zîmbetul pe buze și se duse la Kraiuhin.

În anticameră, secretarul cel cu un singur ochi îl salută ca pe o veche cunoștință, dînd din cap. Bîkov se mai uită o dată la ceas (era cinci fără un minut), își trecu degetele prin păr, își îndreptă bluza și deschise hotărît ușa care da în cabinet.

Avu impresia că a intrat într-o altă încăpere. Storurile erau ridicate; pe geamurile larg deschise intra, într-un șuvoi vesel, soarele, inundînd pereții catifelați din material plastic de culoare deschisă. Fotoliul din fața biroului era dat la o parte. În fotoliu se mai afla costumul de protecție ce semăna cu un costum de scafandru, cu calota argintie aruncată peste speteaza fotoliului. Covorul, făcut sul, era întins de-a lungul unui perete. În mijlocul cabinetului, pe parchetul lucios, stătea un obiect ciudat, asemănător cu o uriașă broască țestoasă, de culoare cenușie, cu cinci picioare groase ca niște butuci. O cuirasă netedă de formă sferică se ridica la cel puțin un metru deasupra dușumelei. În jurul broaștei țestoase făcuseră cerc cîțiva oameni, care stăteau pe vine.

Cînd intră Bîkov, unul din ei, un bărbat îndesat, lat în spete, cu niște ochelari negri cu rama groasă ce-i acopereau jumătate din față, înălță capul cu chelia galbenă lucind în soare și rosti cu vocea răgușită a lui Kraiuhin:

— Iată-l! Tovarăși, vă prezint pe cel de-al șaselea membru al echipajului, inginerul Alexei Petrovici Bîkov,

Toți se întoarseră spre el. Erau de față un bărbat înalt, foarte frumos, într-un costum subțire și elegant, un grăsan ras în cap, care se făcuse stacojiu la față din pricina căldurii, un tînăr oacheș, care își ștergea mîinile-i vînoase cu un ghemotoc de cîlți îmbibat în ulei și… Dauge, vechiul și bunul prieten Grigori Iohanovici Dauge, tot așa de slăbănog și deșirat ca anul trecut în Gobi, acum însă fără șalvari și fără basma pe cap,ci într-o ținută obișnuită de oraș. Dauge se uita ia Bîkov și îi făcea semne prietenoase din cap, zîmbind cu gura-i largă.

— Faceți cunoștință — spuse Kraiuhin. Vladimir Sergheevici Iurkovski, un excelent geolog și un încercat explorator interplanetar.

Bărbatul cel frumos și elegant strînse ușor mîna lui Bîkov și se întoarse indiferent. Bîkov îi aruncă pe furiș o privire lui Kraiuhin. Avu impresia că în ochii rotunzi ai acestuia s-au aprins și s-au stins numaidecît niște luminițe vesele.

— …Bogdan Bodganovici Spițîn, pilot, unul din cei mai buni cosmonauți din lume, participant la primele expediții în centura asteroizilor.

Tînărul cel oacheș își arătă dinții foarte frumoși. Avea mîna fierbinte și tare ca fierul.

— …Mihail Antonovici Krutikov — urmă Kraiuhin. Navigator. Mîndria cosmonauticii noastre sovietice.

— Ei, și dumneavoastră, Nikolai Zaharovici, mormăi grăsunul, fîstîcit ca o fată, privindu-l binevoitor po Bîkov de jos în sus. Tovarășul Bîkov și-ar putea într-adevăr închipui… Îmi pare bine de cunoștință, încîntat, tovarășe Bîkov!…

— …în sfîrșit… De altfel cred că aici prezentările sînt de prisos.

Bîkov și Dauge se îmbrățișară.

— Foarte bine, Alexei, foarte bine! șopti Dauge.

— Nu-mi vine să cred! Iohanîci, tu ești?

— Eu, Alexei!

Kraiuhin îl luă pe Bîkov de braț.

— Comandantul navei și șeful expediției…

Bîkov se întoarse. În prag stătea un bărbat zvelt, de statură potrivită, foarte palid și cu desăvîrșire cărunt, deși, judecind după fața lui fină, cu trăsături regulate și precise, nu-i puteai da mai mult de treizeci și cinci de ani. Pesemne că intrase în urma lui Bîkov și se oprise locului, urmărind ceremonia sumară a prezentărilor.

— …Anatoli Borisovici Ermakov.

Auzindu-i numele, prezent în permanență cu cîteva luni în urmă în paginile ziarelor, Bîkov luă poziția de drepți. Sînt oameni a căror superioritate absolută asupra ta o simți de la prima vedere. Un astfel de om era fără îndoială Ermakov. Bîkov simțea cu toată ființa lui că omul acesta posedă o voință extraordinară, o fermitate de neclintit, aproape feroce, o inteligență vie și prodigioasă. Gura energică a lui Ermakov schiță un zîmbet politicos, dar ochii lui negri cercetau cu atenție și curiozitate fața noului membru al expediției.

Trecură cîteva secunde insuportabil de lungi. În cele din urmă Ermakov rosti pe un ton binevoitor:

— Încîntat, tovarășe Bîkov.

Inginerul strînse cu băgare de seamă mîna lui subțire și caldă, după care se retrase grăbit lîngă Dauge. Observă pe fruntea lui Grigori Iohanovici broboane de sudoare. De altfel, în cabinet era destul de cald.

— Așa, tovarăși… — începu Kraiuhin. Acum, cînd ne-am adunat cu toții, să începem consfătuirea noastră, ultima de la Moscova.

Kraiuhin se apropie de birou și apăsă pe unul din butoanele de pe placa de ebonit a videofonului. Se auzi un bîzîit înfundat. Bîkov se dădu fără voie îndărăt, cînd broasca țestoasă se lăsă încet sub dușumea printr-o deschizătură largă, de formă pătrată, peste care se împreunară numaidecît canaturile parchetului. Dauge și Spițîn așternură covorul la loc, iar grăsanul de Krutikov trase fotoliul lîngă birou.

— Luați loc, vă rog — îi pofti Kraiuhin.

Se așezară cu toții pe niște scaune ușoare de mahon. Se făcu liniște.

— Sînt fericit să v-aduc la cunoștință, prieteni — începu Kraiuhin — că decizia a fost semnată. A fost semnată acum două ore. Tot ceea ce privește, ca să zic așa, personalul expediției, s-a aprobat fără nici o rezervă. Felicitările mele!

Nimeni nu se clinti, numai frumosul Iurkovski își dădu deodată capul pe spate, aruncîndu-i o privire fugară lui Bîkov.

— Relativ la obiective… — Kraiuhin se opri și duse la ochi o foaie de hîrtie. Relativ la obiective, comitetul a găsit necesar să aducă unele modificări. Mai bine zis să facă unele completări.

— Gata, începe… — bombăni nemulțumit, dar foarte încet, Dauge.

Sună telefonul. Kraiuhin ridică receptorul, îl puse la loc, întoarse comutatorul și mormăi:

— Sînt în ședință.

— Am înțeles! răspunse cineva de la celălalt capăt al firului.

— Așa, tovarăși. În general, cum se zice, totul rămîne așa cum prevede proiectul. Un obiectiv complex: încercarea unor noi mijloace tehnice și efectuarea de prospecțiuni geologice pe Venus. Întrucît avem în mijlocul nostru un novice, care nu e la curent cu preocupările noastre, și avînd în vedere că repetiția e, ca să zic așa, mama învățăturii… și fiindcă în general nu e de prisos să vă aduc la cunoștință, cuvînt cu cuvînt, cuprinsul acestei părți a deciziei, citez: „Paragraful opt. Țelul expediției constă, în primul rînd, în a experimenta sub toate aspectele calitățile tehnice și de exploatare ale unui nou gen de transportor interplanetar — racheta fotonică „Hius”. În al doilea rînd, expediția are misiunea de a coborî pe Venus în regiunea zăcămintelor de minereuri radioactive „Golconda uranică”, descoperite cu doi ani în urmă de expediția Tahmasib-Ermakov…”

Bîkov răsuflă zgomotos. Dauge îi puse mîna pe genunchi în semn de avertizare.

— „…și de a efectua prospecțiuni geologice. Paragraful nouă. Grupul geologic al expediției are sarcina de a determina limitele zăcămintelor „Golconda uranică”, de a culege probe și de a calcula cu aproximație rezervele de zăcăminte radioactive existente acolo. La înapoiere vor fi prezentate comitetului concluzii cu privire la valoarea economică a zăcămintelor”. Totul e așa cum era prevăzut, nu? spuse Kraiuhin. Iată însă un punct care în proiect lipsea. Ascultați: „Paragraful zece. Expediția are misiunea de a găsi un teren de coborîre situat la cel mult cincizeci de kilometri de limita zăcămintelor „Golconda uranică”, propice pentru toate genurile de mijloace de transport interplanetare și de a amenaja pe acest teren faruri automate cu unde ultrascurte sistem Usmanov-Schwartz, alimentate prin resurse locale”.

Kraiuhin puse foaia de hîrtie pe birou și se uită la interlocutorii săi. O vreme rămaseră cu toții tăcuți. Apoi Iurkovski, arcuindu-și admirabil o sprinceană deasă și neagră, rosti:

— Și cine se va ocupa de asta?

— Ciudată întrebare, Vladimir Sergheevici — zîmbi ironic Kraiuhin.

— Perfect, perfect, de găsit găsim noi un teren — vorbi repede Dauge. La nevoie amenajăm unul. Însă în ceea ce privește farurile… Într-adevăr, chestiunea aceasta pare să fie delicată și cere cunoștințe speciale…

— Asta, dragi tovarăși, nu mă mai privește. Asta îl privește pe șeful expediției. Kraiuhin scoase din sertar o țigară și o aprinse. Nu-i așa, Anatoli Borisovici?

Bîkov se întoarse plin de curiozitate spre Ermakov. Acesta încuviință indiferent cu o ușoară mișcare a capului.

— Eu cred — spuse el domol — că o să ducem misiunea la bun sfîrșit. Avem la dispoziție încă cel puțin o lună și jumătate, dacă nu mă-nșel. În acest răstimp vom putea studia pe deplin particularitățile de construcție a farurilor și vom putea executa două-trei asamblări de probă. Asta nu e o chestiune chiar atît de „delicată”…

— Vă rog să țineți seama — îl întrerupse Kraiuhin — că pentru treaba asta eu n-am să vă dau o lună și jumătate. Nici măcar o lună nu vă dau.

— Bine, dacă e așa, ne ajung și trei săptămîni. Ermakov coborî privirea, examinîndu-și degetele lungi și subțiri: Firește, dacă o să ne asigurați condițiile necesare.

— N-am înțeles — interveni Iurkovski — fără a mai aștepta răspunsul lui Kraiuhin, ce înseamnă „alimentate prin resurse locale”. Așa mi se pare că scrie acolo, nu?

Krutikov dădu de cîteva ori din cap, iar Spițîn spuse zîmbind:

— E clar… Radioelemente, dacă Golconda conține măcar pe jumătate atîtea substanțe active cîte se spune că ar conține, sau termoelemente… Dar… Eh, ce să mai vorbim! Ordinul e ordin!

— Una e să ordoni, alta e să execuți — bombăni Iurkovski. În orice caz ar fi fost de dorit să fim consultați și noi înainte de a se trece acest punct în hotărîre.

„De ce Kraiuhin nu l-o fi punînd la locul lui pe filfizonul ăsta, care-și permite prea multe?” se gîndi înciudat Bîkov.

Gura dreaptă, ca o tăietură de brici, a lui Kraiuhin se întinse într-un zîmbet ironic:

— Ai impresia, Vladimir Sergheevici, că e ceva ce depășește puterile expediției?

— Nu e vorba de-asta…

— Desigur, nu e vorba de asta! spuse tăios Kraiuhin. Desigur, nu e vorba de asta! E vorba doar că, din cele opt nave trimise pe Venus în ultimii douăzeci de ani, șase s-au sfărîmat de stînci. E vorba doar că „Hius” e trimis nu numai… și nu atît de dragul extazierilor dumitale geologice, Vladimir Sergheevici. E vorba că în urma dumneavoastră vor pleca alții… zeci și sute. Venus… Golconda nu mai poate fi lăsată fără puncte de reper. Nu se poate, drace! Ori vom avea acolo faruri automate de nădejde, ori vom continua să trimitem la nesfîrșit oamenii la o moarte aproape sigură. E cu putință oare, ca să zic așa. să nu înțelegi dumneata lucrul acesta. Vladimir Sergheevici?

Apucat de un acces de tuse, Kraiuhin aruncă țigara și își șterse chelia cu batista. Iurkovski, roșu la față, se uita într-o parte. Toți tăceau, Dauge îi dădu un ghiont lui Bîkov:

— Uite așa sînt readuși pe pămînt oamenii care plutesc cu capul în nori.

— Lasă, Iohanîci! îi șopti înciudat Bîkov. Lasă-mă să ascult.

Bîkov nu era încă pe deplin lămurit asupra proiectului și mijloacelor expediției. Pînă una alta era limpede că cel puțin o dată oamenii au reușit să debarce cu succes pe Venus. Era vorba de expediția lui Tahmasib-Ermakov. Golconda uranică nu era un mit.

— N-o să fie nevoie să modificăm datele zborului? întrebă Ermakov.

— Nu, datele nu se modifică. Mihail Antonovici trebuie să decoleze la cincisprezece — optsprezece august.

Navigatorul Krutikov dădu din cap zîmbind.

— Mai am o întrebare — spuse pe neașteptate Iurkovski.

— Te rog, Vladimir Sergheevici.

— Nu prea înțeleg rolul tovarășului… ă-ă… Bîkov, în cadrul expediției noastre. Nu mă îndoiesc cîtuși de puțin de… ă-ă… deosebitele sale calități atît fizice cît și morale, totuși aș fi curios să-i cunosc specialitatea și sarcinile.

Bîkov încetă să mai răsufle.

— Dumneata știi — vorbi rar Kraiuhin — că expediția va avea de lucrat în deșert. Tovarășul Bîkov e un bun cunoscător al deșertului.

— Hm… Credeam că e specialist în terenuri de coborîre. E de presupus că și Dauge cunoaște deșertul tot atît de bine.

— Dauge cunoaște deșertul mult mai puțin! replică supărat Grigori Iohanovici. Mult mai puțin. Numitul Dauge s-a făcut de rîs în cele mai prozaice dune din Gobi, și dacă nu era Bîkov… Tu nu-l cunoști pe Bîkov, Volodea, și nu cunoști deșertul Nu toate deșerturile sînt la fel ca cel de pe Marele Platou.

Kraiuhin așteptă calm să sfîrșească Dauge, după care conchise:

— Afară de asta, Alexei Petrovici e un eminent inginer, chimist-radiolog și conductor auto.

Iurkovski ridică din umeri:

— Vă rog să nu mi-o luați în nume de rău. N-am nimic împotriva inginerului Bîkov. Trebuie însă să cunosc răspunderile ce revin unui tovarăș de expediție! Acum știu că e specialist în deșerturi.

Bîkov strînse din dinți și rămase tăcut. Kraiuhin însă, fixîndu-l mînios pe Iurkovski, rosti cu o voce de tunet:

— Te rog să mă corectezi, dacă greșesc, Vladimir Sergheevici. Dumitale, pare-mi-se, ți s-a întîmplat acum cinci ani, cînd te aflai pe Marte, să ți se desfacă o șenilă a tanchetei, nu? Și ai mers pe jos cu Hlebnikov cale de cincizeci de kilometri, pentru că n-ai știut s-o repari…

Iurkovski sări de la locul său, gata să riposteze, dar Kraiuhin urmă:

— La urma urmei, nici măcar nu e vorba de asta. Pe lîngă toate celelalte considerente, inginerul Bîkov a fost inclus în efectivul expediției și datorită acelor, ca să zic așa, deosebite calități fizice și morale ale sale, de care dumneata, cum singur ai mărturisit, nu te îndoiești. Dînsul e un om pe care dumneata, Vladimir Sergheevici, ai să te poți bizui în momentele de cumpănă. Și asemenea momente au să fie, îți garantez!

— Capitulează! îl sfătui Krutikov pe Iurkovski, bătîndu-l pe spate. Cu atît mai mult, cu cît el a fost acela care l-a salvat pe iubitul tău Dauge…

— Încetează! se oțărî Iurkovski.

Bîkov își trase răsuflarea și își netezi părul aspru de pe creștet.

— Fiindcă veni vorba de răspunderi… — spuse Kraiuhin, scoțînd din sertar o foaie de hîrtie împăturită în patru — le cunoaște toată lumea, dar… am să vi le mai citesc o dată: „Ermakov — șeful expediției, comandantul navei, fizician, biolog și medic. Spițîn — pilot, radiotelegrafist, navigator și inginer de bord. Krutikov — navigator, cibernetician, pilot și inginer de bord. Iurkovski — geolog, radiotelegrafist, biolog. Dauge — geolog, biolog. Bîkov — inginer-mecanic, chimist, conductorul transportorului, radiotelegrafist”.

— Specialist în deșerturi… — șopti Dauge.

Bîkov înălță din umeri nerăbdător.

— Și acum, încă ceva… — Kraiuhin se ridică și se sprijini în mîini, cu palmele pe birou. Cîteva cuvinte despre enigma lui Tahmasib…

— O, doamne! bombăni jalnic Krutikov.

— Ai zis ceva? replică Kraiuhin, întorcîndu-se spre el.

— Nimic, Nikolai Zaharovici.

— Voiai să spui, probabil, că te-a plictisit de moarte mitul acesta al enigmei lui Tahmasib?

— Hm… — Krutikov făcu o mișcare stîngace și se uită cu coada ochiului la Ermakov. Nu chiar asta…

— Dar cam așa ceva. Să trecem însă la subiect. Cineva din prezidiul Academiei a manifestat un viu interes față de această problemă și a rugat ca în planul expediției să fie inclusă și descifrarea acestei „enigme”.

— Prea bine… — zîmbi ironic Krutikov.

— Am refuzat, sub motiv că aveți sarcini prea multe. Cum însă tot o să lucrați în apropierea Golcondei, am să vă rog să dați atenție tuturor fenomenelor ce s-ar asemăna, într-o măsură sau alta, cu ceea ce a ieșit la iveală după expediția Tahmasib-Ermakov. Ne-am înțeles?

Nu răspunse nimeni. Numai Ermakov zise încet:

— Din păcate, părerea că strania aventură a lui Tahmasib este un mit e foarte răspîndită. Catastrofa care a survenit atunci nu e însă un mit…

— Sînt o mie de motive care i-ar putea explica moartea — spuse Dauge.

— Nu e exclus, după cum nu e exclus ca „centura roșie”, oricare ar fi natura ei, să existe în realitate și să fi cauzat moartea lui Tahmasib.

— Pe scurt, nu e un ordin, e o rugăminte — spuse Kraiuhin — deși mi-e teamă că „enigma lui Tahmasib” o să se facă simțită indiferent dacă credeți sau nu în ea. Asta-i tot ce voiam să vă spun. Acum, despre chestiunile curente. Știți că mîine decolăm. Ne întîlnim aici la douăsprezece. Mergem la aerodromul Vnukovo… Alexei Petrovici!

— Da!… Bîkov sări în picioare.

— Stai jos. Unde dormi? La „Praga”?

— La mine — spuse repede Dauge.

— Perfect! Ei, tovarăși, dacă nu mai are nimeni de pus vreo întrebare, puteți pleca să vă pregătiți. Anatoli Borisovici, dumneata te rog să mai rămîi cîteva minute.

Toți se ridicară și își luară rămas bun. Ieșind în anticameră, Dauge îl prinse pe Bîkov de braț:

— Coboară, Alexei și așteaptă-mă în vestibul. Eu mă duc după mașină. Avem la dispoziție o seară întreagă. Să mai stăm de vorbă. Îmi închipui că ai de pus un noian de întrebări, nu?

— Ești grozav de perspicace, Grigori Iohanîci! mormăi Bîkov.




ÎN AJUN


Bîkov răsuflă adînc și se ridică în capul oaselor, dînd plapuma la o parte. Nu putea adormi cu nici un chip, în cabinetul lui Dauge, unde se instalase el, era întuneric; se distingea numai cearșaful alb, a cărui margine lunecase pe parchet. Dincolo de geamurile largi stăruia în noapte geana palidă trandafirie a luminilor Capitalei.

Bîkov întinse mîna după ceasul aflat pe scaunul de lîngă pat. Ceasul îi alunecă printre degete și căzu pe covoraș. Inginerul se dădu jos din pat și se apucă să-și caute ceasul, pipăind cu palma covorașul și parchetul. Ceasul nu era nicăieri. Se ridică drăcuind și pături cearșaful. Făcea treaba asta pentru a treia oară de cînd Dauge, urîndu-i noapte bună, se retrăsese în dormitor, ca să scrie cîteva scrisori. Bîkov se culcă din nou, dar nu izbuti să adoarmă. Se sucea, pufăia într-una, căuta o poziție mai comodă, numără pînă la o sută. Somnul însă se lăsa așteptat.

„Prea multe impresii” — își zise, ridicîndu-se din nou în capul oaselor. Prea multe impresii și gînduri care mă frămîntă. Prea multe i-a explicat Dauge și prea multe au rămas încă nelămurite pentru el. Bună ar fi acum o țigară, dar nu — nu e voie! Trebuie să se lase de fumat și să renunțe cu desăvîrșire la băuturile alcoolice. Adineauri, Iohanîci, ascultîndu-l fără pic de entuziasm cînd i-a spus că „…în geamantanul ăsta, prietene, își așteaptă rîndul un coniac armenesc clasa întîi”, l-a întrebat cu indiferență: „Are vrea cincisprezece ani vechime?” „Douăzeci!” i-a răspuns solemn Bîkov. „Atunci aruncă-l, l-a sfătuit cu blîndețe Dauge. Aruncă-I imediat în crematoriu ori dăruiește-l mîine cuiva. Bagă de seamă că pe navă n-o să ai voie să fumezi. Așa prescrie regimul. Pe Pămînt ți se permite numai vin de struguri, în doze minime; în timpul expediției însă — nici o picătură! Așa prescrie regimul, tovarășe explorator interplanetar.”

— M-mînăstire nu alta! spuse afectat Bîkov, ghemuindu-se sub plapumă. Trebuie să dorm. Să mai încerc o dată.

Închise ochii și numaidecît i se înfățișă vestibulul pustiu, în care l-a așteptat după consfătuire pe Dauge. Bogdan Spițîn și grăsanul de Krutikov au trecut pe lîngă el și s-au oprit în apropiere, lîngă un chioșc de cărți. După cîte a putut el înțelege, vorbeau despre o carte nouă. Adevărul e că Spițîn mai mult tăcea, cu un zîmbet strălucitor pe buze, în vreme ce Krutikov trăncănea într-una cu vocea lui subțire de tenor, aruncînd necontenit priviri prietenești și binevoitoare în direcția novicelui. Bîkov a simțit că era poftit să se alăture discuției, dar între timp și-au făcut apariția Dauge și Iurkovski. Dauge mergea cu pași repezi, mușcîndu-și buza. Iurkovski, cu fața schimonosită de un rictus spasmodic, ținea în mînă un ziar mototolit.

„A pierit Dangée” — a spus Iurkovski, apropiindu-se de ei.

Bîkov a văzut dispărînd zîmbetul de pe fața lui Spițîn.

,A-a, drace!” a exclamat acesta.

Krutikov s-a aplecat cu tot corpul înainte; buzele au început să-i tremure:

„Dumnezeule… Paul?!”

„Deasupra lui Jupiter! a adăugat cu o furie neputincioasă Iurkovski. A rămas în exosferă, în pierdere de viteză, și n-a mai vrut să se întoarcă…”

Iurkovski a întins ziarul. Într-un chenar negru, Bîkov a văzut portretul unui tînăr uscățiv, cu ochii triști.

„Jupiter… Iarăși blestematul de Jup! Iurkovski a strîns pumnii. Mai rău ca Venus, mai rău ca orice pe lume… Uite unde m-aș…” Fără să termine fraza, s-a întors brusc și s-a îndepărtat, mergînd cu pași largi pe dușumeaua elastică de un alb mat.

„Paul Dangée, Paul…”-a exclamat Krutikov, clătinînd mîhnit din cap.

„N-am mai apucat să-i răspund la scrisoare” — a rostit anevoie Dauge.

Au rămas tăcuți cu toții. Se auzea numai pîrîitul scoarței groase a cărții pe care Mihail Antonovici Krutikov o frămînta între degetele sale plinuțe și păroase…

…Bîkov deschise ochii și se întoarse pe spate. Întîmplarea aceasta îi stricase toată seara. N-a mai putut sta de vorbă cum se cuvine cu Iohanîci. „Exploratorii ăștia interplanetari — își zise inginerul — sînt niște oameni ai naibii de curajoși. Și uluitor de perseverenți. Adevărați oameni! Cîți din ei nu și-au găsit sfîrșitul pe Venus!” Porneau la asalt cu rachete impulsionate, greoaie, cu o rezervă limitată de combustibil. Nu-i mîna nimeni, dimpotrivă, erau opriți, li se interzicea să întreprindă alte zboruri… dacă se întorceau.

Acum pornește la asalt „Hius”.

Racheta fotonică „Hius”… Ca orice inginer specialist în reacții nucleare, Bîkov cunoștea teoria acționării fotonice a rachetei și urmărea cu interes tot ce apărea nou în presă în legătură cu aceasta. Agregatul motor al rachetei fotonice transformă combustibilul în cuante de radiație electromagnetică, și în felul acesta imprimă motoarelor rachetei o viteză maximă, apropiată de viteza luminii. Ca sursă de energie pentru instalația de propulsie a rachetei fotonice pot servi fie procesele termonucleare (transformarea parțială a combustibilului în radiație), fie procesele de anihilare a antiparticulelor (transformarea totală a substanței în radiație). Superioritatea rachetei fotonice față de racheta atomică cu combustibil lichid este indiscutabilă. În primul rînd, greutatea relativă a combustibilului e mică; în al doilea rînd, sarcina utilă e mare; în al treilea rînd, posibilitățile de manevrare sînt de-a dreptul fantastice în comparație cu racheta cu combustibil lichid; în al patrulea rînd…

Așa spune teoria. Dar Bîkov mai știa că pînă în prezent toate încercările de a realiza practic o instalație de forță pentru racheta fotonică dăduseră greș. Una din problemele fundamentale ale acestei idei — reflectarea radiației — nu putea fi aplicată în practică. Pentru realizarea tracțiunii fotonice se cer intensități de radiație de ordinul milioanelor de kilocalorii pe centimetru pătrat de suprafață a reflectorului per secundă; nici un fel de materiale n-ar putea rezista la efectul, fie chiar și de scurtă durată, al temperaturilor de sute de mii de grade care se dezvoltă în acest proces. Modelele de nave fotonice fără pilot au ars complet, fără a fi apucat să consume nici măcar a suta parte din combustibil. Și totuși racheta fotonică „Hius” a fost construită!

«S-a realizat o oglindă ideală — a spus Dauge — „reflectorul total”.» O substanță care reflectă toate genurile de energie radiantă de orice intensitate și toate genurile de particule elementare cu energii pînă la o sută — o sută cincizeci de milioane electronvolți. Afară doar, după cît se pare, de neutrino. Aceasta e o substanță miraculoasă. Teoria ei a fost elaborată de un institut din Novossibirsk. Ce e drept, cei de-acolo nu se gîndeau la o rachetă fotonică. Ei au cercetat posibilitățile unei apărări ideale de radiația penetrantă a reactorului nuclear. Dar Kraiuhin și-a dat numaidecît seama cum stau lucrurile. Spunînd asta, Dauge a rîs. Kraiuhin e un adept fanatic al rachetei fotonice. Lui îi aparține celebrul aforism: „Racheta fotonică este Universul cucerit”. Kraiuhin s-a agățat imediat de „reflectorul total”, a pus să se ocupe de el două treimi din laboratoarele comitetului și din asta a rezultat „Hius”!

Crearea „reflectorului total” a marcat prima realizare autentică a unei științe noi, aproape de domeniul fantasticului — chimia mezoatomică, chimia atomilor artificiali, ale căror învelișuri electronice sînt înlocuite cu mezoni. Aceasta a stîrnit atît de mult interesul lui Bîkov, încît, pentru o vreme, el a uitat de toate — de nefericitul Paul Dangée, de Venus și chiar de expediție. Din păcate, Dauge nu i-a putut spune prea multe despre „reflectorul total”. I-a vorbit în schimb de „Hius”.

„Hius” e o planetonavă combinată: cinci rachete obișnuite, cu sisteme atomice de propulsie, poartă oglinda parabolică a „reflectorului total”. În focarul oglinzii se injectează, cu o anumită frecvență, doze mici de plasmă de hidrogen și tritiu. Rachetele atomice au o dublă destinație. În primul rînd ele îi dau lui „Hius” posibilitatea de a decola și a coborî. Reactorul fotonic nu poate fi folosit în acest scop, deoarece ar infecta atmosfera cu aceeași intensitate ca și explozia simultană a cîtorva zeci de bombe cu hidrogen. În al doilea rînd, reactoarele rachetelor alimentează niște electromagneți de mare capacitate, în al căror cîmp se produce o frînare a plasmei și ia naștere o sinteză termonucleară.

Foarte simplu și ingenios: cinci rachete și o oglindă. Monstruoasa broască țestoasă cu cinci picioare pe care Bîkov a văzut-o în cabinetul lui Kraiuhin este macheta lui „Hius”. Ca să fim sinceri, „Hius” nu are linii prea elegante…

Inginerul se ridică din nou în capul oaselor și se făcu ghem, rezemîndu-se cu spinarea goală de peretele răcoros.

«Noi plecăm cu racheta fotonică „Hius-2”. „Hius-1” a ars acum doi ani, în timpul probelor — i-a spus cam în silă Dauge. Nu știe nimeni de ce. N-ai pe cine întreba. Singurul om care ar fi putut spune ceva era răposatul Așot Petrosian. Dar el s-a dezintegrat, prefăcîndu-se în praf atomic împreună cu masa de titan aliat din care era făcut corpul primului „Hius”. O moarte fulgerătoare…»

„Nimeni dintre noi, cred, nu se teme de moarte — se gîndi Bîkov. Dar n-o dorim. Cine a spus asta?” Inginerul se dădu jos din pat. Nu putea dormi și pace. Reflectorul total, Dangée, „Hius”, Petrosian” “Să încercăm ultimul remediu.”

Bîkov ieși în balcon, după ce dibui mașinal în buzunarul bluzei pachetul cu țigări.

Dacă nu poți dormi, e bine să lași să te pătrundă frigul. Bîkov se rezemă de balustradă. Era liniște. Marele oraș își dormea somnul, învăluit în semiîntunericul fantomatic al nopții de iulie; departe, la orizont, pîlpîia o geană de lumină trandafirie; înspre miazănoapte, Palatul Sovietelor străpungea cerul cenușiu cu săgeata lui de un alb orbitor.

„Trebuie să fi trecut de două — își zise. Bîkov. Dar unde mi-o fi ceasul?… Ce cald e! Adie un vînticel domol și cald… În Siberia, „hius” e numele unui vînt de iarnă care bate dinspre miazănoapte. Proiectul rachetei fotonice a fost elaborat de un grup de ingineri băștinași din Siberia. Ei au propus acest cuvînt ca indicativ de cod. Apoi s-a dat această denumire și rachetei.”

Ce denumiri ciudate și neobișnuite! „Hius” — în cinstea frigului siberian; „Golconda uranică”, se pare, în amintirea unui oraș antic, în care regele Solomon își păstra odinioară diamantele… Mai e și „enigma lui Tahmasib”.

Tahmasib Mehti, un mare geolog din Azerbaigean, a fost primul om care a vizitat Golconda. La bordul unei rachete de sport cu echipament special, Ermakov, Tahmasib și alți doi geologi au reușit să coboare pe Venus. A fost un noroc extraordinar și o întîmplare fericită. Toți sînt de părerea asta, inclusiv Ermakov.

Au coborît undeva la vreo douăzeci de kilometri de limitele Golcondei. Tahmasib l-a lăsat pe Ermakov lîngă rachetă, iar el și cu geologii săi au plecat în recunoaștere. Nu se știe ce s-a întîmplat acolo. Tahmasib s-a întors la rachetă după patru zile, singur, mort de sete, cu tot trupul plin de plăgi de pe urma radiațiilor. A adus cu el exemplare de minereuri de uraniu, radiu și transurani („Minereuri din cele mai bogate, Alexei, uluitoare minereuri!”), cum și un container cu un praf radioactiv de culoare trandafirie-cenușie. Aproape își pierduse cunoștința. I-a arătat lui Ermakov containerul și i-a vorbit mult și cu înflăcărare în limba azerbaigeană. Ermakov nu cunoștea această limbă și-l implora să vorbească rusește, dîndu-și vădit seama de imensa importanță a celor relatate. Dar Tahmasib i-a spus în rusește doar atît: „Ferește-te de centura roșie!” Mai mult n-a mai rostit nici un cuvînt pînă și-a dat sufletul. Moartea a survenit în timpul startului. Ermakov a stat două săptămîni în rachetă cu cadavrul lui.

„Centura roșie” — aceasta este enigma lui Tahmasib, enigma morții celor trei geologi, enigma Golcondei. Dar poate că nu e nici o enigmă la mijloc? Poate că, așa cum socotesc mulți, Tahmasib și-a pierdut pur și simplu facultățile mintale din pricina bolii actinice sau în clipa cînd și-a văzut tovarășii morți. Praful cenușiu-trandafiriu din container s-a dovedit a fi o combinație complexă silico-organică, de altfel demult cunoscută pe Pămînt.

Este de neînțeles de ce a cărat Tahmasib cu el containerul acela… De asemenea, ce legătură este între asta și „centura roșie”.

Dauge i-a spus toate acestea repede, strîmbîndu-se ca în urma unei arsuri. El nu credea în „enigma lui Tahmasib”. În schimb era gata să vorbească ore întregi despre bogățiile Golcondei. Numai dacă s-ar putea ajunge cumva la ea, fie chiar și pe brînci…

Bîkov se rezemă cu șoldul de balustradă. Pachetul de țigări îl jena și de aceea îl puse alături. Pe sus trecu, cu un zumzet ușor, un elicopter. Bîkov se uită lung la luminile lui de semnalizare — roșu și galben — și își aduse aminte de convorbirea cu Dauge.

Tahmasib și tovarășii săi au mers spre Golconda pe jos. Expediția aceasta însă este înzestrată cu un transportor. Dauge zice că e o mașină superbă. La Iohanîci totul e superb: „Hius” e superb, transportorul e superb, Iurkovski e superb. Numai despre comandant s-a exprimat cu oarecare rezervă. Ermakov e fiul adoptiv al lui Kraiuhin. E unul dintre cei mai buni cosmonauți din lume, dar este un om ciudat. E drept că a dus, se pare, o viață foarte grea. Dauge l-a caracterizat într-un fel oarecum incert: „Aproape că nici nu-l cunosc… Se zice… se zice că e un om foarte curajos, foarte instruit și foarte aspru… Se zice că nu rîde niciodată…”

Soția lui Ermakov a fost prima ființă umană care a zburat pe satelitul artificial al planetei Venus. Acolo s-a întîmplat o nenorocire. Nimeni nu știe ce anume. De-atunci, femeile nu mai sînt luate în expedițiile interplanetare îndepărtate. Ermakov s-a consacrat pe de-a-ntregul asaltului planetei Venus. De patru ori a încercat să debarce pe suprafața acestei planete, dar de fiecare dată fără succes. A cincea oară a zburat cu Tahmasib Mehti. Acum, la bordul lui „Hius”, pleacă spre Venus pentru a șasea oară.

Bîkov făcu cîțiva pași pe balcon, cu mîinile la spate. Nu, nu-i chip să-l pătrundă frigul! E mult prea cald, sufocant chiar. Poate n-ar strica totuși să aprindă o țigară? Bîkov simți crescînd în el convingerea că cel mai bun și mai radical mijloc împotriva insomniei e țigara. Dibui pachetul cu țigări.

Cel mai bun mijloc de a birui ispita e să te supui ei. Bîkov rîse. Pe dracu ghem! Regimul! Și pachetul zbură jos de la etajul zece. Inginerul se aplecă peste balustradă și privi în abisul întunecat. Jos se aprinseră deodată razele orbitoare ale unor faruri, care lunecară fără zgomot pe asfalt și se făcură nevăzute.

„Degeaba am făcut gunoi — își zise Bîkov. Eh, slăbiciuni și păcate! Trebuie să dorm…” Intră în cameră și ajunse bîjbîind la pat. Sub piciorul lui trosni ceva. „Sărmanul ceas” — își zise el, încercînd să deslușească măcar ceva în întuneric.

Oftă adînc și se lăsă pe patul spongios, care nu-i dădea ascultare. „Nu, n-ai să adormi azi, tovarășe inginer specialist în deșerturi! De ce s-o fi uitat oare urît la mine frumosul Iurkovski? Acum am să m-aleg și c-o poreclă: specialist în deșerturi! Și ce față avea Iurkovski cînd vorbea de Paul Dangée!… Da, unul ca ăsta nu suferă de insomnie înainte de zbor. «Noi nu ne temem de moarte, dar n-o dorim…» Nu, inginerule? Te pomenești că în același vestibul, o jumătate de an mai tîrziu, cineva va rosti noutatea asta: «Tovarăși, ați auzit? „Hius” a pierit. Ermakov a murit, a murit Iurkovski și acela… cum îi zice… specialistul ăla în deșerturi…» Vorbești prostii, Alexei! Asta e din cauza insomniei și a trîndăvelii. De s-ar face mai repede ziuă, să mă urc în avion, să merg la Poligonul șapte, pe rachetodromul din Regiunea transpolară, unde expediția se va pregăti de plecare și-l va aștepta pe „Hius”, aflat acum într-o cursă de probă. Azi trebuie să mă scol la opt și eu nu pot să adorm, drace… Dauge, de bună seamă, doarme.”

În momentul acela, Bîkov observă că ușa care da în dormitor era întredeschisă și prin crăpătura ei cădea pe perete o fîșie slabă de lumină. Se ridică, se apropie în vîrful picioarelor de ușă și privi înăuntru.

Dauge stătea la masă, lîngă patul desfăcut, cu capul în palme. Pe masă nu se afla mai nimic. Pe parchet se vedea un rucsac uriaș. Pe rucsac se odihnea un ciocan geologic cu minerul lucios. Bîkov tuși ușor.

— Intră — spuse Dauge, fără a întoarce capul.

— E-e… — făcu tărăgănat Alexei Petrovici, grozav de stînjenit. Să vezi, am uitat să te întreb…

Dauge se întoarse spre el:

— Hai intră, intră… Ia loc. Ei, ce-ai uitat să mă-ntrebi?

— E-e… Să vezi… De ce mai montăm radiofaruri pe Venus, dacă atmosfera planetei tot nu lasă să se propage semnalele de radio?

Pe fața lui Dauge se așternuse umbra întunecată a abajurului. Bîkov se așeză într-un fotoliu mic și ușor și își puse triumfător un picior peste altul. Simți o mare ușurare că se află într-o cameră luminată, în tovărășia credinciosului său prieten Iohanîci.

— Da — făcu Dauge, gînditor — chestiunea e într-adevăr extrem d «importantă. Acum îmi dau seama de ce n-ai adormit încă. Mă întrebam ce-oi fi tot umblînd încoace și încolo? Te-o fi durînd dinții! Și cînd colo, care va să zică, farurile astea-s de vină!

— M-da — rosti nesigur Bîkov, lăsîndu-și jos piciorul. Senzația de ușurare se evaporă.

— Ai probabil anumite considerațiuni în legătură cu această problemă? urmă Dauge, pe un ton foarte serios. Ai găsit, se vede treaba, ceva în timpul… orelor de veghe, nu? Ceva de utilitate generală…

— Vezi, Iohanîci… — începu cu glas persuasiv Bîkov, făcînd o mină foarte semnificativă și neștiind cum va sfîrși fraza începută.

— Da, da, te-am înțeles — îl întrerupse Dauge, dînd din cap. Ai dreptate, înțelegi? Ai absolută dreptate. Situația e întocmai așa. Atmosfera planetei Venus nu lasă într-adevăr să se propage fasciculele de radiație electromagnetică, dar, la un anumit diapazon strict determinat, se admite posibilitatea străpungerii radio-blocadei. Acest diapazon este determinat după date pur teoretice, cum și după datele de observație a cîmpurilor locale de ionizare… de unde, inginerule?…

— De pe Venus — spuse încruntat Bîkov.

— Exact, de pe Venus! Atmosfera acestei planete lasă să treacă uneori și unde de alte lungimi, ceea ce reprezintă însă un fenomen întîmplător, pe care nu se poate conta. Iată de ce problema care se pune e aceea de a determina zona de trecere și, odată determinată aceasta, să se lanseze faruri pe suprafața… pe suprafața cui?

— A lui Venus! răspunse Bîkov, furios.

— Splendid! replică încîntat Dauge. Nu ți-ai pierdut degeaba noaptea. Însă toate încercările de a lansa pe suprafața planetei o stație de radio s-au soldat… cu ce, inginerule?

— Ajunge — răspunse Bîkov, foindu-se în fotoliu.

— Hm… Ciudat. Unele din ele, amice, s-au soldat cu un eșec. Mai bine zis, aceste faruri-tanchete s-au sfărîmat de stînci. Sau, în orice caz, s-au defectat în timpul coborîrii lor. Dar chiar dacă nu s-ar fi sfărîmat, ce folos? Tot nu ne-ar fi putut ajuta. În schimb acum avem… ce avem?

— Nu mai avem răbdare — făcu posomorît Bîkov.

Dauge declară solemn:

— Îl avem pe „Hius”, și avem faruri, și s-a găsit o zonă de trecere în care semnalele sus ziselor faruri răzbesc prin atmosferă. Asta înseamnă că avem tot, în afară de răbdare, iar asta e o chestie de obișnuință. Cred că putem dormi liniștiți.

Alexei Petrovici oftă mîhnit și se ridică.

— Am insomnie — spuse el.

Dauge dădu din cap.

— Se mai întîmplă…

Bîkov făcu cîțiva pași prin cameră și se opri în fața unui perete pe care erau atîrnate trei stereofotografii. Cea din stînga înfățișa o stradă veche și strîmtă dintr-un oraș baltic, cea din dreapta — o navă cosmică ce semăna cu un cartuș de armă din vremea Marelui Război pentru Apărarea Patriei, mărit colosal de mult, înfipt cu botul lui ascuțit în cerul negru. În fotografia din stînga, Bîkov văzu o tînără femeie cu înfățișare tristă, într-o rochie albastră, închisă pînă la gît.

— Cine e, Iohanîci, soția?

— D-da… De fapt, nu — răspunse anevoie Dauge. E Mașa Iurkovskaia, sora lui Volodea. Ne-am despărțit…

— A, iartă-mă…

Inginerul își mușcă buza, se întoarse la fotoliu și se așeză.

Dauge frunzărea în neștire paginile cărții pe care o avea în față.

— De fapt, ea a plecat… ca să mă exprim mai exact…

Bîkov tăcea, examinînd fața slabă și arsă de soare, aproape neagră, a prietenului său.

— Nici pe mine nu mă prinde somnul, Alexei — spuse Dauge, cu o nuanță de mîhnire în glas. Îmi pare rău de Paul. Și-apoi, de data asta nu prea am chef să merg. Țin prea mult la Pămînt. Mult de tot! Îți închipui poate că toți exploratorii interplanetari sînt niște locatari celești convinși. Greșit. Noi iubim mult Pămîntul și ducem dorul cerului albastru. Închipuie-ți că te afli undeva pe Phobos; cerul e negru, fără fund. Stelele, ca niște ace de diamant, te înțeapă în ochi. Constelațiile par sălbatice, necunoscute. Totul în jur e artificial, căldura e artificială, pînă și propria ta greutate e artificială…

Bîkov asculta neclintit.

— Tu nu știi asta. N-ai somn numai fiindcă te simți în ajun, cu un picior aici, iar cu celălalt dincolo. Uite, Iurkovski, de pildă, stă acum și scrie versuri. Despre cerul albastru, despre negurile ce se lasă pe apa lacurilor, despre norii albi ce plutesc peste marginea pădurii. Sînt versuri proaste, cum găsești cu duiumul în orice redacție de pe Pămînt. El știe bine asta. Și totuși perseverează. Dauge închise cu zgomot cartea și se lăsă pe speteaza jilțului, dîndu-și capul pe spate. Iar rotofeiul de Krutikov, navigatorul nostru, gonește desigur cu mașina prin Moscova. Cu nevastă-sa. Ea stă la volan, iar dumnealui nu-și mai ia ochii de la dînsa. Și regretă că nu-s și copiii alături. Copiii lui stau la Novossibirsk, la bunica lor. Un băiețaș și o fetiță, tare drăgălași copii… — Dauge izbucni deodată în rîs: De dormit, doarme Bogdan Spițîn, al doilea pilot. Casa lui e în rachetă. „Eu, zice, stau pe Pămînt ca în tren: vreau să mă culc și să adorm, ca să ajung mai repede la destinație”. Bogdan e un locuitor al cerului. Avem noi din ăștia, molipsiți pentru toată viața. Bogdan s-a născut pe Marte, în orășelul științei de pe Marele Platou. Acolo și-a petrecut primii cinci ani din viață, după care maică-sa s-a îmbolnăvit și au fost expediați amîndoi pe Pămînt. Se zice că odată, cînd l-au lăsat pe micul Bogdașa să se plimbe prin iarbă, s-a plimbat el cît s-a plimbat, pe urmă a nimerit într-o băltoacă și a început să urle: „Vreau aca-asă-ă! Pe Ma-a-rte!”

Bîkov rîse înveselit, simțind cum se mistuie, cum i se ia de pe inimă ghemotocul greu al simțămintelor de neînțeles ce-l apăsau. Totul e cît se poate de simplu; el se află într-adevăr în ajun, cu un picior aici, iar cu celălalt „acolo”…

— Dar comandantul ce face? întrebă el.

Dauge își adună gîndurile:

— Nu știu. Nici nu-mi pot închipui… Nu știu.

— O fi dormind și el, ca Bogdan, locuitorul cerurilor…

Dauge clătină din cap:

— Nu cred… Cerul e senin?

— Nu, e înnorat…

— În cazul acesta chiar că nu știu — urmă Dauge, clătinînd iarăși din cap. Mi-aș fi putut închipui că Anatoli Ermakov șade acum și privește o stea strălucitoare de la orizont: Venus. Și mîinile Iui… — Dauge rămase o vreme tăcut. Apoi continuă: Ține pumnii strînși, și degetele-i albe…

— Ai și tu o fantezie, Iohanîci!…

— Nu, Alexei, asta nu e fantezie. Pentru noi, Venus e, în ultimă instanță, un episod. Am fost pe Lună, am fost pe Marte, acum mergem să cucerim o nouă planetă. Ne facem cu toții meseria. Ermakov însă… Ermakov are socotelile lui, niște vechi și cumplite socoteli. Am să-ți spun de ce merge el acolo: merge să se răzbune și să cucerească, fără cruțare și pentru totdeauna. Așa îmi închipui eu… Ermakov și-a consacrat planetei Venus și viața și moartea lui.

— Îl cunoști bine?

Dauge ridică din umeri:

— Nu-i vorba de asta. O simt. Și apoi — Dauge își trosni degetele — Nisidzima, japonezul, prietenul lui, Sokolovski, cel mai apropiat prieten, Și Fen-iu, mentorul lui, Ekaterina Romanovna, soția lui… pe toți i-a devorat Venus. Kraiuhin e pentru el al doilea tată. Ultima expediție a făcut-o pe Venus. După această expediție medicii i-au interzis pentru totdeauna să mai zboare… — Dauge sări din fotoliu și începu să se plimbe agitat prin odaie: Să îmblînzească și să cucerească — repetă el — fără cruțare și pentru totdeauna! Pentru Ermakov, Venus e o întruchipare îndărătnică și rea a tuturor forțelor stihiei ostile omului. Nu știu dacă noi ceilalți vom ajunge cîndva să înțelegem acest simțămînt. Poate e mai bine așa. Ca să-l înțelegi, trebuie să lupți așa cum a luptat Ermakov și să suferi așa cum a suferit el… Să cucerească pentru totdeauna… — repetă Dauge, dus pe gînduri.

Alexei Petrovici își scutură umerii, străbătut parcă de fiori.

— Iată de ce spuneam că mi-l imaginez cu pumnii strînși — încheie Dauge, uitîndu-se țintă la Bîkov. Cum însă cerul e înnorat, nu pot, pur și simplu, să-mi închipui ce-o fi făcînd. Cel mai probabil e că, într-adevăr, doarme.

Cei doi bărbați rămaseră o vreme tăcuți. Bîkov își zise că de bună seamă n-a avut încă prilejul să lucreze cu un asemenea șef.

— Și tu cum stai? întrebă deodată Dauge.

— Cu ce?

— Cu învățătoarea ta din Așhabad.

Bîkov se încruntă și se întristă totodată.

— Așa și-așa — spuse el, mîhnit. Ne vedem din cînd în cînd…

— Aha! Vă vedeți. Ei, și?…

— Nimic.

— Ai cerut-o?

— Am cerut-o.

— Te-a refuzat?

— Nu. Mi-a spus că are să se gîndească.

— De mult a fost asta?

— Acum șase luni.

— Și?

— Ce-i aia „și”? Mai mult n-a mai fost nimic.

— Ceea ce înseamnă că ești un prost în toată regula, Alexei, iartă-mă, te rog.

Bîkov răsuflă adînc. Dauge îl privea cu un zîmbet ironic, pe care nu și-l ascundea.

— Uluitor! zise el. Omul a trecut de treizeci de ani, iubește o femeie frumoasă și se vede cu ea de vreo șapte ani…

— De cinci.

— Bine, fie și de cinci. În cel de-al cincilea an își dă pe față sentimentele. Observați, femeia aceasta nefericită a așteptat răbdătoare cinci ani…

— Lasă asta, Grigori — se împotrivi Bîkov, făcînd o strîmbătură.

— O clipă! Apoi, după ce dumneaei a spus, din modestie sau dintr-o mică răzbunare, că o să se gîndească…

— Ajunge!

Dauge dădu din umeri:

— Tu singur ești de vină, Alexei! Curtea pe care i-o faci seamănă a bătaie de joc. Ce-o să-și închipuie ea despre tine? Că ești un motolog!

Bîkov tăcea mîhnit. Apoi spuse cu o nuanță de nădejde în glas:

— Cînd o să ne întoarcem…

Dauge chicoti:

— Măi, cuceritorule… pardon, specialistule în deșerturi! “Cînd o să ne întoarcem”!… Du-te la culcare, că mi-i silă să te văd!

Bîkov se ridică și luă cartea de pe masă.

„La description planetographique du Phobos”, Paul Dangée — citi el. Pe coperta interioară se vedea o dedicație scrisă cu creionul roșu, cu litere groase, în limba rusă: „Scumpului meu Dauge, de la credinciosul și recunoscătorul Paul Dangée”.

Bîkov se trezi în zori. Ușa care da în dormitor era întredeschisă. Numai în chiloți, negru, cu părul vîlvoi, Dauge ședea la masa de scris și privea portretul femeii aceleia tinere și triste, portretul Mașei Iurkovskaia. Apoi scoase portretul de pe perete și-l vîrî în rucsac.




ZILE OBIȘNUITE


Orașul era mic: cîteva sute de vile noi-nouțe, înșirate de-a lungul a patru străzi drepte, paralele, într-o vale mărginită de două rînduri de dealuri turtite și golașe. Soarele roșu al dimineții dădea un luciu difuz asfaltului ud, acoperișurilor ușor înclinate și copăceilor veseli din grădinițe. În pîcla trandafirie ce stăruia deasupra dealurilor se vedeau niște instalații uriașe, cunoscute din filme și din fotografii — rampele de lansare a navelor cosmice.

Înfășurat într-un halat alb, Alexei Bîkov stătea în fața geamului uriaș, care ocupa o jumătate din perete, și privea în stradă, așteptînd să fie chemat la medic. Echipajul lui „Hius” sosise aici în ajun, seara. În avion, Bîkov a dormit, dar nu și-a făcut, pesemne, somnul, și de aceea a moțăit și în mașina care l-a dus de la aeroport în oraș. Din impresiile din ajun a reținut doar strada scăldată în razele trandafirii ale soarelui, clădirea înaltă și luminoasă a hotelului și invitația femeii de serviciu: „Aceasta e camera dumneavoastră, tovarășe, poftiți!…” La orele șapte l-a trezit Dauge, care i-a făcut cunoscut că e ordin ca toată lumea să se prezinte la vizita medicală, spunîndu-i totodată că excesul de somn provoacă decubitusul.

Pavilionul medical se afla alături de clădirea hotelului. Aici li s-a cerut cosmonauților să se dezbrace, să-și pună halatele și să aștepte.

Strada era cam pustie. În dreptul casei de vizavi încremenise un automobil scund, cu o linie impetuoasă, avînd capota împodobită cu un cerb de argint. Trecură doi oameni în salopete ușoare, ducînd niște uriașe mape cu schițe. Un puternic electrocar cu remorcă pe șenile se tîrî greoi de-a lungul străzii. În grădinița din fața casei ieși un băietan de vreo doisprezece ani, se uită la cer, șuieră vîrîndu-și trei degete în gură și, sărind gardul, o luă la fugă pe stradă, imitînd vădit stilul de alergare al campionilor celebri.

Bîkov se retrase de la geam. Ermakov și Iurkovski nu se mai aflau în cameră; fuseseră chemați în cabinetul medical. Ceilalți se dezbrăcau fără grabă, atîrnîndu-și hainele în niște dulăpioare elegante, cu ușițe transparente. Alexei Petrovici îl contemplă admirativ pe Spițîn. Pilotul avea un corp puternic și vînjos de gimnast profesionist. Pe umerii lui largi, mușchii jucau sub pielea fină, de nuanță aurie. Dauge își pusese halatul și, zîmbind perfid, înnodă mînecile cămășii de mătase a lui Iurkovski, zicînd: „A-așa, și acum așa…” Sfîrșind cu această îndeletnicire, chicoti vesel și se apropie de Bîkov.

— Îți place orașul, Alexei?

— Frumos — răspunse Bîkov, rezervat. Rachetodromul e departe?

— Pește deal. Vezi rampele de lansare? Acolo se află celebrul poligon numărul șapte, primul și deocamdată singurul rachetodrom special din lume pentru încercarea, lansarea și aterizarea rachetelor fotonice. De-aici a fost lansată prima navă fotonică fără pilot — „Zmei Gorînîci”. Aici au aterizat „Hius-1” și „Hius-2”, și tot aici vor ateriza probabil și „Hius-3”, și „Hius-4”, și “Hius-5”…

— Vor ateriza sau vor decola?

— Vor și decola. Dar mai întîi vor ateriza, deoarece nu se construiesc pe Pămînt.

— Aha… — Bîkov își aduse aminte de turnătoria extraterestră de pe satelitul „Veidadî Iu-i”.

Acolo, la o altitudine de cinci mii de kilometri deasupra Pămîntului, în condiții de imponderabilitate și de vid aproape perfect, se turnau corpurile colosale ale rachetelor supergrele. Două sute cincizeci de oameni — savanți, ingineri, tehnicieni și muncitori — dirijau cuptoarele solare, mașinile centrifuge, complexele instalații automate de turnare, făcînd din piesele brute de titan și wolfram, grele de cîteva tone, corpuri de nave interplanetare. Acolo se construiau, fără îndoială, și „Hiusurile”…

— Krutikov și Spițîn, poftiți! se auzi în spate vocea lui Ermakov.

Cei doi amici se întoarseră. Krutikov aruncă ziarul și intră la medic după Spițîn, închizînd cu grijă ușa în urma sa.

— Poligonul numărul șapte e un loc ideal! spuse cu însuflețire Dauge. Stătea cu fața spre Bîkov, dar trăgea cu coada ochiului în direcția lui Iurkovski, care își și deschisese dulăpiorul. De jur împrejur, sute de kilometri de tundră și nici o localitate, nici țipenie de om. În nord se întinde oceanul…

Iurkovski își luă cămașa.

— …Pînă la litoral sînt, în linie dreaptă, aproape două sute de kilometri… — Dauge pufni deodată, dar, stăpînindu-se, rosti numaidecît pe un ton solemn: între oraș și ocean, poligonul nostru ocupă cinci milioane de hectare de tundră!

Iurkovski își vîrîse capul pe gura cămășii și stătea acum încordat, cu mînecile atîrnînd, ca o sperietoare de ciori. Ermakov, care se îmbrăcase între timp, intră la medic, încheind cu grijă toți nasturii de la halat.

— De-aici pornește spre sud o ramificație a căii ferate și o șosea — urmă cu voce tare Dauge. La vreo patru sute de kilometri, în apropiere de stațiunea geofizică…

— Sînt curios să știu — întrebă Iurkovski, gînditor — ce prost a făcut treaba asta?

— …m-m-m… lîngă stațiune, care va să zică, ramificația cotește și intră în magistrala transsiberiană de nord, lîngă Iakutsk… Hm… Volodea, cum stai cu sănătatea?

— Mulțumesc — spuse Iurkovski, apropiindu-se. Își scosese cămașa și se uita încruntat la Dauge, încercîndu-și în mod demonstrativ mușchii. Sînt absolut sănătos. Am să depun maximum de efort, amice, pentru ca să nu poată spune același lucru despre dumneata nici cel mai prost medic veterinar.

— Volodea! exclamă Dauge. E o eroare. Nu eu am făcut-o.

— Dar cine?

— El! Dauge îl bătu pe Bîkov pe pieptul lui păros: E mare șugubăț, s-o știi, Volodea!…

Iurkovski îi aruncă o privire fugară lui Alexei și se întoarse cu spatele. Bîkov, care tocmai deschisese gura ca să intre și el în joc, tuși și rămase tăcut. Era vădit că Iurkovski nu-l primea. Dauge înțelese și el asta și se simți stînjenit.

În momentul acela ușa se deschise și Ermakov îi chemă:

— Tovarăși, e rîndul dumneavoastră!

Foarte satisfăcut de întorsătura pe care o luaseră lucrurile, Bîkov se grăbi să intre în cabinet.

Mai întîi i-a examinat medicul, un bărbat cu părul negru ca pana corbului, cu un nas nemaipomenit. Lui Dauge i-a dat drumul fără a-i spune nimic, dar, exterminîndu-l pe Bîkov, puse degetul pe o cicatrice lungă de pe pieptul acestuia și întrebă:

— Ce-i asta?

— Un accident — răspunse laconic Bîkov.

— De mult? se informă nu mai puțin laconic medicul, ridicîndu-și nasul.

— Acum șase ani.

— Urmări?

— Fără — răspunse inginerul, uitîndu-se la doctor și cercetîndu-i demonstrativ rădăcina nasului.

Dauge chicoti discret.

Medicul notă ceva într-un registru gros, pe coperta căruia scria: „Jurnal medical Nr. 4024. Bîkov Alexei Petrovici”, după care îi conduse pe cei doi prieteni într-o cameră învecinată. Aici ei văzură un dulap mare, alb-mat. Medicul își opri nasul în dreptul lui Dauge și-l pofti să intre în dulap. Ușița dulapului se închise fără zgomot, medicul apăsă pe niște butoane de pe pupitrul de comandă aflat în partea dreaptă a dulapului, și numaidecît se auzi un duduit înfundat. Pe pupitrul de comandă se aprinseseră alternativ niște beculețe multicolore și începură să oscileze acele aparatelor. Operația a durat cam un minut și jumătate, după care aparatul aruncă de undeva, cu un țăcănit puternic, o foaie albă de hîrtie, acoperită cu rînduri drepte de litere și cifre. Becurile se stinseră și medicul deschise ușa. Dauge ieși cu spatele înainte, frecîndu-se la umăr.

Medicul se întoarse spre Bîkov și-i făcu un semn din nas, zîmbind vesel: — Înainte!

Alexei tuși sec și intră în dulap. Înăuntru era întuneric. Niște brățări metalice, reci îl apucară de umeri și de brîu și-l lipiră de ceva cald și moale, săltîndu-l și lăsîndu-l în jos. Se aprinse o lumină roșie, apoi una verzuie, apoi îl înțepă ceva în antebraț și Bîkov se simți liber. Ușa dulapului se deschise.

Fredonînd un cîntec vesel, medicul cerceta cu atenție fișele aruncate de „dulap”. Ele cuprindeau „formulele” sănătății, o situație completă a stării organismului, cum și un complex de exerciții de gimnastică obligatorii și rația dietetică pentru perioada de pregătire în vederea startului. Notînd ceva în „Jurnalele medicale”, doctorul îi înmînă fișele lui Ermakov și îl încunoștiință că asemenea examene medicale se vor face în fiecare săptămînă.

Ermakov mulțumi și părăsi încăperea.




— Ce-i cu lada asta? îl întrebă Alexei Petrovici pe Dauge, în timp ce se îmbrăca. Un incubator pentru adulți? O variantă electronică a cutiei Pandorei?

— E un ciberdoctor, o mașină electronică de diagnosticat — îi răspunse Iohanîci. Toate-s bune, dar înțeapă. Nu pot suferi injecțiile!

Intrară în ascensor și urcară la etajul al patrulea, unde se afla sala de mese. Era o încăpere vastă, cam goală, inundată de lumina trandafirie a soarelui nordic. Aproape toate mesele erau libere. Micul dejun părea să se fi terminat sau poate nici nu fusese încă servit.

— Uite-i pe-ai noștri — spuse Dauge.

Echipajul lui „Hius” ocupase două mese alăturate, lîngă geam. Se aflau de față cei doi piloți și Ermakov. Bîkov constată că grăsanul Krutikov părea tare nenorocit. „Mîndria cosmonauticii sovietice” ședea încovoiat în fața unui pahar cu lapte și frămînta între degete o bucată de pîine uscată, uitîndu-se nostalgic în farfuria lui Spițîn. Bogdan cel oacheș sfîșia un biftec zemos, din care se ridicau fuioare de aburi.

Oricît de ciudat ar fi părut, micul dejun fusese servit potrivit noilor rații. Bîkov mîncă, oarecum nedumerit, o salatieră întreagă de iarbă, o iarbă înmiresmată, dădu gata o farfurie de terci de ovăz, înfulecă două bucăți de șuncă de prima calitate și trecu la sucul de mere. Lui Dauge i se servi carne.

Iohanîci puse mîna pe furculiță și pe cuțit și se informă:

— Ce ți-a spus doctorul, Mihail Antonici?

Krutikov își vîrî nasul în pahar, roșind.

— Eu știu — declară Iurkovski, care venise și el între timp. Cred că l-a ținut multă vreme și cu multă gingășie pe Mișa de cuta de grăsime de pe pîntece și l-a lămurit în termeni populari că burdihanul n-a fost niciodată o podoabă pentru un cosmonaut.

Krutikov își sfîrși de băut în tăcere laptele și dădu să ia o felie de cozonac, dar Ermakov rosti un „hm” discret, ceea ce îl făcu pe navigator să-și retragă grăbit mîna.

După masă, Kraiuhin anunță că a sosit Usmanov, unul din constructorii noului far. Acesta primise sarcina de a iniția echipajul în asamblarea și exploatarea „acestei minunate realizări a gîndirii tehnice”.

— Vă dau pentru asta două săptămîni — spuse Kraiuhin. Apoi fiecare va începe să lucreze în specialitatea sa.

Prima lecție s-a ținut în sala de sport a hotelului. Cîțiva muncitori în salopete albastre aduseră, fără a face zgomot, o bară grea, cu șase muchii și cîteva obiecte. După forma acestora și materialul din care erau lucrate, un neinițiat ar fi putut anevoie stabili o asociație oarecare cu vreuna din noțiunile îndeobște cunoscute. Pînă și în ochii lui Bogdan Spițîn și ai lui Krutikov se citea nedumerire și curiozitate. Numai Ermakov primea aparatajul necunoscut cu obișnuita lui răceală.

În sală își făcu apariția Usmanov, un bărbat înalt, cu pomeții obrajilor proeminenți, îmbrăcat într-o salopetă de lucru. Usmanov se prezentă și trecu numaidecît la acțiune. Cosmonauții, pînă atunci încruntați, se luminară treptat la față. Începură să curgă întrebările și se angaja o discuție însuflețită, căreia i se alătură curînd și Bîkov, inițiat în linii generale, ca orice inginer, în principiile radiolocației și radiogoniometriei.

Era vorba de un dispozitiv destinat să furnizeze impulsuri dirijate de unde ultrascurte de o anumită lungime, foarte puternice, capabile să străpungă norii denși de praf și regiunile puternic ionizate ale atmosferei. Durata impulsurilor nu depășea zece microsecunde. Într-o secundă se produceau pînă la o sută de impulsuri. Dispozitive speciale sileau acest fascicul de impulsuri să descrie o spirală, parcurgînd în cîteva secunde întreaga emisferă superioară a firmamentului, de la orizont la zenit și iarăși la orizont.

Un astfel de dispozitiv va permite navelor cosmice să se orienteze deasupra unei planete necunoscute, a cărei suprafață nu poate fi văzută și unde mijloacele obișnuite de radiolocație sînt ineficace din pricina perturbaților electrice și a gradului ridicat de ionizare. Aceste faruri urmează să se monteze pe vîrfuri de stînci în apropierea terenurilor propice pentru coborîre și în vecinătatea altor obiective, care ar fi de dorit să fie marcate cu repere. În cazul de față, dată fiind sarcina de căpetenie a expediției, ele vor trebui montate în apropierea primului teren de coborîre de pe Venus, la granița Golcondei uranice.

— Și alimentarea? întrebă Iurkovski.

Usmanov scoase un pachet din servietă.

— Radiobaterii de seleniu și ceriu — spuse el. Două sute de celule pe centimetru pătrat. V-am putea echipa și cu acumulatoare cu neutroni, cred însă că acestea sînt de prisos. Sînt mult prea greoaie. O radiobaterie cu semiconductori e mai ușor portabilă. „Hius” va lua cinci sute de metri pătrați de țesătură din aceasta și dumneavoastră va trebui doar s-o întindeți și s-o fixați în apropierea farurilor… Dacă la granița Golcondei solul va furniza cîte cincizeci-șaizeci de roentgeni pe oră la fiecare centimetru pătrat — și calculele preliminare arată că el va da mult mai mult — capacitatea bateriei se va ridica la două-trei mii de kilowați. Pentru faruri e mai mult decît suficient.

Bîkov pipăi neîncrezător pelicula elastică, semitransparentă, în care se vedeau granulații mari.

Principiile de asamblare și de montare a farului se dovediră a fi foarte simple.

— Nu e de loc necesar să se demonteze agregatele de bază ale instalației — spusese Usmanov. Lucrul acesta nici n-ar fi de dorit, Anatoli Borisovici. (Ermakov dădu din cap.) După cum vedeți, ele sînt plumbuite de uzină. De buna lor funcționare răspunde laboratorul nostru. Restul e simplu. Poftiți mai aproape, tovarăși. Fiți buni și mă ajutați… Așa, mulțumesc.

Toate agregatele se înșirau ca niște inele pe bara cu șase muchii, și se fixau între ele cu cîteva clichete și cu știfturi glisante pe caneluri. Bîkov constată că întreaga instalație nu avea nici un șurub, în orice caz la exterior.

— În acest lăcaș se introduce cablul bateriei electrice. Astfel asamblat, farul poate funcționa fără supraveghere zeci de ani.

— Farul e bun și simplu — spuse Krutikov, purtîndu-și palma pe creștetul farului, bombat și reticular, ca un gigantic ochi de libelulă. Ce greutate are?

— Numai o sută optzeci de kilograme.

— Nu e rău — întări Iurkovski. Pe scurt, cel mai complicat e de montat farul.

Pentru montarea farului erau prevăzute trei procedee. Pe o suprafață stîncoasă, dură, se putea folosi o uriașă ventuză, fixată la capătul inferior al barei. Pe un sol mai nestabil trebuia săpat un puț, în care urma să se coboare bara. Puțul se umplea apoi cu o soluție plastică. În sfîrșit, în cazul cînd solul era friabil, urma să se toarne în sol, cu ajutorul curentului de înaltă frecvență, o coloană monolită cu șase ramificații la bază, înfiptă la o adîncime pînă la zece metri. În această coloană se introducea bara.

În aceeași zi s-au făcut afară din oraș asamblări și montări de probă. Bîkov urmărea încîntat burghiul vibrator, care, mînuit cu dibăcie de Iurkovski, săpă la repezeală, într-un bloc de granit acoperit cu mușchi, un puț îngust și adînc. Usmanov declară că puțul este excelent — drept și perfect perpendicular. În puț s-a introdus o bară, la baza căreia s-a turnat un lichid cu un miros respingător ce se scurgea dintr-un balon prevăzut cu manometru. Lichidul s-a solidificat numaidecît.

— Încercați-o! propuse Usmanov.

Bîkov și Spițîn schimbară o privire între ei și puseră mîna pe bară. Acestora li se alătură Dauge, iar apoi Krutikov, dar nu izbutiră nici să smulgă bara și nici s-o îndoaie.

— Ați văzut! spuse cu mîndrie Usmanov. Acum să trecem la asamblare.

Cînd echipajul lui „Hius” se întoarse la hotel, soarele se ridicase din nou deasupra creștetelor rampelor de lansare de pe rachetodrom.

— Zilele acestea — îi sfătui Ermakov — fiecare membru al echipajului trebuie să învețe să manevreze burghiul vibrator, cu aceeași iscusință cu care o fac geologii noștri. Fiecare trebuie să știe să asambleze și să demonteze cu ochii legați farul. Asta e ceea ce vom face acum.




După masă, Bîkov se retrase în camera sa și se apucă să scrie la Așhabad. Umplu cu scrisul lui îndesat șapte file, după care reciti scrisoarea, oftă cu deznădejde și se trînti în pat.

Ieșise o scrisoare sentimentală pînă la indecență. Ah, ce bună ar fi o țigară! Bîkov se întoarse pe burtă și își vîrî creionul în gură. În primul rînd ar putea să se culce și să doarmă pînă mîine dimineață. În al doilea rînd ar putea să se bage în baie… Drace, ce gînduri acre: să se culce, să doarmă, să facă baie… Inginerul sări hotărît în picioare și porni grăbit spre bibliotecă.

În hotelul de la Poligonul Nr. 7 începea viața de seară. Se auzeau zgomote de uși trîntite. Pe coridoarele lungi pășeau grăbiți oameni elegant îmbrăcați. De jos răzbeau acordurile unei muzici eroice. În cele patru lifturi se adunase o mulțime de lume. Bîkov hotărî să urce în sala de lectură pe scară. De sus venea un grup vesel de tineri. Mergeau, se vede treaba, la club.

În sala de lectură, cufundată în liniște, Alexei Petrovici luă trei cărți despre Venus, o carte despre teoria propulsiei fotonice și răsfoi ultimul număr al revistei „Cosmonautul”. În revistă găsi un articol al lui M. A. Krutikov despre dirijarea automată a unei planetonave. Încercă să-l citească și constată că nu pricepe mare lucru: prea era multă matematică în articol.

— Funcțional… — bolborosi inginerul, dîndu-și silința să descifreze cel puțin concluziile. Ia te uită, grăsunul!…

,Ce-ar fi să trec pe la Dauge? îl fulgeră un gînd. Ce-o fi făcînd oare acum echipajul lui „Hius”? Citește cărțulii despre Venus? Mă îndoiesc”…

Dauge nu citea cărțulii. Dauge se bărbierea. Își deplasase maxilarul într-un chip cu totul nefiresc. Vîjîitul aparatului electric de ras umplea toată camera. La vederea lui Bîkov, Dauge bombăni ceva neînțeles.

Alexei se trînti într-un fotoliu și se apucă să examineze spinarea lui Dauge, pereții albaștri din material plastic, ecranul plat și mare al televizorului, tavanul mat și înalt.

Odată bărbierit, Dauge întrebă:

— Ce dorești?

— Te deranjez…

— Nu-i vorba de deranj… Dar vezi că am de vorbit ceva cu Iurkovski. O discuție cu caracter absolut oficial.

Dauge intră în camera de baie, de unde se auzi clipocitul apei, o dată cu bombănelile și pufăielile prin care stăpînul casei își exprima desfătarea. Apoi Iohanîci reapăru, ștergîndu-se din mers cu un prosop plușat.

— Nu fi supărat, Alexei, dar…

— Nu-i nimic, las' că plec… — Bîkov se ridică. Am venit doar așa, neavînd ce face.

— E o discuție serioasă — repetă Dauge. Dacă n-ai ce face, du-te de-i caută pe piloți. Cred că sînt în sala de sport. Bogdan încearcă să mai dea jos din grăsime. Du-te și vezi, e un spectacol amuzant!

— Aha… Ei bine, treaba voastră! Bîkov dădu să iasă, dar se opri. Ia să-mi spui de ce se uită Iurkovski așa de urît la mine?

Dauge scoase un „hm”, după care spuse cam în silă:

— Nu-l lua în seamă, Alexei. În primul rînd, el e în general un om dificil. În al doilea rînd, așa se poartă întotdeauna cu novicii care n-au avut onoarea să se rotească în camerele centrifuge și să stea cîte zece zile cu masca pe față într-o atmosferă de azot, așa cum se face la Institutul de pregătire. Iar în al treilea rînd… Vezi, în locul tău trebuia să fie numit un pilot, prieten bun al lui Volodea. Ulterior Kraiuhin a hotărît să te ia pe tine. Ai înțeles? Pe scurt, toate astea au să treacă și, cînd o să reveniți pe Pămînt, o să fiți cei mai buni prieteni.

— Mă îndoiesc — bolborosi Bîkov și, deschizînd supărat ușa, ieși.




A doua zi începu munca. Era o muncă grea, care făcea să se cuibărească oboseala în umeri, oboseală pe care n-o biruia așa lesne nici chiar un duș fierbinte și nici odihna de după-amiază. Timp de două săptămîni, întreg echipajul s-a exersat în montarea radiofarurilor.

Oamenii au învățat foarte repede să monteze farul, deoarece fiecare din ei avea o bogată experiență inginerească. Dar burghiul vibrator se dovedise a fi un instrument foarte capricios, din care pricină stîncile din împrejurimile orașului s-au împodobit cu o mulțime de găuri strîmbe și diforme, mai înainte ca Ermakov să se declare mai mult sau mai puțin mulțumit de iscusința perforatorilor novici. Membrii echipajului au avut multă bătaie de cap și cu ventuzele cu vid.

— Nu pot să înțeleg — spuse odată supărat Bîkov, adresîndu-se lui Dauge — de ce ne pierdem vremea cu forajul? Tu știi să forezi, Iurkovski știe și el… Oare asta nu-i de ajuns?

— Să presupunem că eu și cu Volodea n-o să ajungem la Golconda — zise el simplu.




În zilele acelea, Kraiuhin putea fi văzut numai la micul dejun. Zi și noapte era ocupat cu echiparea expediției și își petrecea tot timpul pe la depozitele, întreprinderile și organizațiile care furnizau materiale rachetodromului. Se vede treaba că nu mergeau toate strună. Circulau zvonuri potrivit cărora Kraiuhin ar fi concediat pe cîte unii, iar altora le-ar fi interzis să se arate înaintea lui pînă nu lichidează defecțiunile. Oamenii vorbeau de cuvîntarea rostită de el la consfătuirea activului de partid al orașului, cu care prilej șeful poligonului s-a ales cu o săpuneală zdravănă.

Bîkov îl urmărea pe furiș pe Ermakov. Șeful expediției și comandantul navei era un om taciturn, rezervat și într-adevăr nu rîdea niciodată. În schimb zîmbea cu un zîmbet ciudat, schițat numai din buze. Iar atunci cînd zîmbea, ochii lui deveneau și mai reci ca de obicei. Bîkov se convinse foarte curînd că zîmbetul lui Ermakov nu făgăduia nimic bun aceluia căruia îi era adresat.

Odată, în timpul prînzului, Dauge s-a ridicat de la masă, lăsînd în farfurie cea mai mare parte din friptura de vițel ce-i fusese servită ca felul doi, potrivit rației dietetice.

— O clipă — îl opri cu o voce blîndă Ermakov. Te rog termină felul doi, Grigori Iohanovici.

— Nu pot, Anatoli Borisovici.

— Totuși te rog mult — stărui și mai blînd Ermakov.

Fără a spune nimic, Dauge își trecu muchea palmei prin dreptul beregatei.

Atunci Ermakov zîmbi cu zîmbetul lui ciudat.

— N-aș vrea să te mîhnesc, Grigori Iohanovici — spuse el încet de tot — dar am motive serioase să mă tem că atitudinea dumitale față de regimul de pregătire va sili expediția să se limiteze în ultimă instanță la un singur geolog. Noi nu ne putem permite să-i oferim lui Venus nici cea mai mică șansă împotriva noastră. Nici măcar bucata de friptură care a rămas nemîncată de dumneata…

Roșu pînă-n vîrful urechilor, Dauge se așeză din nou și înfipse furios furculița în friptura cu bucluc. Nimeni n-a scos o vorbă și nu s-a uitat spre el. Masa s-a sfîrșit într-o liniște mormîntală. Ermakov nu și-a luat ochii de la Dauge, pînă ce omul care s-a făcut vinovat de nerespectarea regimului n-a șters din farfurie, cu o coajă de pîine, cele din urmă picături de sos.

Bîkov constată, nu fără mirare, că acest incident nu a provocat printre tovarășii săi nici cea mai mică indignare față de severitatea lui Ermakov. Dimpotrivă, în aceeași seară, Iurkovski i-a vorbit îndelung și stăruitor, cu vocea coborîtă, lui Dauge, după care acesta din urmă a răsuflat adînc și și-a desfăcut brațele cu un aer vinovat.

La sfîrșitul celei de-a doua săptămîni, Usmanov își luă rămas bun de la echipaj și plecă din oraș pe calea aerului. A doua zi dimineața, după micul dejun, Kraiuhin spuse:

— Începînd de azi, fiecare își va vedea, ca să zic așa, de lucru. Dumneata, tovarășe Ermakov, ai să lucrezi cu Spițîn și cu Krutikov, așa cum ne-am înțeles. Puteți pleca imediat, permisele sînt gata. Dumneata, Iurkovski, și dumneata, Dauge, vă rog să mă așteptați aici. Îl conduc pe specialistul nostru în deșerturi și mă întorc numaidecît… Să mergem, tovarășe Bîkov!

În fața peronului aștepta o mașină puternică, cu roți și șenile.

— Te rog! îl pofti Kraiuhin.

Se așezară unul lîngă altul, pe bancheta din spatele mașinii. Cînd orașul rămase în urmă, Kraiuhin se aplecă înspre Bîkov și-l întrebă:

— Ai vorbit cu Dauge?

— Despre ce?

— Despre toate.

— Da… am vorbit.

— Și?

Bîkov ridică din umeri. Kraiuhin nu s-ar fi cuvenit să-i vorbească pe tonul acesta. Nu e treaba unui șef să-și vîre nasul în sufletul unui subaltern, fără a avea motive deosebite s-o facă. Oamenii serioși preferă să-și păstreze pentru ei emoțiile pe care le încearcă. De altfel, Kraiuhin păru nici să nu observe că nu i s-a răspuns la întrebare.

— Acum o să-ți vizităm gospodăria, tovarășe inginer — reluă el vorba după un răstimp.

Cîteva minute mai tîrziu, mașina opri în fața unei clădiri lungi, fără geamuri, cu ușa cît tot peretele. Un paznic posac se apropie de noii veniți, care îi prezentară permisul.

— Să vină mecanicul! ordonă Kraiuhin.

Coborîră din mașină. De jur împrejur se întindea o cîmpie ușor ondulată, acoperită cu o iarbă rară și aspră. Pe cer se tîrau nori cenușii, zdrențuiți. Ploua mărunt. Sub picioare plescăia apa.

— Tundra! constată cu un oftat șoferul.

Ușa largă cît o poartă se dădu în lături. Un om cu înfățișare veselă, îmbrăcat într-o salopetă, se apropie de Kraiuhin, întinzîndu-i mîna murdară de ulei.

— Poftim, ți l-am adus — bombăni Kraiuhin.

Omul în salopetă îi aruncă o privire lui Bîkov:

— Văd, văd! Ei, să mergem!

În clădire era întuneric. Kraiuhin se împiedică de ceva și drăcui printre dinți. Mecanicul tuși cu un aer vinovat.

— N-am apucat să facem instalația de lumină, tovarășe Kraiuhin. Mîine însă e gata.

— Mîine? Și azi vrei să bîjbîie omul pe întuneric, nu?

Încetul cu încetul, ochii lui Bîkov se obișnuiră cu semiobscuritatea. Inginerul desluși în fața sa un obiect mare, cenușiu, cu reflexe opalescente. Apoi văzu niște șenile cu muchii proeminente, un chepeng deschis, ochii rotunzi, orbi, ai unor reflectoare.

— Ce-i asta? întrebă el.

— Acesta e „Băiatul” — îl informă Kraiuhin. Tancul transportor. Se deosebește întrucîtva de mașinile similare obișnuite, dar ai să te deprinzi repede cu el. Te pui pe lucru imediat… Și dumneata? Kraiuhin se întoarse înspre mecanic. În jumătate de oră să fie lumină.

— Am înțeles! răspunse vioi acesta și se făcu nevăzut.

— Adu planul mașinii și instrucțiunile de exploatare! îi strigă Kraiuhin din urmă. Apoi se întoarse spre Bîkov: Ei, cam asta-i tot! Rămîi și lucrează! La prînz o să vină șoferul să te ia.

Kraiuhin își luă rămas bun și se îndreptă spre ieșire.

Cînd, douăzeci de minute mai tîrziu, se aprinse în tavan un bec puternic, Bîkov scoase o exclamație admirativă. Avea înaintea lui cea mai perfectă mașină din cîte s-au deplasat vreodată pe șenile. Era de dimensiuni uriașe, nu mai mică decît giganticul tanc-batiscaf pe care Bîkov îl văzuse cu cîțiva ani în urmă la Expoziția industrială unională, dar în același timp dădea o impresie de mare ușurință, suplețe și poate chiar eleganță. Avea corpul lung, rotunjit, ușor turtit pe verticală; partea din spate, îngustă, era puțin săltată; proeminențele chepengurilor și ale periscoapelor abia se conturau; genuliera era înaltă… Mașina nu avea nici o cusătură! Talentul constructorilor dăduse transportorului capacitatea uriașă a unei mașini grele de transport și linia suplă a atomocarelor ultrarapide.

— Asta da! Asta da! exclamă Bîkov, dînd ocol mașinii și lăsîndu-se mereu pe călcîie. Dar asta ce-o mai fi?… Sistemul de echilibru… Bun! Se trag înăuntru și barele de sprijin?… Ingenios!

Zăbovi puțin la spatele mașinii și puse mîna pe peretele neted al transportorului. Peretele era cald.

— E încărcat — zise binevoitor mecanicul, care din pragul garajului urmărea mișcările inginerului. Ați putea pleca imediat.

Bîkov se încruntă.

— E încă prea devreme… — replică el. Mi-ai adus instrucțiunile de exploatare?

— Le-am adus. Poftim!

— Mulțumesc.

Bîkov se strecură cu o agilitate surprinzătoare prin deschizătura chepengului. Încuietorile chepengului se închiseră deasupra lui.

— Hei, tovarășe! strigă mecanicul. Mai aveți nevoie de mine?

Mecanicul bătu în chepeng, dar, neprimind nici un răspuns, ridică din umeri și se îndepărtă.

Așa cum se arăta în instrucțiunile de exploatare, „Băiatul” era un tanc-transportor cu mare capacitate de trecere, destinat pentru deplasarea pe soluri dure, mocirloase și friabile, precum și pe un teren foarte accidentat sau printr-un mediu gazos și lichid la o presiune pînă la douăzeci de atmosfere și la temperaturi pînă la o mie de grade, capabil să transporte un echipaj de maximum opt oameni și o încărcătură utilă maximă de cincisprezece tone. Era echipat cu turbine cu o putere totală de 2.500 cai putere, alimentate de un reactor reproductor compact cu uraniu și plutoniu. Avea reflectoare infraroșii, un tun ultrasonic, două brațe-manipulatoare mecanice telescopice (aproape identice cu cele folosite de conductorii de atomocare pentru încărcarea reactoarelor la bazele de alimentare cu energie), dozimetre și radiometre interioare și exterioare și zeci de alte dispozitive și aparate, despre a căror destinație Bîkov avea deocamdată noțiuni foarte vagi. Echipajul, încărcătura, mecanismele și aparatele erau protejate de un blindaj sigur făcut dintr-un material plastic rezistent — mai rezistent decît titanul — termo și radiostabil.

Sistemul de comandă al „Băiatului” se deosebea prea puțin de sistemele știute de Bîkov. I se păru cunoscut și sistemul de tracțiune, dar, pentru a fi cu conștiința împăcată, Alexei hotărî să cerceteze mașina șurub cu șurub. Venea la masă și la cină obosit, plin de unsoare cu grafit, mînca lacom, schimba cîteva fraze scurte cu colegii și se întorcea grăbit la garaj sau se ducea la culcare. Dimineața și după-masă îl aștepta mașina în fața peronului. Regimul personal de antrenament și igienă din perioada de pregătire era însă respectat cu strictețe, lucru pe care Ermakov îl urmărea cu atenție.

În cea de-a patra zi, Bîkov scoase pentru întîia oară „Băiatul” pe cîmp. Uriașa mașină ieși pe poartă cu o ușurință surprinzătoare, aproape fără a face zgomot. Docilitatea cu care reacționa ea la cea mai ușoară atingere a degetelor lui Bîkov pe butoanele tabloului de comandă provocă uimirea inginerului. Portarul îi făcu semn cu mîna, zîmbind. Drept răspuns, Bîkov dădu din cap, închise chepengul și acceleră viteza. „Băiatul” gonea prin tundra jilavă, legănîndu-se și aplecîndu-se ușor pe proeminențele terenului. Din tufișurile aflate pe cîmpie țîșneau păsări, scoțînd țipete speriate. Într-un loc răsări un iepure, ca un ghemotoc. În față se așternea o ceață deasă; inginerul se văzu nevoit să conecteze reflectorul infraroșu. Pe ecranul mașinii se perindau contururile vagi ale unor bolovani masivi, copaci singuratici, bizar strîmbați. Bîkov aci pornea cu viteză maximă, aci frîna brusc, descria viraje scurte, sucea transportorul în loc și atunci țîșnea de sub șenile un terci ruginiu, care se lipea de lentilele periscopului. Niște perii automate înlăturau însă numaidecît murdăria.

Pe neașteptate, cînd „Băiatul” gonea în plină viteză, apăru în față o rețea de sîrmă ghimpată. Bîkov coti brusc la dreapta și frînă, dar era prea tîrziu. Se auzi un zăngănit și un huruit, sub șenile trosni ceva și transportorul se opri. Inginerul se precipită afară. În spate și de ambele părți se întindea un gard de sîrmă ghimpată. Urma „Băiatului”, perfect vizibilă în solul clisos, străpungea gardul. În uriașa gaură ce se formase, se bălăbăneau capete de sîrmă și sfărîmături de pari de lemn.

— Asta-mi mai lipsea! bombăni Bîkov, aruncînd o privire de jur împrejur. Unde-oi fi nimerit oare?

Atenția îi fu atrasă de o construcție rotundă din beton transparent, ce răsărea din ceață la o depărtare de vreo douăzeci de pași.

— Alo! strigă el încet.

Nu-i răspunse nimeni. Se auzea numai răpăitul ploii în iarbă și tînguirea domoală a rețelei de sîrmă. Bîkov șovăi o clipă, apoi o porni hotărît spre clădirea cea rotundă. I se păru neobișnuită: pereții netezi și înalți nu aveau geamuri și nici orificii de ventilație. Numai la nivelul pămîntului se vedea o ușiță pătrată, larg deschisă. Ceva mai la o parte se ivea din iarbă capătul unui tub de beton, acoperit cu un capac rotund, mîncat de rugină. Bîkov se apropie de ușă și aruncă o privire înăuntru. N-apucă decît să-și dea seama că acolo era întuneric și cald. În spate se auzi un zăngănit de fiare. Bîkov se întoarse și văzu ceva ca un coșmar: capacul tubului de beton fusese ridicat și dinăuntrul acestuia ieșea afară o vedenie jilavă, cu un cap rotund de argint, fără ochi.

Pînă să-și aducă aminte Alexei că a mai văzut undeva un monstru asemănător, năluca se îndoi și se năpusti asupra lui. Îi despărțeau aproape trei metri. Vedenia acoperi distanța dintr-un salt. Bîkov însă își reveni din uluială. În afară de asta, năluca habar n-avea de sambo. După cîteva secunde de luptă înverșunată, ea zăcea pe spate, și Bîkov, dîndu-i cîteva palme zdravene acolo unde la oamenii obișnuiți se găsește fața, sări în picioare tocmai la timp ca să se izbească de un alt monstru răsărit și el din același tub.

Acum lucrurile luară o altă întorsătură. Sambo-ul nu mai folosi la nimic. Primind o lovitură zdrobitoare, Alexei căzu într-o parte pe pămîntul jilav, după care fu apucat de picioare și tîrît nu se știe unde, cu o iuțeală ce i se păru neobișnuită. E foarte greu să opui rezistență cînd ești ținut cu putere de amîndouă picioarele. Bîkov își dădea seama de asta și nu se mai împotrivea, așteptînd să vadă ce va urma. Nălucile se opriră dar nu-i sloboziră picioarele: Bîkov încercă să se ridice un pic, sprijinindu-se în pămînt cu pumnii, însîngerați din prima încăierare. Se auzi un tropot și apăru o a treia nălucă. Atunci inginerul își simți picioarele libere. Se întoarse numaidecît și se așeză, sucindu-și anevoie în dreapta și-n stînga gîtul stîlcit de lovituri.

Aruncînd o privire în jur, își dădu seama că se află în spatele „Băiatului”. Monștrii stăteau lîngă el și se căzneau să-și facă ceva la. cap. În cele din urmă globurile strălucitoare fură scoase și Bîkov văzu uluit niște chipuri cunoscute: Dauge, alarmat, Kraiuhin, încruntat, și Iurkovski, alb la față de furie. Acesta din urmă duse mîna l-a nas, suflă pe nări și-i întinse lui Bîkov palma însîngerată.

— Ești un imbecil! spuse el, cu vocea tremurată.. Ești un imbecil! Ce ai pe umeri: cap ori un cocean de varză?

— Stai, Vladimir Sergheevici… — interveni Kraiuhin. Vezi că e buimăcit.

— Dumneavoastră? atît putu să îngăime Alexei..

— Nu, nu noi! Cavalerii ordinului Rosenkreuz! Delegații comitetului de femei!…

— Lasă, Iurkovski!… Tovarășe Bîkov, scoate imediat mașina de-aici… Dauge, închide capacul și ușa și spune-le că plecăm.

— Am înțeles!

Dauge își puse din nou casca pe cap și ieși din spatele „Băiatului”.

Bîkov urcă în transportor, urmat de Kraiuhin și de Iurkovski, care nu mai contenea cu ocările.

— Treci după gard și oprește acolo! ordonă Kraiuhin.

„Băiatul” porni cu spatele înainte.

— Ajunge. Stop! Acum să-l așteptăm pe Dauge.

Bîkov se uită. chiorîș la Iurkovski. Acesta își pipăia cu băgare de seamă nasul umflat.

— Te doare? întrebă cu compasiune Kraiuhin.

Iurkovski rînji furios. Pe blindaj se auzi un zgomot de bocanci și Dauge sări, în deschizătura chepengului.

— S-a făcut, Nikolai Zaharovici — spuse el.

— Să mergem!

Bîkov puse mîna pe maneta de comandă. Apoi, după cîteva clipe de chibzuială, răsuci niște butoane, conecta motorul și se îndepărtă de tabloul de comandă. „Băiatul” se urni ușor din loc.

— Încotro? întrebă speriat și totodată mirat Dauge. Și mașina cine o conduce?

— Conductorul automat — răspunse Bîkov, cu un aer vinovat. Eu nu mai țin minte drumul înapoi. Fiți pe pace! Mașina are un dispozitiv electronic. „Băiatul” se va deplasa după busola automată.

O vreme au mers în tăcere. Mașina reproducea cu precizie, însă în sens invers, toate manevrele pe care le executase cu o jumătate de oră înainte Bîkov..

— Ai dozimetrul la dumneata? îl întrebă Kraiuhin pe Dauge.

— E la mine, Nikolai Zaharovici. Dar n-o să avem nevoie de el. Am uitat să vă spun că atunci cînd s-a apropiat Bîkov de cameră, ea fusese deja închisă. Așa că totul s-a sfîrșit cu bine.

Kraiuhin răsuflă ușurat.

— Era cît pe ce să dai de bucluc, tovarășe Bîkov — spuse el, ștergîndu-și sudoarea de pe chelie. Știi unde te-am prins?

— Habar n-am… — Bîkov se simțea foarte nefericit.

— Dincolo de gardul de sîrmă se află sub pămînt un reactor puternic care produce tritiu, combustibilul pentru „Hius” Turnul de beton în care ai aruncat o privire atît de imprudentă nu e altceva decît o cameră de topire a deșeurilor radioactive rezultate de. pe urma epurării uraniului. Și tocmai azi s-a dat la topit o garnitură de bare de uraniu. Dacă ți-ai fi vîrît nasul acolo…

— E la mintea cocoșului! spuse convins Iurkovski. De vreme ce locul e împrejmuit cu sîrmă ghimpată, înseamnă că intrarea e interzisă. Dar dumnealui, nu, dă buzna cu șenilele dumisale prin sîrmă! Nu poate rămîne indiferent la un gard și-l înfruntă ca un leu-paraleu.

Iurkovski era cu totul nedrept, dar Bîkov se mărgini doar să ofteze deprimat.

— Te-a observat Iurkovski cînd te apropiai de cameră și s-a repezit să te dea la o parte, dar a întîrziat un pic. Mărturisesc, credeam că s-a și întîmplat o nenorocire.

— Am alergat din răsputeri — interveni Dauge. Credeam c-o să-mi sară inima din loc…

Bîkov se întoarse spre Iurkovski și bolborosi bîlbîindu-se:

— Eu… îmi pare foarte rău… zău, n-am vrut… — și dădu a deznădejde din mînă: Naiba știe cum s-a întîmplat! Înțelegi, m-ai speriat grozav…

Buzele lui Iurkovski se strîmbară într-un zîmbet disprețuitor.

Dauge chicoti:

— Ce primire i-a făcut! Splendidă primire! O, doamne, așa luptă mai zic și eu!

— Da, de bătut te bați bine — rîse Kraiuhin — dar pe viitor fii mai prudent. În munca noastră nu e permis să atingi nimic cu mîinile goale, ba încă fără să ceri voie. Apropo de asta, diseară chiar Dauge are să-ți aleagă un costum de protecție și are să te învețe cum să te folosești de el.

— Doamne, ce mai bătaie! repetă Dauge, ștergîndu-se la ochi.

Bîkov trecu repede la locul său și deconectă conductorul automat. În față se deslușeau în ceața subțire contururile acoperișului plat al garajului.

— Și încă ceva — spuse Kraiuhin. O să trebuiască să supunem transportorul unui examen veritabil. Ești gata?

— Aici nu poate fi supus unui examen veritabil — bombăni Bîkov. E numai tundră, teren neted ca-n palmă…

— Nu-i nimic, las' că-ți găsesc eu un loc clasa una, amice! Dinții de aur ai lui Kraiuhin sclipiră în întuneric.




BOTEZUL FOCULUI


Petrecîndu-i pe Kraiuhin și pe geologi, pe care venise să-i ia o mașină chemată din oraș, Bîkov se scărpină îngîndurat la ceafă și se întoarse în garaj. „Băiatul” stătea la doi pași de poartă. Pe pereții lui oblici sclipeau picăturile de ploaie.

— Examen! spuse Bîkov, cu glas tare. Ei bine, dacă-i examen, examen să fie!

Scoase dintr-un buzunar broșura cu instrucțiunile de exploatare, mototolită și pătată cu ulei, o frunzări, răsuflă adînc și intră în mașină. Lui Alexei Petrovici Bîkov nu-i plăceau examenele sub nici o formă. Găsea că e o mare nedreptate ca un fleac cu totul inutil, căruia nu-i dai niciodată atenție, pentru că e cu desăvîrșire inaplicabil în munca practică, să fie pus pe aceeași treaptă cu cele mai importante și mai necesare cunoștințe. Cît despre el, Bîkov aplica un sistem de predare cu totul altul. „De-ați fi cu stea în frunte — zicea inginerul — tot n-ați putea memora niciodată toate cele scrise în vrafurile de cărți și de tabele. Căci ele cuprind și ceea ce este mai important, și ceea ce e pur și simplu important, și lucruri de ordin secundar și, în sfîrșit, lucruri cu totul inutile, care fie că s-au învechit de îndată ce au luat naștere, fie că și-au pierdut importanța în prezent. Eu n-am de gînd, firește, să vă cer să știți tot ce scrie în cărți și tot ce cuprind diferitele tabele. Dar dacă, tovarăși, cineva nu va ști ceea ce este obligat să știe înainte de toate, rog să nu fie cu supărare dacă nu voi îngădui acest lucru.”

Prestigiul lui Bîkov, cel mai bun specialist în mașini de transport, punea la adăpost sistemul acesta de orice atentat din partea șefilor celor mai pedanți. Dar asta era acolo, în Gobi. Cum va fi aici? E drept, Kraiuhin nu face impresia unui bucher și a unui formalist, dar cine poate ști încotro privesc ochii lui mici din dosul uriașilor ochelari negri? De aceea Bîkov frunzărea necontenit instrucțiunile de exploatare, pe care le citise din scoarță-n scoarță, îndeosebi partea referitoare la diferite avarii posibile și la reparații în condiții de exploatare. Apoi își scoase haina, își puse salopeta și se apucă să studieze cu atenție motorul.

Se întoarse la hotel tîrziu, obosit, dar mulțumit și aproape calm. În sala de mese nu mai era nimeni. Bîkov mîncă pe săturate, fără să se pripească, după care plecă în căutarea lui Dauge. Pe coridorul de la etajul întîi, în care dădeau ușile camerelor ocupate de cosmonauți, se opri. Una din uși era întredeschisă și din camera respectivă se auzea vocea puternică a lui Iurkovski, care recita versuri de Bagrițki:



		…Șuierînd se năpustește vîntul,



		Vifor crunt dezlănțuit în zbor,



		Ia vîrtos corabia în coarne



		Și izbește-n fundul sunător,



		Cuiele să zbîrnîie cumplit



		Și să urle bubuind catargul:



		“Voi la bună treabă ați pornit!”…











Bîkov aruncă o privire în cameră. Iurkovski, în pijama și papuci, ședea tolănit pe canapea, cu mîinile la ceafă și cu fața întoarsă spre fereastră. Lîngă el ședea Krutikov, încovoiat, trăgînd în gol dintr-o pipă scurtă. La masă, Bogdan Spițîn se legăna pe scaun și zîmbea unor gînduri ale sale, numai lui cunoscute. Nici Dauge, nici Kraiuhin, nici Ermakov nu se aflau în cameră.



		…Haide, tinerețea mea pribeagă,



		Numai îndîrjire și extaz,



		Clocotește-nfierbîntată-n vine,



		Zbuciumă-te fără de răgaz!



		Spargă-se-n puzderie de stele



		Sîngele-mi fierbinte omenesc,



		Să m-avînt în Univers deodată,



		Ca din tun în Cosmos să țîșnesc…











Versurile erau splendide. În afară de asta, “filfizonul” recita foarte frumos. Vocea lui profundă, plină de forță stăpînită și de emoție, degaja parcă o stare de neliniște și suna ca o chemare. Fără să vrea. Bîkov își zise că omul acesta frumos și neînfricat seamănă probabil mult cu însuși autorul versurilor. E tot atît de agitat și de pătimaș, gata ca și el să-și dăruiască, fără părere de rău, viața pentru fapte mari. Tot la asta se gîndea, se vede treaba, și Krutikov, căci navigatorul își scoase deodată pipa din gură și se uită atent la Iurkovski, vrînd parcă să se convingă de ceva. Numai Spițîn continua sa se legene încetișor și să zîmbească, cu ochii pe jumătate închiși.



		…Și să cînt cu-ntreaga mea suflare



		Pe întinsul fără de sfîrșit:



		“Mare Neagră, mare minunată,



		Dac-ai ști ce mult te-am îndrăgit!…”











Iurkovski tăcu. Bîkov se retrase de lîngă ușă și își văzu de drum. În camera lui Dauge nu găsi pe nimeni. Pe pat stătea un costum de protecție, ales, se pare, de Iohanîci pentru prietenul său. Suprafața șlefuită a calotei sferice răsfrîngea reflexele roșiatice ale cerului crepuscular. Bîkov vru să se retragă, dar o fotografie de pe birou îi atrase atenția. Cunoștea această fotografie, care înfățișa o femeie foarte frumoasă, cu fața tristă, într-o rochie bleu, închisă pînă la gît.

„Mașa Iurkovskaia” — își aduse aminte Bîkov și oftă.

Sărmane Iohanîci! Iată unde te-a adus dragostea… Pînă și tu, atît de vesel și de bun, care știi să glumești și rîzi chiar și în clipele cele mai cumplite… pînă și tu n-o poți uita nici măcar acum cînd te mai despart doar cîteva zile înainte de a porni în necunoscut.

— Tocmai acum! Abominabil! tună deodată, de după perete, vocea lui Iurkovski. Să trimită o scrisoare ca asta tocmai acum… Lasă-mă cu consolările tale, frate samaritean! Văcuța domnului ce ești! E o ticăloasă!…

— Nu! (Bîkov nu înțelese numaidecît cui îi aparținea această exclamație.) Să nu vorbești așa de ea! La urma urmei asta nu te privește!

— Ba mă privește! Și nu fiindcă mi-e soră. Ne privește pe toți — și pe Kraiuhin, și pe fiecare din băieții noștri, inclusiv.pe specialistul acela al tău în deșerturi, cu mutra lui roșie. Acolo unde mergem, viața tuturor o să depindă de fiecare dintre noi. Trebuie să fim absolut siguri unii de alții. Acum stau și mă întreb dacă în starea în care te afli, ai să ai destulă voință ca să te cramponezi de viață? N-ai să ne dai oare de furcă. Grigori Dauge?

— Ușurel, Volodea!

— Ba de loc… Nu-ți dai oare seama cîte parale face surioara asta a mea fermecătoare? O egoistă! Da, da, e egoistă! Dacă n-ar avea botișorul ei drăgălaș, mă-ntreb ce-ar mai fi de capul ei? Ce, puține femei sînt pe lume? Credincioase, iubitoare, inteligente… Ce te ții așa de coada ei?

Bîkov se întoarse în vîrful picioarelor în camera sa și închise bine ușa. Era îndoielnic că Dauge se va mai ocupa azi de costumul de protecție, de altfel nici lui Bîkov nu-i ardea acum de asta. Avea atîtea la care trebuia să se gîndească! Inginerul se dezbrăcă, se culcă și închise ochii. Cel mai bine ar fi, poate, să încerce să doarmă. Se dădu jos din pat ca să lase storurile. În clipa aceea intră Dauge. Era, ca întotdeauna, cu părul puțin în dezordine și cu nodul cravatei strîmb. Bîkov se uită țintă la el.

— Te-ai și culcat? întrebă Dauge. Dar costumul de protecție? Ce te uiți așa la mine, Alexei? E ceva în neregulă?

Dauge își duse mîna la față, apoi lăsă ochii în piept.

— Nu… Mă uitam și eu așa — rosti anevoie Bîkov. Mi-am zis că e tîrziu…

— Nu-i de loc tîrziu. Îmbracă-te și haide! Trebuie să te obișnuiești de azi cu costumul, fiindcă mîine s-ar putea să nu mai avem timp. Unde-ai stat atîta?

— Am avut treabă cu „Băiatul”. Mă cam tem, Iohanîci… Am să cad la examenul ăsta.

— La care examen?

— La care? La cel de care vorbea azi Kraiuhin, ții minte, cînd ne întorceam…

— A-a! Eu cred că n-ai să cazi, Alexei. Conduci bine…

— Conduc… Să nu mă conducă ei pe mine…

Dauge îl privi mirat:

— De ce să te conducă? Și fără să te conducă ei, ai să fii leoarcă de apă, Alexei.

— Nu pricep.

— E simplu. Are să fie o cursă de încercare. Mîine ai să execuți un marș pe un teren foarte accidentat, prevăzut cu obstacole.

— Singur?

— Cineva o să te însoțească, așa cred… Ești gata? Să mergem!

În camera lui Dauge, Bîkov observă că fotografia nu se mai afla pe birou. Iohanîci luă costumul de protecție din pat și-l întinse pe jos.

— Șezi, Alexei, și ascultă! Halatul acesta se numește „CPK-6”, adică costum de protecție sistem Kraiuhin model șase. E confecționat dintr-un material foarte durabil și elastic, cu o denumire chimică lungă și complicată. În limbaj tehnic uzual i se spune „silichet”. E un compus organic polimeric de siliciu, cu molecule filiforme colosal de lungi. E foarte rezistent la rupere. În afară de asta, are un înalt grad de rezistență la temperaturi mari și, firește, etanș la gaze și impermeabil ia apă.

— E clar — spuse Bîkov. Inginerul ședea chincit, mototolind și netezind cu interes mîneca elastică a costumului.

— Costumul acesta, firește, nu se coase și nici măcar nu se stanțează. E turnat gata, așa cum îl vezi, cu orificii și buzunare pentru aparate, alimente și toate celelalte. Stratul de silichet e dublu, moleculele unuia din straturi fiind orientate perpendicular pe direcția moleculelor celuilalt, E clar?

— Clar. Pentru a fi mai rezistent și mai impermeabil.

— Exact. Să trecem acum la cască. Vezi, e fixată la spate, dar se poate scoate ușor. Uite-așa.

Bîkov se uită înăuntrul căștii. Desigur! Strălucitoare, nichelată parcă la exterior, calota era absolut transparentă dacă priveai prin ea dinăuntru.

— Asta ce-o mai fi?

— Spectrolit, un material plastic special — răspunse Dauge. Nu e rău, ai? Asigură o vizibilitate perfectă în toate direcțiile. Dauge se așeză jos, lîngă Bîkov, și lovi cu degetul în cască. S-ar fi putut folosi și alte substanțe transparente, dar spectrolitul prezintă o serie de avantaje absolut inestimabile. În primul rînd polarizează într-un anumit fel lumina, ceea ce permite ca, în întuneric sau în amurg, să te uiți direct la o sursă de lumină puternică și să vezi totul, fără ca lumina să te orbească. Apoi, spectrolitul lasă să treacă numai razele vizibile ale spectrului. Razele chimice și cele termice sînt toate fie absorbite, fie reflectate. La fel și razele X, ca și razele gama. În al treilea rînd… ce să mai vorbim, Kraiuhin a făcut un lucru mare.

— Dar asta ce e? Aha… O membrană.

— E un arc cu căști telefonice, cu o membrană extrem de sensibilă, pentru radiorecepție. Arcul servește ca amortizor… în cazul cînd ai cădea cu capul în jos. Tot aici se află și microfonul cu stația de emisie, și bateriile cu semiconductori.

— E clar.

— Întreg costumul este izolat acustic. Pentru a se putea auzi sunetele din exterior, costumul e prevăzut cu un dispozitiv special, care poate fi reglat în funcție de densitatea atmosferei înconjurătoare. Acum dispozitivul e reglat la presiunea atmosferică obișnuită.

— Pricep.

— Perfect! Partea teoretică pare să fie încheiată. Acum pune-ți costumul, Alexei!… Stai, nu așa! Trage-l pe picioare prin orificiul de la gît. Acum să fixăm casca.

Dauge îi ceru lui Bîkov să-și pună și să-și scoată de cîteva ori costumul de protecție, să fixeze și să scoată casca, să facă tot felul de exerciții de gimnastică. În cele din urmă, cînd Bîkov, leoarcă de sudoare, era gata să facă apel la unele expresii înduioșătoare, lui Dauge i se făcu milă:

— Bine, pe ziua de azi ajunge. Scoate costumul! Încă ceva, Alexei: aici, la centură, sînt locașurile pentru termosurile cu cacao, bulion și băuturi înviorătoare. Legătura cu casca se face prin intermediul cîtorva tuburi. Baloanele cu oxigen și aparatul de absorbit acidul carbonic se fixează la spate. Iată-le! Observă aici: acesta e un termoregulator; cînd e frig, se poate conecta dispozitivul de încălzire. Aici e dozimetrul. Da, și încă ceva… Costumul e prevăzut cu un dispozitiv minunat: filtrul de oxigen. Dacă atmosfera cea mai otrăvitoare conține măcar cinci la sută oxigen, filtrul lasă să treacă oxigenul în cască, oprind orice alt gaz…

Bîkov își scoase costumul și îl examină încă o dată cu atenție.

— Dar radiațiile? La radiații rezistă?

— Firește. În privința aceasta silichetul n-are rival.

— Ca „reflectorul total” al reactorului fotonic?

Bîkov își șterse broboanele de sudoare de pe frunte și se așeză alături de Dauge. Acesta spuse:

— „Reflectorul total” e dur și friabil. Nu poate servi ca material pentru un combinezon. Silichetul prezintă suficiente garanții de siguranță. Azi-dimineață, de pildă, eu, Kraiuhin și Volodea am stat cu costumele pe noi în „cavou”.

— Ce vorbești!

— Serios. Era o temperatură de aproape două sute de grade, radiații alfa, raze gama etcetera, etcetera. Și cu toate acestea, silichetul a rezistat foarte bine. Era, firește, cam cald…

Bîkov se lovi mirat cu palmele peste genunchi. Cineva bătu în ușă.

Intră Kraiuhin. Inginerul îi oferi un fotoliu.

— Nu, nu stau — spuse Kraiuhin. E timpul, ca să zic așa, să merg la odihnă. Cum stai cu costumul de protecție, tovarășe Bîkov? Te-ai obișnuit cu el?

— Da.

— S-a obișnuit de-a binelea — întări Dauge.

— Ar trebui, desigur, să te antrenăm în costum, dar n-avem timp, mereu n-avem timp… Kraiuhin puse mîna pe clanța ușii, dar numaidecît și-o retrase: Uitasem ce era mai important. Tovarășe Bîkov, mîine te duci de dimineață la garaj și vii aici cu „Băiatul”.

— Am înțeles — spuse cu glas răgușit Bîkov.

— Mergem la poligon. Ai să ne arăți ce e în stare mașina asta.

— Am înțeles.

— Noapte bună…

Kraiuhin ieși. Bîkov răsuflă ușurat și își luă și el rămas bun de la Dauge. La ușă reținu mîna lui Iohanîci într-a sa și zise încet:

— Hm… am auzit că… ai primit o scrisoare. O scrisoare neplăcută.

Dauge nu răspunse.

— Te întreb pentru ca… în fine, dacă ai să ai nevoie de mine…

— Bine… — Iohanîci rîse amar și îl împinse pe Alexei Petrovici spre ieșire. V-ați pus cu consolările pe capul meu, lua-v-ar naiba să vă ia!…

— Nu te supăra…

— Nu-i nimic. Hai, du-te!

— Noapte bună!




— Mai dormi, frumoasa mea, mai dormi? fredona a doua zi dimineață Dauge, trăgînd plapuma de pe Bîkov. E vremea să te trezești!

— Lasă-mă! îl repezi inginerul și se întoarse cu fața la perete, plescăind dulce din buze și încovrigîndu-se cu genunchii la gură.

— Aseară viscolea, ți-aduci aminte?… Iar acum e ora șapte și jos te-așteaptă mașina.

— Ia… Ce? Ah, drace!

Dauge abia apucă să se ferească. Bîkov se repezi la scaun și puse mîna pe haine.

— Stai, Alexei, dar gimnastica de înviorare?

— Ia lasă-mă! Cum e vremea?

Dauge ridică storurile:

— Splendidă! Nici un nor. Ai noroc, Alexei. Dar ai să te-alegi și cu un perdaf de la Ermakov!

— Pentru ce? se informă Bîkov, încheindu-se la cămașă.

— Pentru că pleci fără să fi făcut gimnastică.

— Nu-i nimic, lasă. Am plecat!

— Și gustarea de dimineață?

— Mai tîrziu, mai tîrziu…

— Bea și tu măcar o cană de lapte cu pîine, caraghiosule! Că nu te mai examinează Ermakov.

— Ah, drace…

În sala de mese, Bîkov înghiți grăbit o cană cu lapte, vîrî în buzunar cîțiva pesmeți negri și se precipită spre ieșire.

— Drum bun!

Cu mîinile în buzunare, Dauge urmări de pe peron mașina care se îndepărta, apoi căscă și se întoarse în casă.

Spre mirarea lui Bîkov, apariția uriașului transportor pe străzile orașului nu stîrni cine știe ce interes. Trecătorii întorceau destul de indiferenți capul, uneori se opreau ca să privească mai atenți mașina, și atît. Se vede treaba că noutățile tehnice nu erau aici o raritate. Bîkov opri „Băiatul” în fața hotelului și se duse să-i raporteze lui Kraiuhin. Pe coridor se întîlni nas în nas cu Ermakov.

— Ai sosit? Foarte bine… — Ochii cenușii și pătrunzători ai comandantului îl examinară cu atenție pe inginer din cap pînă-n picioare: Nu e bine că n-ai respectat regimul.

— Am…

— Ai făcut-o cu cele mai bune intenții, înțeleg. Dar peste vreo două ore ai să treci prin momente de foarte mare încordare, și abaterea aceasta s-ar putea să te coste. Nu numai pe dumneata. După cîteva clipe de tăcere, Ermakov adăugă: Dacă nu te-aș ști sănătos tun, aș stărui să se amîne cursa de încercare.

— N-o să se mai repete — bolborosi Bîkov.

— Sper. Regimul cosmonautului a fost elaborat de cei mai buni medici din țară, și orice om cu experiență îți poate da numeroase exemple ce atestă consecințele deplorabile la care au dus uneori cele mai mici abateri de la regim. Dacă ai fi pilot, cu ziua de azi ar lua sfîrșit participarea dumitale la expediții. Din fericire nu ești. Să iei vreo zece tablete de tonin. Și acum să mergem! Sîntem așteptați.

Sus, în cabinetul lui Kraiuhin, era de față întreg echipajul lui „Hius”. Se mai aflau aici și două persoane necunoscute lui Bîkov — președintele Sovietului orășenesc și secretarul comitetului orășenesc de partid. După semnele de respect pe care i le arătau aceștia lui Kraiuhin, era vădit că vicepreședintele Comitetului de stat pentru comunicațiile interplanetare se bucura în oraș de un prestigiu uriaș.

— Să nu pierdem vremea, tovarăși — începu Kraiuhin, de îndată ce Bîkov dădu mîna cu toți cei prezenți și se așeză și el într-un colț. Alexei Petrovici, astăzi dumneata ești interpretul rolului principal. Fii bun și ieși, ca să zic așa, la rampă. Te rog…

Bîkov se apropie de birou și se opri alături de Kraiuhin. Secretarul și președintele îi zîmbiră prietenoși.

Dauge îi făcu semn cu ochiul. Pe birou era întinsă o hartă la scară mare.

— Facem proba în pătratul acesta… — Degetul lui Kraiuhin descrise un cerc în coltul de nord-est al hărții. Ce distanță e de-aici pînă acolo?

Bîkov se aplecă asupra hărții:

— Vreo cincizeci de kilometri.

— Exact. Cît îi trebuie „Băiatului”?

— Cam treizeci-patruzeci de minute…

— Perfect. În regiunea indicată există o mulțime de formațiuni variate de proveniență artificială, care, hm… nu sînt trecute pe hartă. Sarcina dumitale e să ne transporți, uite, pe cota asta, de unde vom urmări cursa, apoi să traversezi regiunea exact de la sud la nord și să revii la cotă de-a lungul acestui pîrîu. E clar?

— E clar.

— Te previn că pe drum s-ar putea să ai tot felul de surprize. Pentru una din ele garantez în orice caz. Au fost trimiși oameni acolo? îl întrebă Kraiuhin pe președintele Sovietului orășenesc.

Acesta încuviință dînd din cap.

— În general, examenul va fi serios. Te însoțește tovarășul Ermakov. Fii prudent. Curaj și prudență! Fără, cum s-ar zice, bravură inutilă!

— Am înțeles.

— Asta-i tot. Mai are cineva de pus vreo întrebare?

— Nu.

— Unde ți-i costumul de protecție?

— Îl iau imediat, Nikolai Zaharovici.

— Ia-l și pleacă. Pînă atunci noi ne instalăm în mașină.

Un sfert de oră mai tîrziu, „Băiatul” se afla de cealaltă parte a colinelor dinspre nord, și Bîkov văzu pentru prima oară rachetodromul. În fața lui se întindea aceeași tundră netedă și monotonă, pe care răsăreau, ici-colo dîmburi cu o vegetație ghimpoasă. Din loc în loc se vedeau pe cîmpie niște pete de culoare roșcată, rotunde sau în formă de stea, pe care nu creștea nici un firicel de iarbă. Bîkov dirijă mașina spre una din aceste pete. Pentru cîteva secunde, în locul clămpănitului moale de sub șenile se auzi un bocănit înfundat și mărunt, de parcă cineva ar li dat de-a dura un cazan de tablă pe caldarîmul unei străzi.

— Aici au aterizat mai multe nave — îl lămuri Dauge, care se așezase în spatele lui Alexei.

— Dar asta ce-i?

În stînga se întindeau niște șine ruginite și se vedeau resturi de sîrmă ghimpată. Pentru o clipă apăru un stîlp aplecat într-o rînă, cu un triunghi de tablă albă pe care scria „UR”. Bîkov apucă să vadă în dosul sîrmei ceva ca un fel de groapă largă, umplută cu o masă bolovănoasă de culoare brună.

— De-aici — spuse Dauge — a decolat acum cinci ani „Zmei Gorînîci”. Vezi, locul decolării a fost împrejmuit, deoarece solul s-a transformat în zgură radioactivă. „UR” înseamnă „o unitate roentgen”.

— Asta o știu eu — bombăni Bîkov.

„Băiatul” gonea prin tundră, ocolind blocurile masive și străbătînd în viteză lacurile cu apă mică. Cînd indicatorul de distanță arătă că au fost parcurși treizeci de kilometri, Ermakov îl rugă pe conductorul mașinii să-i cedeze locul. Bîkov trecu în cabină. Toate chepengurile erau deschise. Președintele Sovietului orășenesc discuta ceva cu Krutikov; secretarul comitetului orășenesc de partid îl ascultă fără prea mult interes. Kraiuhin moțăia, rezemat de speteaza moale și poroasă. Iurkovski și Spițîn ședeau cocoțați pe blindajul mașinii, cu picioarele bălăbănindu-se în deschizăturile chepengurilor. Bîkov se strecură în compartimentul motorului, trase cu urechea, examină mecanismele, după care se întoarse alături de Ermakov.

Urletul motorului se înteți brusc. Încetinindu-și puțin mersul, „Băiatul” urca pe un povîrniș.

— Am ajuns — spuse Kraiuhin.

Mașina mai scoase un urlet, se întoarse în loc și se opri. Coborîră toți; Bîkov — cel din urmă. Se aflau pe creștetul unui gorgan înalt, acoperit cu o iarbă aspră, de culoare cenușie. Cînd se uită în jos, Alexei văzu o priveliște ciudată. Cîmpia se sfîrșise. Mai departe, spre nord, se întindea pînă hăt în zare o teribilă îngrămădire de pietroaie și de brazde groase. Se vedeau niște gropi largi, împrejmuite cu valuri neregulate de pămînt. Un zid dințat, aproape vertical, se întindea de-a curmezișul acestui haos. Veneau apoi grămezi inegale de bolovani de granit, și iarăși gropi, ziduri, rambleuri de piatră…

— Ei! auzi Bîkov în spatele său vocea lui Kraiuhin. Cred că sectorul acesta o să fie, ca să zic așa, demn de arta dumitale, Alexei Petrovici, și de excelentele calități ale „Băiatului” nostru! Dumneata ce zici?

— Perfect! Bîkov se uită țintă la lentilele negre care ascundeau ochii lui Kraiuhin. Mă aranjează. Pot începe?

— Aici comandă Ermakov. Te rog să te adresezi lui.

„Cu asta nu mă sperii pe mine” — își zise Bîkov și se îndreptă spre Ermakov, care stătea pe una din șenilele „Băiatului”, cu binoclul în mînă.

— Pot începe, Anatoli Borisovici?

Ermakov dădu din cap și sări cu agilitate jos.

— Pune-ți costumul de protecție — spuse el și, coborînd vocea, adăugă: N-avea emoții, fii mai calm…

Bîkov ridică din umeri și se urcă în mașină. Dauge dădu să facă un pas înspre el, dar se opri și se retrase încet. Iurkovski stătea mai la o parte, fluierînd și uitîndu-se cînd în pămînt, cînd la transportor. Kraiuhin ședea chincit, angajat într-o discuție aprinsă cu „părinții orașului”, deasupra hărții întinse pe pămînt. Mihail Antonovici și Spițîn trebăluiau în tăcere la un minuscul aparat de radio.

— Conectează microfonul și pune-ți casca — îi spuse Ermakov lui Bîkov, așezîndu-se alături de el.

Se ajutară unul pe altul să se prindă de scaune cu niște curele largi, și Bîkov se uită întrebător la casca argintie a comandantului, care se aplecase asupra aparatelor de bord.

— Dă-i drumul! se auzi slab în căștile radiotelefonului.

Alexei puse degetele pe butoanele tabloului de comandă și „Băiatul” porni încet, apoi tot mai repede și mai repede, în jos pe pantă. La poalele gorganului se săltă în sus, trecu peste prima grămadă de pietriș și se afundă într-o groapă. Cursa începuse.

Bîkov n-avea cînd să se ocupe de metafore, dar undeva în adîncul conștientului formulă această frază: „Ca o broască într-o minge de fotbal”, pe care o tot repeta inconștient în șoaptă. În deschizătura pătrată a vizorului se ivea cînd cerul albastru, cînd pămîntul negru, carbonizat parcă, cînd creștetul acoperit cu mușchi al vreunui bloc de granit. „Băiatul” era aruncat dintr-o parte în alta. Șenilele zăngăneau lunecînd pe pietre. Dar motorul duduia uniform și vesel, fără rateuri. „Cu asta nu mă sperii pe mine” — își zicea cu încăpățînare Bîkov. Transportorul se avîntă urlînd într-un șanț adînc. Pentru o clipă se ivi în vizor o suprafață imobilă de culoare cafenie, cu un luciu egal, și pe genunchii celor doi se revărsă o Cascadă de apă.

— Înainte! strigă vesel Bîkov.

De cealaltă parte a șanțului „Băiatul” se opri puțin. La cîțiva metri în față se înălța un zid de lut roșiatic aproape vertical. „Vreo cincisprezece-douăzeci de metri — socoti Alexei în gînd. Să încercăm.” Cu coada ochiului îl observă pe Ermakov, apucîndu-se cu mîinile de scaun. „Ca o broască într-o minge de fotbal…”




De pe creștetul gorganului, transportorul părea un gîndac cenușiu, care își croia drum pe un cîmp arat. Iată că gîndacul a pornit să se cațere pe un zid. Într-un chip neînțeles a izbutit să se tîrască cîțiva metri. Apoi a tresărit, s-a desprins și s-a prăbușit pe spate, într-un nor de praf roșiatic.

— Drace — bolborosi secretarul comitetului orășenesc de partid — mai bine l-ar fi ocolit.

Dauge scuipă nervos.

— Nu e voie să-l ocolească — spuse calm Kraiuhin. Așa e regula. Atenție!

Sub zidul roșiatic s-a întîmplat ceva. Gîndacul a început să miște. Din trupul lui s-au rășchirat deodată niște picioare articulate ce străluceau în soare, s-au îndoit încet și l-au întors din nou cu spinarea în sus. O clipă, încă una… Sprijinindu-se cu trei bare de oțel în temelia zidului și dibuind cu băgare de seamă un punct de sprijin cu cea de-a patra bară, „Băiatul” se săltă pînă în creștetul zidului, se înfipse în el cu șenilele și porni mai departe, strîngîndu-și din mers barele de sprijin.

— Bravo! Bravo lui! spuse tulburat Iurkovski. E un adevărat maestru!

— Poate să luăm totuși în locul lui un pilot în plus? observă Kraiuhin, ducîndu-și binoclul la ochi.

Bîkov triumfa. Totul mergea cum nu se poate maț bine. „Băiatul” trecea obstacol după obstacol. Pietrele se sfărîmau sub șenile, din gropile adînci țîșnea în toate părțile noroiul fluid, se prăbușeau bubuind bolovanii izbiți. Ermakov, care urmărea ruta cu harta și busola, indică de cîteva ori direcția; fără asta, Bîkov s-ar fi abătut negreșit, deși își dădea silința să conducă mașina în linie absolut dreaptă.

— Cît am parcurs, Anatoli Borisovici?

— Mai avem vreun kilometru și jumătate…

În clipa aceea răsăriră în față, în chip cu totul neașteptat și într-o liniște desăvîrșită, niște trombe de foc. Bîkov se trase în lături și opri mașina.

— Iată surprizele lui Kraiuhin! bombăni el.

Focul se întindea cu repeziciune. Părea că ard pietrele. Șuvoaie negre de fum, amestecîndu-se cu flăcările sîngerii, aci se așterneau pe pămînt, aci se înălțau sus de tot: Un vînt fierbinte și uscat ridica în aer nori de praf.

— Benzină condensată! constată alarmat Bîkov. Napalm! Ce idee…

Ermakov tăcea. Bîkov zîmbi ironic, coborî peste vizoare obloanele de spectrolit și apăsă pe clapele tabloului de comandă. „Băiatul” se avîntă în furtuna de foc.

Cînd orizontul fu învăluit de o perdea tulbure, de un zmeuriu închis, secretarul comitetului orășenesc de partid tuși, președintele Sovietului orășenesc se dădu mai aproape de aparatul de radio, dar Kraiuhin spuse imperturbabil:

— Am dat dispoziții să se aprindă acolo cîteva zeci de butoaie de benzină. Se va produce pentru cîteva minute o temperatură de vreo opt-nouă sute de grade. O nimica toată. „Băiatul” trebuie să reziste. Rămîne de văzut dacă vor rezista și nervii.

„Băiatul” a rezistat, au rezistat și nervii. Învăluit în nori de funingine grasă, transportorul alunecă spre pîrîiașul care marca sfîrșitul cursei și se opri. Apa repede a pîrîului izbea în coastele înnegrite, cu reflexe liliachii ale mașinii învălătucite în aburi, producînd un sfîrîit continuu. Blindajul se răcea încetul cu încetul. Bîkov îl zgîlțîi de umăr pe Ermakov, care atîrna neputincios în curelele scaunului. Dar comandantul nu-și pierduse cunoștința.

— Am trecut… — bolborosi el, cu glasul stins. Am trecut cu bine — repetă Ermakov. Mă bucur pentru dumneata… și pentru mine.

Bîkov tuși stînjenit.

Tot drumul de întoarcere, prin valea pîrîului, tăcură. Numai cînd coti spre gorganul pe creștetul căruia se.agitau siluetele observatorilor și le făceau semne cu mîna, salutîndu-i, inginerul spuse:

— Un lucru nu-nțeleg, Anatoli Borisovici. De unde distrugerile astea aici, în plină tundră?

Ermakov îl lăsă multă vreme fără răspuns, desfăcînd cataramele curelelor. Apoi zise în silă:

— Deasupra acestei regiuni a făcut explozie o rachetă… O rachetă fotonică. Asta-i tot.

— Așa mi-am închipuit și eu; aici s-a produs o explozie…

Aceasta a fost tot ce-a putut spune Bîkov, uluit și zguduit.

La sfîrșitul dejunului prelungit (stropit cu un păhărel de coniac, prilejuit de succesul cursei), Kraiuhin ceru să se facă liniște, după care spuse:

— Ermakov și Bîkov vor urma timp de o săptămînă un regim sanatorial. Muncă de loc. Romane de aventuri, plimbări și somn. Ceilalți se vor pregăti pentru a-l lua în primire pe „Hius”. Ni s-a comunicat că mașina a decolat de pe „Țiolkovski” și va fi aici peste cinci-șase zile.




„HIUS” SE ÎNTOARCE


Bîkov visă că Ermakov vîrîse „Băiatul” în hangar. Transportorul era încins la roșu, iar hangarul ardea, cuprins de flăcările purpurii. Bîkov smulse din perete stingătorul de incendiu, dar Ermakov izbucni în ris, îl zgîlțîi de umăr și-i strigă în ureche, tutuindu-l nu se știe de ce:

— Trezește-te, Alexei! Trezește-te, măi!

Atunci Bîkov observă că Ermakov avea pe el o manta lucioasă de clorvinil și că de fapt nu era Ermakov, ci Dauge. Inginerul se ridică în pat și se frecă la ochi:

— Ce s-a întîmplat?

— Vine „Hius”. Hai să-i ieșim înainte, Alexei!

Ceasul arăta aproape ora două din noapte. Cerul era acoperit de nori grei, negri-cenușii. Numai înspre nord sclipeau palid niște fîșii tulburi, trandafirii. Ploua cu. găleata.

— Cine mai merge?

— Toți ai noștri și, pe deasupra, jumătate din oraș.

Bîkov se apropie de fereastră. Pe stradă treceau grăbiți oameni; unii din ei alergau. Zăngănind din fiare, se tîrî grav un tractor, trăgînd după dînsul o construcție greoaie, cu o înfățișare ciudată, pe niște roți uriașe. Cîteva automobile depășiră tractorul. Jos fu trîntită o ușă și cineva strigă supărat:

— De ce nu m-ați chemat mai înainte?

Ermakov și ceilalți cosmonauți așteptau în vestibul. La intrare stătea Kraiuhin, dominînd cu privirea un grup de ingineri în mantale și haine de piele, udate de ploaie. Cu o voce seacă și aspră, părînd că bate cuie cu ea, Kraiuhin spunea:

— Orașul vostru are îndatorirea să echipeze, să primească și să expedieze navele. Dumneavoastră ați uitat lucrul acesta. Cred că o să fie nevoie să vă împrospătăm memoria. Dar asta mai tîrziu. Acum să-mi găsiți imediat toate mașinile — asta-i una. Să trimiteți toți oamenii la stație — asta-i două. Kraiuhin se întoarse spre un bărbat îndesat, cu fața încadrată de o barbă respectabilă. Pentru stație ai să răspunzi cu capul!

— O să căutăm să facem tot ce trebuie — răspunse cu o voce de bas bărbosul.

— Toate mijloacele de dezactivizare și de securitate contra focului…

— Sînt în ordine, Nikolai Zaharovici. Totul e pus la punct.

— Bine. Eu am să mă aflu undeva pe la caponiere sau prin preajma lor. Da… — Kraiuhin își înfipse degetul în pieptul unui tinăr cu glugă de clorvinil: Să-mi comunici imediat toate radiogramele de pe navă.

— Prea bine, Nikolai Zaharovici.

— Poți pleca… Iar dumneata, Zaicenko — urmă Kraiuhin, de data aceasta pe un ton neglijent și parcă în silă — treci la arest. Și dacă se întîmplă o catastrofă, ai să fii trimis în fața justiției, uite-așa!

Cel care răspundea la numele de Zaicenko își strînse brațele la piept:

— Nikolai Zaharovici!

— Am zis…

— Dați-mi voie să merg măcar acum la stație, măcar pentru o oră! îl imploră Zaicenko. Bine, sînt vinovat… bine, am să fiu trimis în fața justiției… Dar.în momentul de fată nu poate nimeni să facă treabă mai bine decît mine!

Kraiuhin rămase cîteva clipe pe gînduri:

— Bine… Du-te! Ai să mergi la arest după sosirea navei.

— Am înțeles!

— Sînt toți? făcu Kraiuhin, cuprinzîndu-i cu privirea pe cosmonauți. Să mergem, tovarăși!

Afară era umed și frig. Mașina fornăia nerăbdătoare în fața peronului. Cosmonauții luară loc în mașină, și aceasta porni în viteză, depășind o coloană lungă de camioane cu roți și șenile, ale căror remorci erau acoperite cu prelate. Bîkov întrebă cu glasul coborît:

— Ce s-a întîmplat? Despre ce stație vorbea Kraiuhin?

— Radiofarul de dirijare exactă… — Dauge se uită cu coada ochiului la spinarea lui Kraiuhin. Atunci cînd se apropie de pămînt o navă interplanetară, pilotul se orientează după trei faruri de bază. Unul din ele se află aici, în oraș, celelalte două sînt dispuse la extremitățile poligonului, pe malul oceanului. Acestea sînt însă niște repere destul de primitive și s-ar putea ca nava să aterizeze fie în oraș, fie în ocean, fie în alt loc. Pentru dirijarea exactă a navei la locul de aterizare se folosește radiofarul de care e vorba. Zaicenko este șeful radiofarului.

— Și ce s-a întîmplat?

— Aseară, în timpul unei probe, s-a ars un agregat important, un transformator sau așa ceva. S-a constatat că utilajele de rezervă n-au fost încă primite de stație, rătăcindu-se pe undeva prin depozite. Scandal mare! Într-un moment de cea mai mare răspundere, stația nu funcționează. Nu ne mai rămîne decît să ne bizuim pe măiestria lui Leahov.

— Cine e Leahov?

— Pilotul lui „Hius”.

— Și dacă…

— În cel mai bun caz aterizează în tundră, la vreo două sute de kilometri de-aici. Nu-i nici o nenorocire. Poligonul a și fost construit, ținîndu-se seama de această eventualitate. S-ar putea să și amerizeze. Dar dacă rămîne suspendat deasupra orașului…

— Nu rămîne! spuse cu siguranță în glas Krutikov. Nu cobi, Grigori Iohanovici. Leahov nu e un novice; o să vadă el că lipsesc semnalele de dirijare exactă și o s-o ia spre nord. Scandalul însă rămîne, firește…

— Toată noaptea s-a lucrat la stație. Și-au dat și ei silința să remedieze defecțiunea. Poate că totuși o remediază? Dauge se uită din nou la spinarea lui Kraiuhin.

— Pentru Leahov asta n-are importanță — interveni Bogdan Spițîn. Leahov o să plaseze nava exact în centrul poligonului numai cu ajutorul farurilor de bază.

— Crezi? făcu Krutikov, mijindu-și ochii.

— Leahov o să aterizeze exact în centrul poligonului — repetă Spițîn și își strînse buzele, arătînd că, după părerea lui, orice discuție pe această temă este inutilă.

Iurkovski tuși și spuse:

— Îmi pare rău de Zaicenko. La drept vorbind, ar trebui sancționat nu el, dar cineva mai de sus.

— Au să capete toți ceea ce li se cuvine! mormăi Kraiuhin, fără a întoarce capul. N-o să rămînă nimeni nedreptățit. Dar Zaicenko are s-o capete cel dintîi.

— Șeful poligonului…

— Am spus — replică Kraiuhin, întorcîndu-se în sfîrșit și uitîndu-se la Iurkovski — că au să capete toți ceea ce li se cuvine… în proporția respectivă, uite-așa. Dumneata însă, Vladimir Sergheevici, ai uitat se pare că Zaicenko era un om pe care contam.

Argumentul era, pesemne, puternic, deoarece Iurkovski nici nu încercă să obiecteze. Nimeni nu mai scoase o vorbă.

Mașina coti și alunecă pe vasta pistă betonată a rampelor de lansare. În dreapta se înșiruiau, lipite de poalele unor dealuri, niște construcții scunde și largi, fără peretele din față, deasupra cărora se înălțau pilonii cu rețea ai liniei de înaltă tensiune, ce se pierdea dincolo de dealuri. Se mai vedeau aici și niște turnuri în formă de cupolă, de culoare cenușie.

— Adăposturile — bombăni Spițîn.

— Și noi unde mergem, Bogdan?

— La caponiere. O să asistăm la aterizarea, lui „Hius”.

Ieșiră pe o șosea îngustă și dreaptă. Ploaia se întețise. În geamurile mașinii izbeau șuvoaie de apă. Pe asfalt dănțuiau bășici albicioase. Mașina frînă brusc. Un om în manta de ploaie, cu glugă pe cap, se apropie. Omul se aplecă, uitîndu-se atent în interiorul mașinii, îl recunoscu pe Kraiuhin și-i făcu semn cu mîna. Kraiuhin deschise puțin portiera:

— Radiotelegrafiștii au trecut de mult?

— Cel mult acum o jumătate de oră, Nikolai Zaharovici.

— Vezi, nu lăsați pe nimeni!

După un sfert de oră se iviră în față niște cupole do oțel înfundate în pămînt, semănînd cu observatoarele cazematelor de pe vremuri.

— Caponierele — lămuri Spițîn.

De mult de tot, cu vreo treizeci de ani în urmă, această cîmpie a servit drept poligon pentru încercarea rachetelor cosmice. Observatorii se ascundeau în șanțuri și în cazemate. Uneori, datorită unor defecțiuni ale sistemului de dirijare, în loc să se înalțe spre cer, uriașele rachete, înalte cît un bloc cu multe etaje, cădeau într-o parte și se porneau să salte sau să se tîrască pe cîmpie, împroșcînd jeturi de foc. La început n-au făcut nici o victimă, dar odată o namilă din astea de mai multe tone s-a prăbușit peste un șanț. A fost necesar să se construiască negreșit caponiere. — construcții subterane din beton armat, cu turele de observație la suprafață, avînd o vizibilitate completă pe orice direcție. Caponierele ofereau o siguranță absolută chiar în cazul în care ar fi căzut o rachetă deasupra lor. Observatorii se simțeau aici la adăpost, în perfectă siguranță.

Șoferul întoarse mașina, o adăposti într-un șanț adînc, betonat, cu un planșeu gros deasupra, și opri.

— Să mergem! spuse Kraiuhin.

După ce străbătură un coridor scurt, cu pereții luminiscenți, exploratorii pătrunseră într-o încăpere cu tavanul jos, boltit, aflată în semiobscuritate. Bîkov privi cu interes în jurul său. În dreapta și în stînga, cîteva trepte duceau la niște platforme rotunde, acoperite cu cupole de oțel. Aici erau montate pe trepiede puternice periscoape cu o capacitate de mărire de patruzeci de ori, înaintea cărora se deschideau, în cupolele de oțel, ambrazuri dreptunghiulare, prin care se vedea cerul mohorît, învălătucit de burniță. Trei tineri în haine de piele oficiau parcă un ritual în fața unei instalații de radio. Cînd intră Kraiuhin, unul din ei făcu un pas înspre dînsul și-i raportă că legătura cu farurile și cu stațiile de radiolocație a fost stabilită.

— Întreabă dacă a sosit vreo veste de pe bordul lui „Hius” — ordonă Kraiuhin.

Spițîn urcă pe una din platforme și se apropie de ambrazură. Ceilalți se așezară pe taburetele ce se înșiruiau de-a lungul peretelui. Difuzorul din încăpere începu să hîrîie, apoi vorbi:

— „Hius” tace deocamdată, Nikolai Zaharovici…

Kraiuhin începu să se plimbe prin încăpere, cu mîinile vîrîte în buzunarele mantalei. Se opri, examinînd cu atenție un vechi panou decolorat de pe perete: „Creșterea ponderii energeticii nucleare în balanța energetică generală a țării noastre din 1960 pînă în 1980”, după care își continuă plimbarea. Radiotelegrafiștii se tot uitau la el cu un aer de compasiune. Iurkovski îi șopti lui Dauge:

— E nervos bătrînul…

Difuzorul hîrîi din nou:

— Atențiune, atențiune! Nikolai Zaharovici!

— Da, ascult — răspunse nerăbdător Kraiuhin.

— „Hius” se află deasupra poligonului. Dau coordonatele lui cu corectivul poziției dumneavoastră. Azimut geodezic optzeci de grade și… patruzeci… patruzeci și patru de minute… Altitudinea șaizeci de grade. („O să aterizeze în centrul poligonului” — remarcă în șoaptă Spițîn). Coboară cu o viteză de douăzeci de centimetri pe secundă…

— Cu fotoreactorul?

— Deocamdată cu fotoreactorul.

— Transmiteți ordinul ca la latitudinea de șaizeci de kilometri să deconecteze fotoreactorul și să folosească rachetele cu hidrogen.

— Am înțeles… — Urmă o pauză, după care difuzorul urlă: S-a executat. Nikolai Zaharovici, „Hius” roagă să vină o mașină sanitară și un medic…

Toți se întoarseră alarmați spre difuzor.

— …Au la bord un inginer cehoslovac, bolnav, pe nume Divíšek, de pe un satelit-laborator. E rău de tot.

— Dați dispoziții pentru mașina sanitară. Să fie pregătit un avion pentru Moscova. Avionul meu. Ce-i cu inginerul?

— Are boala actinică…

Kraiuhin drăcui în surdină.

— Da… Transmiteți-i lui Leahov să fie atent. Amintiți-i că stația de dirijare exactă nu funcționează.

— S-a transmis.

— Și el ce-a zis? se informă Spițîn.

— A rîs…

Difuzorul amuți. Kraiuhin scoase din buzunarul de la piept ochelarii negri și spuse:

— La periscoape!

În oculare se vedea cerul cenușiu, tundra cenușie, cupola cenușie a observatorului vecin. Ploaia încetase. Un vînticel călduț și jilav încrețea apa din băltoacele din care răsăreau tufe pipernicite și fire țepoase de iarbă. Bîkov se uită la ceas. Era aproape cinci.

Toți tăceau. Minutele se scurgeau încet.

— Se face lumină! exclamă Krutikov.

Cerul fu inundat de o lumină violetă tremurătoare. Aparenta monotonie cenușie a cerului și a tundrei dispăru numaidecît. Se vedeau acum lămurit încrustările fine ale fiecărui nor. Pe deasupra pămîntului se întinseră fîșii de un alb orbitor; descriind ciudate sinuozități. Lumina sporea în intensitate. Deasupra tundrei se bolti un bizar curcubeu răsturnat. Băltoacele, aruncau reflexe albe și liliachii. Un șuierat strident izbi auzul celor de față, făcîndu-se simțit din ce în ce mai bine. Bîkov simți o durere de dinți, își acoperi urechile și începu să clatine din cap. Lumina devenea tot mai puternică, șuieratul atinse o tonalitate insuportabil de înaltă, dar acum abia se mai auzea.

— Leahov raportează că peste două minute deconectează fotoreactorul — răsună în difuzor o voce de bas.

— Trebuia s-o facă de mult — bombăni Kraiuhin.

Lumina se stinse. Curcubeul și reflexele jucăușe din băltoace dispărură ca prin farmec. Deasupra tundrei se lăsă amurgul. După un minut însă, ochii se obișnuiră din nou cu monotonia ei cenușie. Un urlet profund și. sinistru spintecă cerul. Pereții începură să tremure, oblonul de oțel al ambrazurii zdrăngăni trist. Părea că pe deasupra capetelor gonesc unul după altul nenumărate escadrile de avioane cu reacție.

— Uite-l! strigă Krutikov. Priviți!

De sub hori țîșniră scîntei roșiatice. Sus de tot se ivi o pată rotundă, întunecată, care începu să coboare încet, împroșcînd limbi de foc. Pata creștea văzînd cu ochii. Un bubuit greu cutremură văzduhul și cinci jeturi de foc, subțiri, și drepte ca niște catarge, se desprinseră din marginile petei și izbiră pămîntul, iscînd nori de aburi, bulgări de noroi se împrăștiară în toate părțile. Obiectul acela negru și greoi rămase suspendat în aer, legănîndu-se ușor pe cei cinci piloni de flăcări portocalii în care se sprijinea. Apoi se afundă și mai încet decît înainte în vîrtejurile de aburi și se făcu nevăzut. Pămîntul se cutremură ușor, urletul conteni. Nimeni nu rosti o vorbă; fiecare părea să asculte zgomotele din propriile sale urechi. Acolo unde aterizase planetonava, se învolburase acum un nor greu de aburi, de un alb murdar…

— O aterizare perfectă! constată sufocat Spițîn.

— Da — se învoi Kraiuhin. O aterizare de maestru. Să mergem, să mergem că mi-i să nu plesniți cu toții de nerăbdare.

„Hius” aterizase mult mai departe de postul de observație decît i se păruse la început lui Bîkov. Șoferul conducea mașina, cu viteza maximă pe care i-o îngăduia terenul accidentat al cîmpiei. Și totuși trecură pe puțin cincisprezece minute, înainte ca roțile mașinii să lunece pe pămîntul fierbinte, ars, încă fumegînd, din preajma locului unde aterizase nava. Cupola uriașă a lui „Hius” acoperea jumătate de cer.

— Ia uitați-vă cum a aterizat — spuse triumfător Spițîn. Cu chepengul de jos spre oraș! Bravo lui!

Săriră cu toții din mașină și ridicară capetele. Bîkov se uita uluit și oarecum neîncrezător la colosul acela (aurit de voința omului într-o pustietate absolută, la șantierul „Veidadî Iu-i”. Nu mai văzuse ceva asemănător ca proporții și formă. Ce e drept, la prima vedere „Hius” semăna poate oarecum cu o broască țestoasă, la fel cu modelul din cabinetul de la Moscova al lui Kraiuhin. Dar văzut de aproape, pur și simplu nu suferea o astfel de comparație. Planetonava părea să semene mai curînd cu un uriaș pavilion, susținut de cinci coloane groase, dispuse pieziș. Fiecare coloană, mare cît un castel de apă, susținea acoperișul, corpul navei, în formă de lentilă convexă-concavă. Suprafața inferioară, concavă, a corpului era lucioasă. Intrînd sub ea, Bîkov văzu deasupra capului imaginea sa mult mărită și teribil deformată.

O oglindă… Un strat extrem de subțire dintr-o substanță miraculoasă, care există în univers probabil numai în adîncurile celor mai compacte stele, aplicat prin neînchipuite străduințe pe un metal șlefuit. Lui Bîkov i se păru că simte pe față o adiere slabă de căldură, abia perceptibilă. El știa însă că oglinda aceasta rămîne vece chiar și atunci cînd funcționează fotoreactorul. Din orificiul acela negru, plasat în centrul suprafeței concave la o înălțime de zece-cincisprezece metri, țîșnește un jet de plasmă incandescentă, și acolo unde se află el, Bîkov acum începe reacția vijelioasă a sintezei nucleelor grele. Bîkov scutură nervos din umeri și se grăbi să insă sub cerul liber. Pentru întîia oară în viață, poate a înțeles cu adevărat ce uriașe forțe a supus omul, punîndu-le în slujba sa.

În văzduh se auzi un zumzet și Bîkov văzu un elicopter mare, cu cruci roșii pe fuzelaj, planînd deasupra lui „Hius”.

— Operativitate înainte de toate — bombăni Iurkovski. Dar de ce n-or fi ieșind?

Răspunzînd parcă la întrebarea lui Iurkovski, în peretele navei, în spațiul dintre două inele reactoare — așa se numeau coloanele de susținere — se deschise deodată un chepeng rotund și în deschizătura lui se ivi o față palidă, zîmbitoare.

— Vasea! Leahov! urlă Spițîn, sărind în sus și dînd din mîini.

— Să trăiești, Bogdan! Vă salut, Nikolai Zaharovici! Salut, tovarăși!

— Da' coborîți odată, vagabonzi interplanetari! Țipă răgușit Kraiuhin. Ce tot moșmondești acolo, Leahov?

— Imediat. Ambulanța a venit?

— Uite-o ici. Spițîn își repezi mîna în direcția unde aterizase elicopterul și de unde veneau în fugă cîțiva oameni în halate albe.

Din deschizătura chepengului se lăsă în jos, cu un zăngănit metalic, o scară flexibilă.

— Luați bolnavul! strigă Leahov. Într-un hamac susținut de patru sfori subțiri, transparente, fu coborît un om înfășurat în cearșafuri. Bîkov îl luă în brațe și, ajutat de sanitari, îl așeză pe brancardă. Mirat și înduioșat văzu pe fața bolnavului lacrimi.

— Zeme — rosti acesta, cu glasul stins… — zeme, modre nebo albastru… [Pămîntul… pămîntul, cerul albastru (în limba cehă în text]

— Da, da, tovarășe Divíšek. Pămîntul! spuse Kraiuhin, aplecîndu-se asupra lui. Acum totul o să fie bine. Peste cîteva ore ai să fii la Moscova, ai să te faci bine și ai să pleci acasă, la odihnă.

— Dekuji, sodruhu!… [Mulțumesc, tovarășe! (în limba cehă în text)]

— Dați dispoziții — spuse Kraiuhin, adresîndu-se medicului — ca bolnavul să fie imediat expediat cu avionul meu, adică după ce i se va da asistență cu mijloacele de care dispunem.

— Am înțeles, Nikolai Zaharovici.

Între timp Leahov și cei doi însoțitori ai săi coborîseră și ei pe pămînt. Dînd repede mîna cu tovarășii lor, se apropiară de brancardă.

— La revedere, Jan! spuse Leahov. Fă-te bine și… iar la treabă, amice!

O femeie slăbuță, cu fața rotundă, îmbrăcată într-o salopetă largă, îl mîngîie cu gingășie pe obraz:

— Să te faci bine cît mai repede, tovarășe Divíšek. Transmite salutări familiei dumitale.

— Dekuji, sodruhu… Mulțumesc, mulțumesc — bolborosi Divíšek, strîngînd mîinile prietenilor cu degetele lui slăbite. Foarte mulțumesc!

Toți cei de față petrecură tăcuți cu privirea elicopterul care se îndepărta. Leahov privi cerul ce se luminase, contururile difuze ale dealurilor îndepărtate și schiță un zîmbet.

— Iată-mă-s din nou pe Pămînt — spuse el. Din nou acasă… Ah, ce mașină, fraților! Ce mașină!

— Stați puțin, tovarăși… — Spițîn îl apucă pe Leahov pe după umeri și-l conduse lîngă femeia aceea cu fața rotundă. Ciokan, treci, te rog, în stînga Verei…

Cel de-al treilea membru al echipajului, un kazah înalt și taciturn, se încruntă:

— Iar ne filmezi?

— Da, da…

Spițîn se dădu de-a-ndăratelea, fără a-și lua ochii de la ei, scoase din buzunar un minuscul aparat de filmat și, lăsîndu-se pe călcîie, trase cîțiva metri de peliculă.

— Ajunge! interveni supărat Kraiuhin. Imediat la mașină, în oraș, la odihnă! Fără discuție! De vorbit o să vorbim diseară.

— O clipă, Nikolai Zaharovici… — Leahov se întoarse spre Bîkov. Dacă nu mă-nșel, sînteți noul membru al echipajului?

— Da, faceți cunoștință — se precipită Kraiuhin. Bîkov Alexei Petrovici. Chimist, inginer specialist în fizica nucleară, conductor auto. Vasili Semionovici Leahov, pilot… Verocika, ia vino-ncoace! Vera Nikolaevna Vasilievskaia, navigator. Ciokan Kunanbaev, inginer de bord.

Bîkov și cei din echipajul lui Leahov își strînseră mîinile.

— Așa — spuse Kraiuhin — și acum spre oraș!

— Ne vedem diseară — zise Leahov pe un ton prietenesc, adresîndu-se lui Bîkov și făcîndu-i semn cu capul.

— Dumneata, Anatoli Borisovici, rămîi aici cu mine pentru vreo oră — îl opri Kraiuhin pe Ermakov. Facem o inspecție pe „Hius”. Rămîi și dumneata, Bîkov. Da, și să vorbim cu șeful grupului de întreținere. Iată-l că vine-ncoace… Ceilalți sînt liberi.

Pe cîmpie se tîra spre „Hius” un șir de mașini — camioane cu roți și șenile, tractoare, automacarale.

— Spuneți-le să fie atenți cu reactorul numărul trei — recomandă Ciokan. În mod special! Nu știu ce are, dar o cam ia razna sistemul de relee. Las' că vă spun eu mîine.

Oamenii plecară. Cu inima bătînd de emoție, Bîkov urcă în urma lui Kraiuhin și a lui Ermakov pe scara flexibilă, dar foarte rezistentă. În camera cubică în care intrară, Kraiuhin spuse:

— Aici e ecluza de ieșire în spațiul fără aer sau într-un mediu cu atmosfera otrăvitoare. E cam strîmt, nu?

— Nu… n-aș zice — îngînă nehotărît Bîkov.

— E strîmt, e strîmt! bombăni disprețuitor Kraiuhin. S-au omis multe la proiectare. Ai să vezi dumneata cînd o să începem să încărcăm nava. Va trebui să trecem zeci și sute de tone de încărcătură prin aceste urechi de ac. Kraiuhin arătă cu degetul în direcția deschizăturii chepengului. Înăuntrul navei e și mai rău, Culoarele sînt înguste, barate cu.intrînduri și panouri mari și separate în mai multe celule.

— În ceea ce privește ermeticitatea și securitatea față de meteoriți, această construcție prezintă mari avantaje — observă Ermakov.

Străbătură camera de trecere și urcară treptele unui coridor puternic luminat.

— Racheta termonucleară e un lucru, ca să zic așa, nou — spuse Kraiuhin. Multe din posibilitățile și din avantajele pe care le prezintă ea au fost trecute eu vederea. Racheta a fost proiectată după metodele vechi, ca rachetele obișnuite. Rutina, ce să-i faci… Aici însă începe ceva nou…

Kraiuhin împinse o ușă grea de oțel și cu toții pătrunseră într-o încăpere vastă, plină cu aparate și tablouri de distribuție, necunoscute lui Bîkov.

— Aici e cabina de comandă — spuse Kraiuhin. Iar acolo — urmă el, arătînd peretele opus intrării — în dosul unui blocaj de titan se află inima lui „Hius”: fotoreactorul. Un dispozitiv special produce un flux de plasmă, un flux de tritoni puri, de nuclee de hidrogen supragreu, care este evacuat în jos în rații minuscule, cîteva mii de doze pe secundă. Un puternic cîmp electromagnetic, format de cei cinci solenoizi dispuși în jurul reactoarelor, frînează brusc plasma, provocînd înăuntrul lui o reacție termonucleară. Punctul de frînare se află în focarul oglinzii parabolice care constituie suprafața inferioară a corpului navei. Un flux dens de radiații electromagnetice, de neutroni, nuclee de heliu și tritoni care nu au reacționat, izbește oglinda și generează o colosală forță de tracțiune… Desigur — adaugă Kraiuhin, după ce rămase cîteva clipe tăcut — dacă n-ar fi stratul „reflectorului total”, corpul navei ar arde, ca să zic așa, cît ai clipi din ochi. Primul „Hius” a ars din pricină că undeva s-a subțiat acest strat protector.

— Asta nu se știe — interveni sec Ermakov.

Comandantul expediției umbla prin cabină, examina atent aparatele și însemna ceva în carnetul său de note.

Kraiuhin molfăi din buze și nu răspunse.

— Racheta fotonică e ceva nou — spuse el — ceva colosal. Viitorul omenirii… — Kraiuhin își scoase ochelarii și se apucă să le frece lentilele, privindu-l pe Bîkov cu ochii lui rotunzi. Acum mai bine de o jumătate de secol, un german foarte inteligent a elaborat o interesantă teorie asupra mecanicii rachetei fotonice; pe-atunci, rachetele fotonice păreau un vis îndepărtat. Acum însă cheia realizării acestor minunate aparate de zbor se află în mîinile noastre. Dar noi nu știm încă să ne folosim de ea cum trebuie. Multe, foarte multe rachete sînt încă imperfecte, multe fenomene ne sînt încă neclare. Mai e și multă rutină. Să. luăm, de pildă, rachetele acestea atomice de pe „Hius”. Alături de sistemul fotonic de propulsie, ele par o gloabă înhămată la cel mai nou atomocar.

— Bine, altfel “Hius” n-ar putea decola de pe Pămînt — interveni timid Bîkov.

Kraiuhin își puse din nou ochelarii pe nas.

— Într-un viitor apropiat, probabil vom renunța, în general, să decolăm de pe Pămînt. „Hius”-urile vor lua startul de pe sateliți artificiali.

— Am înțeles — spuse Bîkov. Deocamdată însă „Hius” poartă cu el o rezervă de combustibil obișnuit pentru rachete?

— Foarte mică. Aceasta abia dacă reprezintă o cincime din greutatea sa de decolare. Numai atît cît le trebuie motoarelor rachetei ca să desprindă nava de Pămînt, să iasă din straturile dense ale atmosferei, lesne de infectat radioactiv. Apoi se pune în funcțiune motorul fotonic. „Hius” nu cunoaște inconvenientele cauzate de imponderabilitate. El se deplasează cu o accelerație constantă de zece metri pe secundă într-o secundă, egală cu accelerația forței de gravitație la suprafața Pămîntului. În felul acesta echipajul lui „Hius” este scutit de imponderabilitate și de toate consecințele ei neplăcute. „Hius” nu cunoaște — cel puțin în timpul zborurilor interplanetare — cursele îndelungate și monotone prin inerție, care durează ani de zile. El dezvoltă viteze colosale și acoperă distanțele pînă la planetele apropiate în cîteva zile sau săptămîni.

— „Hius” este cheia spre marile planete — interveni Ermakov, cu o voce ciudată, sugrumată.

Stătea aplecat asupra unui aparat și Bîkov nu-i vedea fața.

Kraiuhin strînse din buze.

— Să mergem, tovarășe Bîkov spuse el, posomorit. Am să-ți arăt celelalte încăperi.

Au străbătut toată nava, au intrat în cabinele echipajului, în salon, în camerele depozit. Totul era extrem de simplu, încăperile păreau aproape goale. Cabinele echipajului aveau pereții capitonați, fără nimic pe ei, și erau mobilate cu paturi rabatabile, susținute de curele largi, cu dulapuri în pereți, cu scaune joase, tapisate, fixate de dușumeaua elastică. În salon se afla o masă mare, rotundă, scaune tapisate, un bufet și o bibliotecă, acestea din urmă dispuse în pereți. Pe masă rămăsese uitată o foaie de hîrtie, acoperită toată cu rînduri neregulate de calcule. Kraiuhin luă hîrtia. („Ciokan — zise el, ironic. Matematicianul”…)

Cînd ieșiră din navă, văzură în jurul lui „Hius” o mulțime de mașini și de oameni. Ermakov îi spunea ceva șefului grupului de întreținere. Acesta încuviința din cap, punea întrebări și dădea din mers dispoziții muncitorilor ce foiau în juru-i, băieți tineri, probabil proaspeți absolvenți ai facultății.

— Hai acasă — spuse Kraiuhin. Dacă se termină mîine alimentarea reactoarelor, poimîine începem încărcarea navei.

— Da, își aduse deodată aminte Bîkov, urcînd în automobil — uitasem cu totul: dar „Băiatul”? Unde o să stea?

— Deasupra — răspunse Kraiuhin. „Băiatul” o să călătorească prin spațiu călare pe „Hius”. Uite-așa…

— Hm!… făcu Bîkov, dar renunță să mai pună vreo întrebare.




„PRECUM ARGONAUȚII ÎN VECHIME…”


Leahov își prezentă raportul a doua zi. În cabinetul spațios în care lucra șeful Poligonului Nr. 7 se aflau, în afară de exploratorii interplanetari, vreo treizeci de persoane — lucrători de la rachetodrom, ingineri de la șantierul „Veidadî Iu-i”, reprezentanți ai institutelor de cercetări științifice și de proiectări care colaborau cu Comitetul pentru comunicațiile interplanetare. Palid și zîmbitor, Leahov vorbea repede, însă limpede, lovind cu creionul în mapa de piele cu jurnale și însemnări pentru a fi mai convingător.

În conformitate cu planul zborului de probă, la douăzeci de ore după decolare, „Hius” a luat o poziție fixă față de Soare, îndreptîndu-se, apoi, cu o accelerație constantă de 9,7 metri pe secundă într-o secundă, spre punctul de întîlnire cu Venus, ocolind Soarele. După ce a parcurs exact jumătate din distanță și a atins o viteză de patru mii de kilometri pe secundă (animație în rîndurile asistenței), Leahov a întors planetonava cu oglinda spre punctul de întîlnire și a început manevra de frînare. După opt zile și jumătate „Hius” s-a plasat pe orbita lui „Țiolkovski”, unul din sateliții artificiali sovietici ai planetei Venus, iar cîteva ore mai tîrziu a acostat la satelit. Apoi, urmînd programul experiențelor, manevrînd timp de aproape o lună în jurul lui Venus și încercînd fotoreactorul la toate regimurile de funcționare, Leahov a vizitat diferiți sateliți artificiali, a coborît pe Venita, satelitul natural al lui Venus, și, în sfîrșit, a pornit înapoi, luînd la bord un inginer ceh bolnav de pe unul din sateliții artificiali laborator.

Leahov a vorbit despre regimul de funcționare a fotoreactorului, despre rezultatele pe care le-a dat aplicarea efectului Doppler pentru determinarea vitezelor proprii ale rachetei fotonice, și-a expus considerațiile sale relativ la dispozitivul de protecție împotriva meteoriților (“Din păcate e… mai bine zis din fericire… n-am avut prilejul să-l încercăm în stare de funcționare”) și a comunicat o serie de date noi în legătură cu repartiția densităților prafului cosmic în spațiul dintre orbita Pămîntului și aceea a planetei Venus („Aceste date, tovarăși, ne îngăduie — sînt ferm convins de asta — să sperăm că se va realiza un motor fotonic cu flux direct, de îndată ce se va rezolva problema dispozitivului de acționare fotonică avînd la bază fenomenul de anihilare”). Pilotul lui „Hius” a acordat o atenție deosebită unor fenomene neînțelese care au avut loc în timpul cursei. S-au observat întreruperi inexplicabile ale legăturii prin radio și televiziune, scurte vibrații de ultrafrecvență la corpul planetonavei, mici neregularități în cîmpul magnetic de frînare din focarul oglinzii. Toate acestea aveau loc înainte de frînare, adică în perioada vitezelor maxime. Leahov și-a exprimat convingerea că fenomenele constatate se datoresc tocmai vitezelor colosale ale planetonavei, viteze care reclamă o trecere la mecanica relativistă.

În ansamblu însă, „Hius” a îndreptățit toate speranțele care s-au pus în el. După această cursă de încercare, apărea evident că, „în ciuda părerii unor oameni lipsiți de curaj și obtuzi, care compromit prin însăși existenta lor marea idee a comunicațiilor interplanetare”, viitorul, și încă viitorul apropiat, aparține rachetelor fotonice. (Aplauze, exclamații aprobative.) Chiar și în felul acesta primitiv și direct, îmbinarea fotoreactorului cu reflectorul total reprezintă un uriaș pas înainte în tehnica cosmonauticei.

Micile lipsuri de construcție ale lui „Hius” erau cu prisosință compensate de însușirile și avantajele lui indiscutabile: capacitate de deplasare practic nelimitată, posibilitatea de a decola și coborî fără a face economie de energie și fără sarcini suplimentare care să pună în primejdie viața și sănătatea echipajului, independentă față de bazele intermediare, și multe altele, mai puțin însemnate.

— …și trebuie să vă mărturisesc, tovarăși — spuse Leahov — că m-a bătut chiar gîndul să încerc o coborîre pe Venus. (Rîsete, zgomot în sală. Kraiuhin se încruntă. Iurkovski îi arată pumnul lui Leahov.) Ce s-ar fi întîmplat? N-ar fi aflat nimeni… Dar era destul să te uiți la planeta asta drăgălașă mai de-aproape, ca să-ți aduci aminte de disciplină. Desigur, vorbesc serios, disciplina e un lucru foarte bun. N-am mai zburat niciodată spre planete cu atmosferă și trebuie să vă spun că, dacă nu ești obișnuit, prezența atmosferei te poate stînjeni în navigație. Nu prea-mi place mie cum arată Venus…

După Leahov a luat cuvîntul navigatoarea Vera Nikolaevna, foarte drăguță în rochia ei albastră, cu fața îmbujorată de emoție. Vera Nikolaevna a prezentat cîteva variante optime de plasare a planetonavei fotonice pe „traiectorie directă”. S-a constatat că mașina electronică de calculat direcția, aflată pe bordul lui „Hius”, nu corespundea pe deplin cerințelor cosmonauticei noi, „directe”. Navigatorul și operatorul trebuiau să aplice mereu corecții, datorită perturbațiilor solare, lucru pe care zborurile pe traiectorii orbitale, de pildă, nu-l necesitau.

Vera Nikolaevna fu întreruptă de un tînăr mustăcios, cu părul mare, reprezentantul Institutului de mașini de calcul, care se apucă să-i explice lui Kraiuhin ce pregătiri s-au făcut la institutul lor în vederea soluționării acestei probleme. Tînărul vorbea cu înflăcărare, dar explicațiile lui erau confuze. Krutikov și unul din inginerii de față se legară numaidecît de el, angajîndu-se într-o discuție aprinsă. Nu-i întrerupea nimeni, ceea ce-l făcu pe Bîkov să-și închipuie că mașinile de calcul reprezintă acum cea mai importantă parte a utilajelor cu care sînt echipate rachetele fotonice. Cîteva clipe mai tîrziu însă constată uimit că atmosfera gravă și solemnă de pînă atunci a ședinței se spulberase parcă.

Mai mulți lucrători de la rachetodrom făcuseră cerc în jurul lui Ciokan Kunanbaev, care le explica tacticos ceva, purtîndu-și creionul pe niște foi de hîrtie. Kraiuhin și Ermakov îi adunaseră în jurul lor pe constructorii de rachete de la șantierul „Veidadî Iu-i” și frunzăreau împreună jurnalele de bord ale zborului. Constructorii dădeau din cap și notau de zor în carnetele lor. Leahov, Bogdan Spițîn și Iurkovski îl ascultau în tăcere pe șeful Poligonului Nr. 7. Iurkovski spuse ceva, rîzînd ironic, și ceilalți zîmbiră: Leahov. Și Spițîn — vesel, șeful poligonului — jenat. În cabinet stăruia o larmă uniformă de glasuri ce se amestecau cu foșnetul hîrtiei.

Bîkov rămase așa în espectativă, pînă ce fu pus la pămînt reprezentantul acela mustăcios, apoi se întoarse spre Dauge. Acesta îi propuse:

— Hai acasă, Alexei! Lasă-i să discute și fără noi. Trebuie să studiem noile date despre Venus, pe care ni le-a trimis Mahov, șeful lui „Țiolkovski”.




Seara, cosmonauții s-au adunat în sala de lectură a hotelului.

Vera Nikolaevna vorbea cu însuflețire; ochii îi străluceau:

— Dacă te desprinzi de Pămînt și ajungi în Cosmos, asta încă nu înseamnă că ai cucerit spațiul. Primele baloane nu l-au făcut pe om stăpîn al oceanului aerian. Asta a făcut-o numai avionul. Nu? Pe noi ne va face stăpîni ai spațiului cosmic numai „Hius”, care e independent față de forțele de gravitație și nu e nevoit să se supună orbește acestor forțe…

Bogdan Spițîn o sorbea din ochi. Leahov bolborosi, cu un zîmbet pierdut, ca și cum gîndul acesta abia acum l-ar fi fulgerat.

— Și cînd te gîndești că noi am fost cei dintîi în această acțiune.

Iurkovski adăugă ironic:

— Totuși, acasă, pe Pămînt, e mai bine; nu, Vasea?

— Firește că e mai bine.

— „Firește…” Ah, Vasili, Vasili, n-ai pic de poezie! După un zbor ca ăsta… Nu, categoric, ești nedemn de onoarea care ți s-a făcut.

Leahov se încruntă.

— Știi, eu nu sînt sportiv — zise el, supărat — eu sînt un om al muncii! Și nu văd nimic rău în asta.

— Nu zice nimeni că e rău… — replică Iurkovski, ridicîndu-și în tavan ochii languroși. Dar trebuie să fii de acord, dragul meu, că deschizătorii de drumuri sînt de obicei… sportivii, cum le zici tu.

— Asta-i altceva.

— Ce-i cu diviziunea asta? întrebă mirat Krutikov. Sportivi, oameni ai muncii…

— Întotdeauna și oriunde — spuse hotărît Iurkovski — au mers înainte entuziaștii, visătorii, care au deschis drum administratorilor și inginerilor, iar apoi…

— Apoi pe oasele acestor visători și romantici călca masa cenușie, nesătulă, gloata cea vrednică de dispreț… — interveni cu o voce subțire, schițînd un zîmbet strîmb, Dauge. Ești un flecar, Volodea, scumpule! Asta-i!

Iurkovski se întoarse brusc spre el, dar Kraiuhin ridică mîna.

— O clipă — făcu el, cu glasul răgușit, pe un ton ironic. Așadar, Vladimir Sergheevici, administratori entuziaști nu există? Și nici ingineri visători? Hm… Și ce-i cu masa cenușie?

Bîkov ședea că pe ace. Niciodată încă nu i se păruse atît de antipatic „filfizonul”. Se uită la Leahov, care stătea alb la față, cu buzele tremurînde din pricina ofensei aduse, și se înfurie și mai tare. Dar Bîkov nu avea încă drept de vot.

— Noi, dacă vrei, sîntem cu toții niște visători, Vladimir Sergheevici — urmă Kraiuhin. Și niște entuziaști. Dar fiecare în felul său. Uite, Vera Nikolaevna își exprimă bucuria pentru faptul că „Hius” îi dă posibilitatea să gonească prin spațiu oriunde și oricum poftește, să-și desfete sufletul înaripat. Uite-așa. În asta, cred eu, vede dînsa adevărata menire a celui care este „stăpînul spațiului”..

— Am vrut să spun cu totul altceva… — interveni, fîstîcită, Vera Nikolaevna.

— Sper… Trebuie să vă gîndiți că statul, poporul nostru, cauza noastră așteaptă de la noi nu numai… sau mai bine zis nu atît recorduri, cît uraniu, toriu, transuranizi. Noi sîntem cu toții niște visători. Dar eu nu visez să rătăcesc prin spațiu ca un balon de săpun, ci să culeg din el tot ce poate fi folositor… Ceea ce este, înainte de toate, necesar pentru a face mai bună viața oamenilor pe Pămînt, pentru comunitatea comunistă a popoarelor.

Îmi îngădui să vă atrag de asemenea atenția că în vremea noastră perioadele de tranziție trec repede. Iată un exemplu: în cursa ce urmează a fi întreprinsă, piloții lui “Hius” nu vor exercita decît o modestă funcție de conductori. Rolul principal e rezervat de data asta altora. Uite, lui… — și Kraiuhin îl arătă pe Bîkov, care clipi speriat din ochi. Și lui Dauge, și dumitale, Vladimir Sergheevici. Omenirea are nevoie de bogățiile de pe Venus, și nu de rapoarte entuziaste. Iaca-așa. Apoi dumneavoastră veți ceda locul altor eroi, celor ce vor construi uzine pe malul Golcondei uranice. Și toate acestea înseamnă muncă, prietene, muncă însuflețită, și nu sport! Numai că unii privesc munca asta ca un mijloc de a străluci sub cupola circului și de a smulge ropote de aplauze, pe cînd alții o consideră muncă laolaltă cu toți. Dumneata, mon cher, ca să zic așa, atît aștepți: să te vezi ajuns la comoara tainelor rînduite în stive, și să împlînți… Uf, sportivii ăștia!

Se făcu tăcere. Iurkovski se ridică și ieși fără să se uite la nimeni.

— Bun băiat — spuse Kraiuhin. Îndrăzneț, inteligent… Dar prea ambițios, mamă, mamă!

Ermakov replică grav:

— Tatăl meu îmi povestea că un oarecare Nikolai Zaharovici Kraiuhin, în tinerețea lui…

— „Kraiuhin, Kraiuhin”… — Nikolai Zaharovici se apucă să-și frece genunchii icnind. Asta a fost în tinerețe… Și apoi, știi poate că sus numitul Kraiuhin a fost atunci zdravăn beștelit… pus cu botul pe labe… iertați-mi expresia… la o conferință de partid, da. Și tocmai de tatăl tău, Anatoli Borisovici! Uite-așa.

Kraiuhin pufni supărat, tuși și părăsi încăperea.




Ultimele zile înainte de decolare trecură pe nesimțite. Toți erau ocupați. Ermakov conducea operațiile grupului de întreținere, care încărca pe navă toate cele necesare. „Hius” era împrejmuit de o mulțime de construcții metalice, prins într-un păienjeniș de furtunuri și cabluri. Sub navă se foiau zeci de gazometre și cisterne, tractoare, macarale și conveiere. Se lucra zi și noapte. Pe furtunurile groase, acoperite cu straturi de gheață și promoroacă, se pompau gaze lichefiate — hidrogen pentru rachete și oxigen pentru echipaj, iar pe cele subțiri — apă și lubrefianți. Benzile rulante de transport și macaralele introduceau prin cele trei guri de acces bidoane, saci și lăzi cu alimente, echipament și efecte. Zeci de oameni în salopete trebăluiau în reactoarele cu uraniu. Specialiști veniți de la Novossibirsk verificau micron cu micron stratul de „reflector total”. Această cuirasă neînchipuit de subțire și totodată cea mai durabilă din lume putea să aibă unele defecte microscopice, care ar fi putut provoca arderea fulgerătoare a expediției. Kraiuhin a venit în persoană în momentul în care s-a scos de pe cupola lui „Hius” o placă groasă de titan și cînd s-au introdus cu băgare de seamă în camerele de încărcare ale reactorului fotonic baloanele-capsulă cu un amestec de tritiu lichid. Apoi placa a fost pusă la loc și, în aceeași zi, a fost urcat și fixat deasupra ei un container uriaș, în care se afla „Băiatul”.

— Cu lada asta stupidă în spinare — spuse înciudată Vera Nikolaevna — „Hius” are o înfățișare cam rudimentară.

Leahov, Spițîn și Krutikov și-au petrecut toate aceste zile în cabina de comandă a planetonavei. Dauge și Iurkovski erau ocupați cu studierea noilor date despre Venus, aduse de Leahov. Purtau discuții nesfîrșite și întocmeau niște radiograme misterioase, pe care le duceau lui Kraiuhin să le semneze, iar de acolo la stația de radio.

În toiul acestor pregătiri, Kraiuhin l-a chemat pe Bîkov și a plecat cu el la unul din depozitele subterane de la periferia de sud a orașului. Într-o încăpere uscată și luminoasă a depozitului, Bîkov văzu cîteva lăzi cu arme.

— Cunoști obiectele astea, nu? se informă Kraiuhin.

Bîkov îl privi nedumerit și se aplecă asupra lăzilor:

— Carabine automate.

— Și astea?

— Puști cu reacție… pistoale…

— Poftim, alege.

Bîkov pricepu:

— Pentru toți?

— Pentru toți… Ia și o rezervă.

Inginerul alese opt carabine noi-nouțe, cîteva zeci de grenade de mînă, mai multe pistoale emițătoare de raze și pumnale în teci de piele de un galben deschis.

— Cartușele unde sînt? Și capsulele pentru grenade?

— Sînt și cartușe, și capsule, și tot ce poftești. Scrie ce-ți trebuie și lasă o notă la șeful depozitului.

Apoi coborîră un etaj mai jos.

— Și astea sînt tot pentru dumneavoastră — spuse Kraiuhin, arătînd niște obiecte cilindrice cu suprafața brumată lustruită.

— Mine atomice… — bolborosi Bîkov.

— Le cunoști?

— Cum să nu le cunosc!…

— Iei zece unități complete. Ia și vreo zece rachete proiectoare cu parașute.

Două ore mai tîrziu, o mașină încărcată cu lăzi etanșe din material plastic și cu zece cutii rotunde cu apărătoare străbătea orașul în drum spre. poligon. După alte două ore, lăzile și cutiile erau încărcate în planetonavă, cu ajutorul și sub supravegherea directă a lui Bîkov.

În sfîrșit totul era gata. În decurs de o noapte, construcțiile ușoare care împăienjeniseră planetonava, furtunurile, macaralele și benzile rulante au dispărut. Au plecat mașinile și tractoarele, au plecat și oamenii. Pe pămîntul bătătorit și răscolit au rămas în burniță numai cîteva capete de conducte și cabluri, bucăți de placaj, niște scînduri uitate, ghemotoace de hîrtie unsuroasă de ambalaj, care se lipiseră de noroi.

Însoțit de Ermakov și de. Șeful grupului de întreținere, Kraiuhin a străbătut toate încăperile lui „Hius”, a cercetat și a pipăit totul, a ascultat atent vuietul puternic al solenoizilor porniți pentru probă, a mai făcut cîteva observații lipsite de însemnătate, a coborît apoi din navă, și-a șters mîinile de poalele mantalei și a zis:

— Cred că totul e în ordine, Anatoli Borisovici. Semnează procesul verbal!

Ermakov dădu din cap în semn de încuviințare. Șeful grupului de întreținere răsuflă ușurat, se învîrti o vreme în loc, apoi tuși și întrebă:

— Cînd se dă plecarea, Nikolai Zaharovici? Mîine?

Mai trebuiau însă îndeplinite unele formalități. În oraș, Kraiuhin fu chemat de urgență la stația de radio, și cînd se întoarse de-acolo, comunică pe un ton sec (cel puțin așa i se păru lui Bîkov) că plecarea se amină pentru poimîine dimineață, mîine urmînd să sosească o comisie.

— Diseară o să aibă loc… ă-ă… o masă festivă. Fracul nu e obligatoriu.

Iurkovski își mișcă energic buzele, Ermakov căscă indiferent, iar Krutikov ridică din umeri și se cufundă din nou în lectura cărții pe care o începuse.

— Hai să facem o plimbare! îi propuse Dauge lui Bîkov.

Ieșiră din hotel și porniră agale pe strada care ducea la poligon.

— Toasturi, discursuri bombastice… — zise obosit Iohanîci. Nu pot suferi chestiile astea!

— Ei, lasă…— replică Bîkov, aruncîndu-i o privire nemulțumită. Oricum, e un eveniment…

— Ce „eveniment”, mă rog? Niște oameni își fac meseria. Ce-i extraordinar în asta? Cînd pleacă o expediție geologică, să zicem, doar nu se constituie o comisie specială pentru a marca plecarea ei, nu?

— Uneori poate că se constituie.

— Foarte rău. Asta nu tace decît să te enerveze.

Merseră o vreme tăcuți. Bîkov întrebă:

— Atunci de ce se procedează așa?

— Naiba știe. Cred că obiceiul acesta a rămas din vremurile îndepărtate, cînd oamenii trebuiau „pompați”, însuflețiți, pentru a îndeplini o muncă obișnuită, elementară… Uite de-atunci a rămas așa, și oamenii nu pot să se dezbare de obiceiul ăsta prostesc. Cine poate oare să înțeleagă mai bine decît noi însemnătatea expediției iui „Hius”! E ridicol ca în zilele noastre să se rostească fulminante adevăruri arhicunoscute… Și pentru ce? Ca să ni se vîre pentru a mia oară în cap ceea ce știm din pruncie?

Se întoarseră din drum și porniră înapoi spre hotel. La intrarea în sala de mese, Dauge se opri, se dădu îndărăt și îl înghionti pe Bîkov.

— Stt! Încet!…

Sala de mese era luminată de razele difuze ale soarelui care cobora spre asfințit. Pe o canapea ședeau, aplecați unul către altul, Bogdan Spițîn și Vera Nikolaevna. Priveau în tăcere pe fereastră și fețele lor erau atît de serioase și neobișnuit de triste, încît lui Bîkov i se strînse inima. Mîna mare și albă a lui Bogdan cuprindea umerii înguști și firavi ai femeii. Dauge îl trase pe Alexei de mînecă și amîndoi urcară la etaj în vîrful picioarelor.

— Ca să vezi, Alexei, cum se întîmplă uneori — spuse Dauge. Se întîlnesc numai pentru o săptămînă-două, și din nou se despart. Ea e mai mare decît el cu cinci ani… Dragoste, n-ai ce-i face. E o dragoste adevărată, mare…

Dauge rămase pe gînduri. Bîkov întrebă cu băgare de seamă:

— De ce nu se căsătoresc?

— Cum de ce nu se căsătoresc? făcu Dauge, cu întîrziere. Ce importanță are asta? Sa întîlnesc o dată, cel mult de două ori pe an, înțelegi?

— Înțeleg — bombăni Bîkov. Apoi spuse hotărît: Nu, nu înțeleg nimic! Dacă s-ar căsători, ar sta împreună, ar zbura împreună…

— Împreună… Împreună, nu se poate, Alexei. Se întîlnesc o dată, de două ori pe an. Nu pot zbura împreună; expedițiile la care participă Bogdan sînt din acelea unde femeile nu sînt luate. Ce familie ar mai fi și asta?

— Nu — replică ferm Bîkov — ar putea aranja ei într-un fel dacă ar vrea.

— Poate, firește… poate că dragostea asta a lor e numai o fantezie!

— Ai zis-o și tu…

— Eu, Alexei… — vocea lui Dauge tremură — eu mi-aș da viața pentru femeia iubită! Sînt un om slab, dragul meu.




A doua zi veniră pe calea aerului oaspeți de la Moscova. Spre mirarea și satisfacția lui Bîkov, masa a fost veselă. S-au rostit și discursuri (destul de bune, cum i s-au părut lui), și toasturi (numai la șampanie), și urări de succes. Kraiuhin a relatat cîteva episoade comice din perioada de început a comunicațiilor interplanetare. Iurkovski s-a apucat deodată să recite versuri din Bagrițki. Recită „Contrabandiștii”, poezia sa preferată, iar cînd conteniră aplauzele, spuse mîhnit:

— Poftim… cîte versuri frumoase s-au scris despre mare și marinari, iar despre noi nu s-a scris nimic. Toți îi dau cu „zboară racheta mea”.

— Poeții cunosc marea de mii de ani — remarcă Vera Nikolaevna — pe cîtă vreme spațiul le este încă cu desăvîrșire necunoscut. Mai rabdă, Volodea; au să se scrie versuri frumoase și despre noi.

Iurkovski îi sărută mîna:

— Rabd, Verocika. Pînă atunci nu ne rămîne decît:



		Precum argonauții în vechime,



		Noi casa părintească-am părăsit



		Și peste ape mari, în căutarea



		Lînii de aur fostu-ne-am pornit.











Cînd plecară musafirii, Krutikov răsuflă adînc și observă:

— A fost plăcut, slavă domnului. Atît că…

— Da — încuviință cu un semn din cap Dauge — în cercul nostru, masa de adio ar fi fost mai reușită.

Kraiuhin se ridică, împingîndu-și cu zgomot scaunul.

— Atenție, vă rog, prieteni! spuse el. Un moment. Acum sîntem în cercul nostru și aș vrea să vă spun cîteva cuvinte. Alexei Petrovici, toarnă, te rog, vin la toată lumea… Doar un pic, Anatoli, nu te alarma… Așa, îți mulțumesc! Prieteni, eu sînt aici cel mai în vîrstă cosmonaut… da. Te ia groaza cînd îți aduci aminte de coșciugele cu care am început noi treaba asta! În comparație cu „Hius”, erau niște căruțe, ca să nu zic ceva mai rău. Eu nu sînt însă dintre încăpățînații aceia plini de ifose care o țin una că tineretului din zilele noastre i-ar fi incomparabil mai ușor decît ne-a fost nouă. Zic asta, fiindcă știu ce sarcină grea vă revine. O sarcină este întotdeauna determinată de mijloacele existente, și cu cît mai puternice sînt mijloacele de care dispuneți voi azi, cu atît mai complexă vă e sarcina. Vouă n-o să vă fie mai ușor decît ne-a fost nouă… ba chiar o să vă fie mai greu, căci vă revine o răspundere mai mare. Prieteni, dacă o să vă fie foarte greu, insuportabil de greu, am să vă rog să vă aduceți aminte pentru cine și în numele cărei cauze faceți asta! Vă cunosc pe toți destul de bine, ca să fiu încredințat că, dacă o să vă aduceți aminte de asta, o să căpătați noi puteri. Ei… asta-i tot! Beau pentru voi!

Kraiuhin ridică paharul, îl goli și ieși repede din încăpere. O vreme rămaseră cu toții tăcuți. Apoi se ridică Iurkovski și spuse încet.

— Ei, argonauților… pentru moș!

În seara aceea, Bîkov n-a putut multă vreme să adoarmă. A cobor» din pat, a aprins lumina, s-a așezat la birou, cu ochii țintă la bec, și a stat așa multă vreme. Privirea îi căzu apoi asupra ziarului, pe care nu se învrednicise să-l frunzărească în ziua aceea.






„Să aplicăm cu mai mult curaj aratul de înaltă frecventă” — articol de fond. „Școlarii din Islanda își petrec vacanța în Crimeea.” „Sovhozurile submarine din Extremul Orient vor da statului 30 milioane tone de plancton peste plan.” „Punerea în funcțiune a noii centrale electrice termonucleare de la Verhoiansk, cu o capacitate de 1,5 milioane kilowați.” „Cursele de microelicoptere. Învingător — Vasea Ptițîn, un elev în vîrstă de 15 ani.” „Pe pista de gheață — patinatori centenari.”





Bîkov răsfoia ziarul, făcînd hîrtia să foșnească.






„Festivalul filmelor stereofonice din țările Americii Latine.” „Construirea unui observator astrofizic anglo-chino-sovietic pe Lună.” „Ni se comunică de pe Marte…”





Alexei Petrovici sfîrși de frunzărit ziarul, se gîndi o clipă, apoi îl împături și îl vîrî în buzunarul hainei. Trebuie să-l ia cu dînsul, căci el reprezintă suflul Pămîntului, pulsul puternic al planetei natale, pe care ar vrea să-l simtă și în îndepărtata lui cursă. Un simbol… Alexei oftă și stinse lumina.




În. dimineața plecării, cerul era senin. La orele cinci nu mai dormea nimeni. S-au adunat cu toții în salonul hotelului; unii ședeau în fotolii, alții se plimbau de colo-colo. Cînd s-a servit gustarea de dimineață, au mîncat puțin și fără poftă. Ermakov se făcea că nu observă nimic. Kraiuhin și oaspeții vorbeau în surdină. Apoi au venit mașinile. Cu toată ora matinală, străzile erau pline de oameni. Nu striga nimeni lozinci și cuvinte de salut, nu venea nimeni să ofere buchete de flori. Oamenii stăteau pur și simplu și se uitau, dar se uitau așa cum te uiți la niște rude sau la persoane apropiate care pleacă într-o călătorie lungă și primejdioasă. Mașinile au ieșit afară din oraș.

Atunci i s-a întîmplat lui Bîkov un lucru de care multă vreme și-a adus aminte mai tîrziu, nedumerit și rușinat. L-a cuprins o ciudată stare de înțepenire. Părea să se fi dedublat, privindu-se pe sine însuși stînd deoparte, cu interes, dar incapabil să se concentreze.

Frînturi de gînduri îi roiau în cap și nu putea reține nici unul din ele.

În dreptul caponierelor își luară rămas bun. Bîkov strînse mașinal niște mîini, simțind că i-a încremenit pe față un zîmbet stupid, pe care nu putea de fel să-l alunge. Kraiuhin îi spuse ceva, după care cei doi bărbați se îmbrățișară și se sărutară. Alexei încuviință din cap, cînd președintele comitetului executiv al Sovietului orășenesc îi spuse și el ceva, bătîndu-l pe umăr. Apoi se trase mai la o parte, tîrîndu-și anevoie picioarele, pe care le simțea ca pe niște butuci. Se uită la Spițîn, care o cuprinsese pe Vera Nikolaevna pe după umeri, iar aceasta îl mîngîia pe obraji. Dauge îl apucă pe Alexei de braț și-l duse la mașină.

…Cînd își ridică ochii, Bîkov văzu deasupra lui suprafața convexă, masivă, cu sclipiri mate, a unui reactor, în sfîrșit își dădu seama ce-l împiedica. În creierul lui stăruia inconștient, dar lămurit, același gînd: „Pentru ultima oară. Pentru ultima oară”. Nu-și putu aduce aminte cînd l-a fulgerat acest gînd, dar acum îi era cu neputință să se descotorosească de el.

— Ocupați-vă locurile! strigă Ermakov, cu o voce nefiresc de aspră.

Bîkov întoarse capul. Mașinile care îi aduseseră plecaseră. De jur-împrejur se întindea tundra netedă și pustie.

— Alexei Petrovici, grăbește-te!

„Ultimii pași pe pămînt” — își zise el, ascultînd cu o ciudată curiozitate o voce lăuntrică, în vreme ce se apropia de scara metalică. „Ultima înghițitură de aer pămîntesc” — gîndi Bîkov cînd se apucă de marginea deschizăturii chepengului. Cineva — pare-se Iurkovski — îl îmbrînci supărat și-l pofti să fie mai atent. „Ultima privire spre cerul albastru…” Chepengul se închise cu zgomot. Atunci Bîkov înțelese că-i era teamă. Pur și simplu îi era frică. Se liniști numaidecît și intră după Dauge în salon. Se așezară în scaune — el, Dauge și Iurkovski — și se legară în tăcere cu curelele. Ermakov, Spițîn și Krutikov se aflau probabil în cabina de comandă. Bîkov se uită la iurkovski. Acesta părea supărat, pe nas îi apăruse o pată galbenă. „L-am atins totuși zdravăn atunci…” — își zise Bîkov, încercînd o trecătoare părere de rău.

— Fiți gata! răsună dintr-un difuzor invizibil vocea sonoră a lui Ermakov.

Se făcu o liniște mormîntală. Pentru o clipă Bîkov avu o senzație de greață și simți o stare de slăbiciune. Cu un uriaș efort de voință își învinse oribila senzație de neputință și se uită cu coada ochiului la Dauge. Acesta privea concentrat drept înainte.

— Start!

De undeva de jos se auzi un bubuit ca de tunet. Deodată totul se deplasă din loc. Speteaza scaunului se lăsă moale peste trupul lui Bîkov. Inginerul închise ochii și prin față i se perindară cercuri multicolore. Vuietul se înteți, apoi se mai potoli și, în cele din urmă, încetă cu desăvîrșire. Se făcu liniște. Bîkov se întoarse cu băgare de seamă înspre Dauge.

— De-acum n-o să te mai doară — spuse cu o voce limpede și veselă Dauge. S-a dat plecarea.

Iurkovski se lovi deodată furios peste frunte.

— Ce te-a apucat? întrebă nedumerit Dauge.

— Ei, drăcie!… Am uitat aparatul electric de ras la hotel și se pare că nu l-am scos din priză!

Bîkov își îndreptă cu oarecare greutate corpul, se frecă cu putere la tîmple și răsuflă ușurat.




PARTEA A DOUA — SPAȚIUL ȘI OAMENII







KRAIUHIN


Spre seară vremea se strică. Dinspre ocean venea un curent de aer glacial. Deasupra tundrei se învîrtejeau mase compacte de ceață plumburie. Cerul fu învăluit de nori grei. Totul arăta posomorît, se făcu aproape întuneric.

În cabinetul șefului postului central de radio al Poligonului Nr. 7 era cald. Cabinetul era puternic luminat, în fața biroului, înfundat într-un fotoliu jos, moțăia Kraiuhin, cu bărbia sprijinită în piept. Își întinsese stîngaci picioarele, cu ghetele pline de lut zvîntat. Mîinile mari și noduroase se sprijineau greu pe brațele fotoliului. Deasupra ușii ticăia puternic un ceasornic, bătînd minutele. La fiecare bătaie, Kraiuhin își ridica pentru o clipă pleoapele vineți. Pe marginea biroului se răcea în pahar ceaiul neatins. Prin ușa întredeschisă își vîrî capul radiotelegrafistul de serviciu, care rămase o vreme nehotărît locului, apoi se apropie în vîrful picioarelor și puse în fața lui Kraiuhin un teanc de radiograme.

— Ce e nou? întrebă cu voce răgușită Kraiuhin.

Radiotelegrafistul tresări:

— Ă-ă… nimic. Acum treisprezece minute „Hius” a comunicat că totul e în ordine.

— S-a stabilit legătura prin televiziune?

— Nu, Nikolai Zaharovici; deocamdată n-am reușit.

Kraiuhin rămase multă vreme tăcut (în acest răstimp, radiotelegrafistul se lăsă de cîteva ori de pe un picior pe celălalt și tuși de mai multe ori), apoi spuse:

— Și zici că nu-i nimic nou?

— Nimic.

— Bine.

Kraiuhin aruncă o privire la radiograme și închise din nou ochii. Simțea în inimă o durere surdă, stăruitoare. În umărul stîng îl necăjea un junghi. Picioarele îi amorțiseră, dar nu voia să se miște. Se sili totuși să ridice mîna de pe brațul fotoliului și să ia paharul. Ceaiul i se păru nesuferit de dulce. „Nervii — își zise Kraiuhin — nervii și bătrînețea.” Pînă acum n-a știut de nervi. Medicii îl preveniseră că emoțiile pot să-i facă rău, el însă rîdea pe sub mustață. Nu-și amintea să fi avut vreodată emoții… Pînă azi…

Azi, 18 august 19… la ora 5.00 fix, ora Moscovei, a început o acțiune pentru care el s-a pregătit vreme de cincisprezece ani. Lansarea cu succes a primei rachete fotonice perfecționate marca o nouă eră în istoria comunicațiilor interplanetare. Un deceniu și jumătate de căutări, de luptă, de uriașe încordări… Și, la capătul lor, iată-l ascultînd zgomotele tînguitoare ale toamnei, cu răpăitul monoton al picăturilor de ploaie repezite în geamuri, cu clipocitul apei ce se scurge de pe acoperiș, cu șuierul subțire al vîntului. Cei șase oameni de pe bordul celei mai perfecționate planetonave din lume, tot unul și unul, au preluat ștafeta de la el și au pornit mai departe, să înfăptuiască visul vieții lui. Iar el a rămas dintr-o dată slăbit și gîrbov. Și acum așteaptă, așteaptă, așteaptă…

Pentru o clipă i se făcu o milă adîncă de el însuși și-i pizmui pe ei, cei tineri, dar numaidecît uită de asta, pentru că simțămîntul cel mai de seamă pe care-l încerca și care împinsese pe al doilea plan toate celelalte simțăminte și gînduri era teama pentru oamenii aceștia. Ei, bine… cursa de probă a lui „Hius” a reușit. Se pare că procesele din carcasa de titan a fotoreactorului au fost studiate pînă în cele mai mici amănunte… Un inginer poate indica cu precizie totală ceea ce se petrece în fiecare miliardime de secundă acolo și poate prevedea ce se va petrece în următoarele miliardimi de secundă. S-a ținut seama de tot: de temperaturile colosale, de vitezele enorme, de presiunile și tensiunile extraordinar de mari. Și totuși… dacă bietul Petrosian a sărit în aer, n-a fost doar un joc al fatalității!

Kraiuhin înghiți anevoie cîteva lingurițe de ceai. I se uscase gîtlejul, ochii îl dureau. Simțea în corp niște furnicături oribile. Pe geam apa se scurgea în șiroaie strălucitoare.

— Ce porcărie! bombăni Kraiuhin, trăgîndu-și înfiorat capul intre umeri.

Un eșec al expediției ar însemna prăbușirea cauzei căreia și-a dedicat întreaga viață. Acum, tocmai acum, cînd mai sînt încă mulți care nu cred în „Hius”, cînd nu s-a potolit încă vîlva stîrnită de „cei prudenți” în legătură cu explozia neașteptată a primului „Hius”. Atunci s-a creat impresia că ideea acționării fotonice ar fi pentru multă vreme discreditată… poate pentru totdeauna. Numai intervenția comisiei guvernamentale i-a făcut să tacă pe cei care compromiteau, cu scepticismul lor, această mare operă.

Nu, el n-are voie să se plîngă. A cerut fonduri uriașe și i s-a dat mai mult chiar decît cuteza să spere. A cerut să fie înlăturați oamenii pe care-i socotea dăunători sau inutili — printre ei erau oameni cu merite mari în trecut — și aceștia au fost înlăturați. A întreprins experiențe îndrăznețe și i s-a dat crezare. Avea, se vede treaba, o putere uriașă, o convingere fermă. De altfel a avut, desigur, importanță și faptul că totul îi reușea. Kraiuhin a explorat cel dintîi două mari planete și a construit cinci din cei mai mari sateliți artificiali, a format trei generații de cosmonauți.dintre cei mai temerari din lume, al căror maestru este el, Kraiuhin… Și acum se află de fapt în fruntea celei mai puternice flote cosmice. Au fost succese greu obținute, izbînzi anevoioase, plătite cu prețul vieții mai multor tovarăși. A cunoscut ceasuri de cumplită deznădejde și groază, a încercat durerea unor pierderi ireparabile… triumfuri, clipe de imensă fericire, de orbitoare mîndrie… Dar el n-avea voie să privească îndărăt. Trebuia să se grăbească. Un popor mare i-a încredințat pe cei mai buni fii ai săi și mijloace tehnice de prim rang și cerea ca în schimbul acestei încrederi să fie învins Cosmosul, să i se smulgă toate comorile și tainele. Îi stă oare lui Kraiuhin în putere să dea poporului această izbîndă? Da, dacă „Hius” va reveni cu misiunea îndeplinită,-atunci nimeni nu va mai cuteza să obiecteze împotriva rachetei fotonice. Nu, dacă…

Kraiuhin se ridică și făcu cîțiva pași dintr-un colt într-altul al încăperii, dezmorțindu-și picioarele.

— Așa nu merge — zise el tare. Stau și dau cu bobii ca o babă “Dacă, dacă”…

De fapt știa foarte bine că nimeni și nimic pe lume nu va mai putea opri dezvoltarea impetuoasă a tehnicii fotonice. Din clipa în care s-au obținut primele elemente ale „reflectorului total”, soarta vechilor rachete cu impulsuri a fost pecetluită. Acum spațiul cosmic va da mereu îndărăt. Dar nu fără să-și arate colții, nu fără să facă alte victime… Însă va da mereu îndărăt. Își va ridica semnele de hotar mai întîi din sistemul solar, apoi (cine știe… poate că vremurile astea le va mai apuca și el, Kraiuhin) și din alte sisteme solare.

Dar cît de puternică e inerția gîndirii! Ca tot ce e nou, noul principiu de transport interplanetar a găsit din primele clipe destul de mulți adversari: cei care se culcaseră pe laurii victoriilor de altădată și nu voiau să meargă mai departe, cei care își consacraseră întreaga viață pentru a dovedi că acționarea fotonică e cu neputință de realizat în practică, cei care la început, au defăimat dintr-un condei inovația, iar apoi n-au mai avut curajul să-și recunoască greșeala, și cei care, pur și simplu, nu voiau ca oamenii și mijloacele statului să fie expuse unui risc uriaș… Erau mulți, mult mai mulți decît ar fi vrut-o Kraiuhin și tovarășii săi. Dar el le-a frînt întotdeauna împotrivirea. Adversarii țipau: „Fantezie neîntemeiată! O chestiune a viitorului îndepărtat!” Și cereau să dea socoteală pentru zecile de modele care au ars, dar el l-a ridicat în atmosferă și l-a purtat în jurul Pămîntului, fără pilot, pe „Zmei Gorînîci”. Au încercat să folosească catastrofa primului „Hius”, dar nici atunci n-au izbutit. „Hius-2” a fost lansat. Poate Kraiuhin a greșit dîndu-i lui „Hius” o sarcină atît de amețitoare? Poate că racheta fotonică ar fi trebuit folosită mai întîi în cursele obișnuite, ar fi trebuit poate ca oamenii să se obișnuiască cu ea, să facă dintr-însa un mijloc răspîndit și sigur de transport? Poate… Dar cît timp ar fi cerut asta! Comorile Golcondei însă așteaptă. Și numai „Hius” îi va da omului putința să pună stăpînire pe ele.

Kraiuhin se lăsă din nou în fotoliu și încremeni, cuprinzîndu-și umerii cu brațele. Avea friguri. Își zise că starea bolnăvicioasă în care se află e provocată de această așteptare pasivă, cu care nu este obișnuit, și de neliniștea care a pus stăpînire pe dînsul. Ar fi fost de o mie de ori mai bine dacă ar fi condus el însuși expediția. Dar, de bună seamă, nu i s-ar fi îngăduit acest lucru. Și apoi cine ar fi avut nevoie de el acolo, pe cea mai cumplită planetă din sistemul solar, cu plămînii lui arși, cu stomacul artificial, cu inima uzată? Numai într-o singură privință ar fi putut fi de folos: dăruind colectivului experiența sa uriașă, calmul și prudența sa, priceperea de a da îndărăt la nevoie… Tineretul de azi uită de această însușire atît de prețioasă. Cei șase sînt tineri, nerăbdători și înfierbîntați. Sînt neînfricați și lipsiți de prețiosul dar al prudenței. Ei nu-și vor precupeți viața, uitînd sau nedîndu-și seama cît de mult vor dăuna prin glorioasa lor moarte marii cauze a cuceririi spațiului cosmic. Nici un fel de Golconde nu vor compensa această pierdere. Nu va afla nimeni ce s-a întîmplat sub vălul alb care acoperă fața planetei aceleia inaccesibile. Totul va fi pus pe seama imperfecțiunilor lui „Hius”. Proiectele și calculele vor rămîne în praful, arhivelor. Va reveni pentru multă vreme epoca vechilor rachete propulsate.

La asta e mai bine nici să nu se gîndească. Și apoi nu vede de ce n-ar avea încredere în cei șase. Ermakov… Inteligentul Anatoli Ermakov, întotdeauna calm, cu sînge rece… E poate singurul care înțelege mai bine adevărata stare de lucruri. În orice caz are destulă experiență ca să aprecieze importanța pe care o prezintă racheta termonucleară pentru comunicațiile interplanetare. De altfel nici nu e de mirare. Toată viața și-a trăit-o sub supravegherea și sub conducerea lui Kraiuhin. Prima lui cursă, cu Kraiuhin a făcut-o. Lui Kraiuhin îi împărtășea el ideile sale, care uneori păreau fantastice prin amploarea și cutezanța lor. Ura ca și Kraiuhin stagnarea și rutina, și tot de la el a învățat să-i înțeleagă pe oameni. Vedea într-însul o pildă de devotament față de patrie. Și cu toate acestea… Ermakov merge spre Venus așa cum pornește un soldat la asalt, și va acoperi, fără să stea pe gînduri, cu pieptul lui cea dintîi ambrazură, ca să se răzbune pentru toate — pentru moartea cumplită și inutilă a soției, pentru focul care i-a mistuit tovarășii.

Pe Dauge, talentat geolog, specialist în radioactivitate.îl ademenesc cel mai mult bogățiile fabuloase ale Golcondei uranice. El se simte, de bună seamă, în situația unui pasionat vînător, nevoit multă vreme să se mulțumească cu pomenile sărăcăcioase ale naturii din preajma orașului și care s-a văzut deodată poftit într-o braniște plină de sălbăticiuni. E drept că-i mai rămîne Mașa Iurkovskaia… Dar el e geolog pînă-n măduva oaselor și de aceea nu-și poate îngădui, desigur, să se lase prea mult afectat de neînțelegerile familiale.

Pentru Iurkovski, geolog-cercetător norocos, acest zbor marchează, înainte de toate, un nou record și aduce noi senzații. Pe el nu-l prea ademenesc gloria și onorurile. Iurkovski a participat la cele mai riscante expediții, dar portretele lui apăreau rar în ziare și pe ecranele televizoarelor. Îi place primejdia pentru deosebita senzație a înfrîngerii ei. Savurează izbînda, așa cum savurează un gurmand aroma unei mîncări alese. Are, e drept, o mică slăbiciune, pe care o ascunde stînjenit și pe care Kraiuhin a calificat-o cîndva drept „o reminiscență romantică de cea mai proastă speță”. E un romantic… Păcat că nu și-l apropie pe Bîkov, pe care, într-un acces de orgoliu de castă, îl acuză că ar fi obtuz, mărginit și lipsit de imaginație. Nenorocirea e tocmai că Iurkovski are mult prea multă imaginație…

Bogdan Spițîn… Acesta nu poate, cu toată sinceritatea, înțelege cum e cu putință să te intereseze altceva decît conducerea unor nave cosmice. Acum, cînd lanțurile vechilor principii ale cosmonauticei, care-l stînjeneau, au fost rupte, se simte un adevărat stăpîn al spațiului. Caraghios băiat! În afară de spațiu și de masa de comandă, pentru el există numai Vera, buna și gingașa Vera, unica femeie din lume și, după părerea lui, singurul om care-l înțelege pînă la capăt.

Cît despre Mihail Antonovici Krutikov, acesta e pur și simplu cel mai bun cosmonaut din țară, și atît. E un om blajin, amator de serate intime și de adunări festive, la care se înfățișează cu toată familia — cu soția și cu cei doi copii. Excelent matematician, a propus o serie de metode, în principiu noi, de soluționare într-un ritm rapid a unora dintre cele mai complicate probleme de cosmonautică. Cu aceeași satisfacție pozează în fața obiectivelor operatorilor cinematografici și se joacă zile în șir cu copiii. N-a refuzat niciodată nici cea mai măruntă și neînsemnată misiune și nici cursa cea mai grea. Dacă nu era Kraiuhin, Mihail Antonovici, moale și conciliant, ar fi fost trimis întotdeauna în cursele plicticoase și primejdioase spre centura asteroizilor. Acum cosmonautul își ocupă locul obișnuit alături de vechiul său prieten Spițîn și este sincer încîntat.

Și Alexei Bîkov… Kraiuhin zîmbi, aducîndu-și aminte de fața lui stacojie, de ochii mici și apropiați, de nasul ca un cucui, cojit, liliachiu, de părul lui aspru, repezit deasupra frunții teșite. Nu este frumos, nu-i un Iurkovski, desigur… Și nici în materie de versuri nu e prea tare… În schimb e un excelent inginer practician. Și ce repede reacționează! E destul să-ți amintești numai de întîmplarea din fața gardului de sîrmă ghimpată, de cursa de probă… Pentru Alexei Petrovici, expediția pe Venus e doar o deplasare foarte bizară și neașteptată, care l-a întrerupt, provizoriu, desigur, de la munca lui obișnuită din deșerturile îndepărtate ale Asiei. Un prilej plăcut de a-și arată în toată splendoarea măiestria de conductor auto și de inginer specialist în fizica nucleară, și totodată un prilej agreabil pentru un om simplu și bun de a se lăuda cîndva în cercul prietenilor că a participat la un zbor interplanetar. Pe de altă parte, el vădește teama firească și lesne de înțeles a unui neofit în fața tainelor mărețe și cumplite ale unei lumi nepămîntene. E foarte bine că participă la expediție.

Toți șase alcătuiesc în ansamblu o excelentă „selecționată”. Trăsăturile lor omenești sînt cimentate de același fond adînc și neprețuit: sînt cu toții comuniști, oameni de onoare și de acțiune. Cît despre slăbiciuni și lipsuri… Ei bine, calitățile acestor șase oameni se completează de minune, și el, Kraiuhin, se poate mîndri pe bună dreptate că știe să aleagă oamenii.

Kraiuhin închide ochii și revede chipul lui Ermakov, al piloților și geologilor, al „specialistului în deșerturi”, îi vede cum acționează. Ah, dacă nu i-ar încurca scepticii aceia prudenți! Ce e drept, scepticismul lor n-a fost numai dăunător. În lupta cu vechiul, noul prinde puteri. Trebuie recunoscut că această luptă a sporit mult puterea lui „Hius” și l-a făcut mai puțin vulnerabil. Dar ea a fost în cea mai mare măsură dăunătoare. În această luptă s-a irosit o importantă cantitate de energie. Adversarii au zdruncinat încrederea realizatorilor lui „Hius” în măreața idee de care erau animați.

Căci trebuie spus că adversarilor li s-au alăturat și unii care i-au fost cîndva prieteni apropiați lui Kraiuhin și ajutoare pe care el se bizuise atîta…




Cînd radiotelegrafistul de serviciu intră din nou în cabinet, Kraiuhin îl privi atît de mînios, încît tînărul încremeni locului și clipi din ochi fîstîcit. Dar Kraiuhin își reveni numaidecît.

— Ce e nou? întrebă el.

— O radiogramă de la Comitet, Nikolai Zaharovici.

— Ce vor?

— Întreabă de „Hius”.

— Transmite că totul… că deocamdată totul e în ordine.

— Am înțeles. Dar…

— Ce mai vrei?

— Semnătura dumneavoastră…

— Dă încoace!

Kraiuhin semnă și trînti tocul.

— Legătura prin televiziune?

Radiotelegrafistul își desfăcu brațele cu un aer de vinovăție.

— Bine, poți pleca.

Își aduse aminte de cuvîntarea pe care a rostit-o la masa de adio. Da, se pare că a spus cu totul altceva decît ar fi vrut să spună. Dar nu putea nici s-o trîntească de-a dreptul: „Dacă se întîmplă o catastrofă, totul e pierdut…” sau cam așa ceva. Ori poate tocmai așa ar fi trebuit să facă?

Kraiuhin se ridică în picioare, clătinîndu-se. E clar: e bolnav, îi este foarte cald și totodată îl trec fiori. N-ar strica să ceară ceva fierbinte… Întinse mîna spre videofon. În aceeași clipă se auziră pași precipitați, ușa întredeschisă se dădu de perete și radiotelegrafistul, vesel și cu fața luminată de un zîmbet, strigă:

— Nikolai Zaharovici! S-a stabilit legătura! Ermakov vă poftește în fața ecranului!

— Vin imediat — spuse Kraiuhin, dar mai zăbovi puțin, rezemat de birou, privind undeva peste capul radiotelegrafistului. „Ermakov trebuie prevenit — îl îndemna un gînd stăruitor. Ermakov trebuie neapărat prevenit. Dar oare am s-o pot face?”

Radiotelegrafistul îl privi cu un aer alarmat și întrebător. Dar Kraiuhin păru să-și fi revenit.

— Să mergem!

În sala spațioasă a aparatelor de televiziune, becurile albe, tubulare aruncau o lumină orbitoare asupra celor cîtorva fotolii mici rînduite înaintea unui stand înalt, prevăzut cu un ecran rotund, de culoare argintie. Mijindu-și ochii, Kraiuhin își scoase ochelarii negri.

— Deschide — spuse el și se apropie de ecran.

Radiotelegrafistul de serviciu trecu în fața tabloului de comandă. Pe ecran se perindară niște umbre cenușii; curînd răsări din golul verzui fața serioasă a lui Ermakov. Pe Kraiuhin îl străfulgeră gîndul că undele radiofonice au nevoie de cîteva secunde pentru a transmite imaginea pe Pămînt.

— Să trăiești, băiatule! spuse el. Mă vezi bine?

— Perfect, Nikolai Zaharovici.

— Totul e în ordine?

— Acum o jumătate de oră am pornit în linie dreaptă. Pentru întîia oară în viață străbat spațiul în linie dreaptă. Dar am avut mult de furcă pînă am parcurs traiectoria primei etape. Calculatoarele electronice de direcție vor trebui într-adevăr perfecționate. Krutikov a căzut din picioare și doarme buștean. Viteza: cincizeci de kilometri pe secundă. Fotoreactorul funcționează normal. Temperatura oglinzii: zero; radiația: normală.

— Echipajul?

— Perfect.

— Bîkov?

— Se ține bine. E necăjit că nu poate vedea Pămîntul.

— Arată-i-l.

— Am înțeles.

— Cum a fost startul?

— Excelent! Iurkovski e dezamăgit. Zice că un start ca ăsta n-ar trezi din somn nici un copil.

— Pentru asta să-i mulțumești lui Bogdan. Vorba ceea: meșterul la treabă se cunoaște.

— Așa e, Nikolai Zaharovici.

Rămaseră o vreme tăcuți, privindu-se atenți peste milioanele de kilometri care-i despărțeau.

— Și tu… cum te simți?

— De mine să n-aveți grijă, Nikolai Zaharovici. Ermakov a răspuns repede. Mult prea repede, ca și cum s-ar fi așteptat la această întrebare. Kraiuhin se încruntă.

— Telegrafist! strigă el.

— Vă ascult.

— Părăsește sala pentru zece minute. Radiotelegrafistul de serviciu se retrase grăbit, închizînd cu grijă ușa în urma sa.

— De mine să n-aveți grijă — repetă Ermakov.

— Nu c-aș avea grijă, frate — rosti rar Kraiuhin — dar mi-i pur și simplu teamă.

Ochii lui Ermakov se micșorară:

— Vă e teamă? S-a întîmplat ceva?

Cum să-i explice? Kraiuhin își scoase ochelarii și, mijindu-și ochii, se apucă să șteargă lentilele cu batista.

— Ca să nu lungim vorba: te rog să fii prudent. Uite-așa… Mai ales acolo, pe Venus. Nu ești un băiețandru, trebuie să-ți dai seama. Dacă o să fie foarte greu sau primejdios, las-o baltă, retrage-te. Ceea ce importă acum înainte de toate nu e Golconda.

Vorbea și își dădea seama că Anatoli nu-l înțelege. Dar nu putea să i-o spună de-a dreptul: “Redu riscul la minimum. Acum principalul este să vă întoarceți cu bine pe Pămînt. Dacă vi se întîmplă ceva, o să trebuiască să renunțăm pentru mult timp la rachetele fotonice”. Kraiuhin fusese întotdeauna de părere că cosmonauții trebuie ținuți cît mai departe de lupta de opinii din sînul Comitetului. Avea impresia că lucrul acesta ar putea să le zdruncine încrederea în conducători.

— Paza bună trece primejdia rea — urmă el — simțind îngrozit că vorbește anapoda și neconvingător. Nu te expune la riscuri inutile…

— Dacă va fi greu sau dacă va fi periculos?

Acesta era Ermakov, Tolea Ermakov, care a supt, o dată cu laptele mamei, disprețul față de echivocuri. Îi era rușine pentru Kraiuhin și milă de el. Era și el neliniștit. Se aplecă înspre ecran, uitîndu-se țintă la Kraiuhin. Acesta se trase brusc îndărăt. Timp de cîteva secunde stărui o pauză jenantă.

— Uite ce — zise Kraiuhin, dîndu-și silința să biruie cumplita slăbiciune care pusese stăpînire pe dînsul — ascultă ce ți se spune, tovarășe Ermakov! N-am intenția să mă iau la întrecere cu tine în materie de spirite. Uite-așa…

— Am înțeles — răspunse încet Ermakov. N-am să risc. Am să consider că principala sarcină a expediției este să conserve nava și oamenii. Am să am grijă de navă. Pe oameni însă n-am să-i pot stăpîni…

— Tu ești comandantul.

— Oi fi, dar fiecare din ei are și el cap și inimă. N-au să mă înțeleagă și nu știu dacă am să-i pot sili să dea îndărăt. Eu nu am autoritatea dumneavoastră.

— Nu m-ai înțeles…

— V-am înțeles, Nikolai Zaharovici. Și la ordinul dumneavoastră, sînt gata să renunț la orice. Dar ei au să renunțe oare? Ochii limpezi ai lui Ermakov priveau drept în creierul lui Kraiuhin. El înțelegea, înțelegea totul. Eu nu pot decît să presupun ce gîndiți dumneavoastră…

Kraiuhin își lăsă în piept capul greu și zise cu glas răgușit:

— Bine, fă cum știi. Văd că altfel nu-i chip. Mă bizui pe prudența ta. Și acum iartă-mă, plec. Mi se pare că sînt cam bolnav…

— Aveți nevoie de odihnă, Nikolai Zaharovici.

— Am… Verifică mereu dispozitivele automate de radio. La fiecare jumătate de oră trebuie să recepționăm, exact după grafic, semnalele automate de pe „Hius”. La fiecare două ore — raportul tău personal. Să nu întîrzii nici cu o secundă!

— Am înțeles.

— Să fii sănătos! Am plecat.

Kraiuhin se ridică și se îndreptă împleticindu-se spre ieșire. Podeaua se< clătina sub el, părea că se ridică. „Numai de-aș ajunge…” își zise Kraiuhin și se prăbuși cu fața în jos într-un abis.




Își reveni în așternutul cald din camera sa de la hotel. Odaia era luminată de soare. Pe noptiera de la căpătîiul patului erau rînduite sticluțe și cutiuțe multicolore din material plastic. Doctorul și Vera, amîndoi în halate albe, ședeau alături și se uitau la el.

— Ce oră e? întrebă Kraiuhin, abia mișcîndu-și limba, care nu voia să-i dea ascultare.

— Douăsprezece și cinci — se grăbi să-l informeze Vera.

— În cîte sîntem azi?

— Douăzeci.

— Trei zile…

Vera încuviință din cap. Alarmat, Kraiuhin încercă să se ridice.

— „Hius”?

— Totul e în ordine, Nikolai Zaharovici. Doctorul îl susținu cu băgare de seamă de umeri. Stați liniștit!

— Adineauri s-a telefonat de la stația de radio — spuse Vera. Totul e în ordine.

— Bine — îngăimă Kraiuhin. Foarte bine…

Doctorul apropie una din sticluțe de umărul lui. Se auzi un sfîrîit și medicamentul pătrunse sub piele. Kraiuhin închise ochii. Apoi spuse limpede:

— Transmiteți-i lui Ermakov că tot ce am spus nu contează. A fost un moment de panică. Boala…

— Delirează — constată în șoaptă Vera.

Kraiuhin vru să spună că nu delirează, dar adormi.

Se trezi în puterea nopții și înțelese numaidecît că se simte mai bine. Vera îi dădu să mănînce bulion și pesmeți, după care îi oferi un decoct fierbinte din ierburi indiene.

— Radiogramele — ceru Kraiuhin.

— Trebuie să vă odihniți — replică Vera.

— Am zis: radiogramele!

Ascultătoare, Vera deschise magnetofonul. Kraiuhin ascultă radiofonogramele, cu un aer distrat, cu ochii în tavanul alb, zicîndu-și că „Hius” a început probabil manevra de frînare. Pe nesimțite adormi din nou.

Ziua următoare a fost calmă. Kraiuhin se întrema repede. Doctorul îngădui să i se pună lîngă pat videofonul și ecranul de televiziune și să primească vizitatori. Pînă tîrziu seara au tot sosit de la stația de radio benzi cu semnale de pe „Hius” și cu rapoartele lui Ermakov. Veneau și plecau ingineri, maiștri, șefi de servicii. După cină, Kraiuhin răsfoi ziarele, urmări teleprogramul stereoscopic al Moscovei, stătu de vorbă cu Vera și cu Leahov și, cuprins de oboseală, se culcă liniștit.

A doua zi dimineață, Vera, albă la față, cu părul vîlvoi, dădu buzna în cameră și strigă, mult prea tare, cum i se păru lui Kraiuhin:

— „Hius” nu emite semnale! A încetat să mai emită în cursul nopții… a încetat… și… și de-atunci tace de cinci ore…

Tînăra navigatoare își prinse obrajii în palme și izbucni în hohote de plîns amarnic.




ATACUL COSMIC


«…Ori mint romancierii și ziariștii, ori zborul nostru nu e de loc extraordinar. N-are nimic „interplanetar”. Totul e cît se poate de obișnuit. Și totuși… Dar acest „totuși” ține de domeniul sentimentelor și al emoțiilor. Dacă e să fac apel la fapte, mi-i pur și simplu greu să-mi imaginez că mă aflu la bordul unei nave cosmice și că planetonava noastră zboară cu o viteză colosală spre Soare. Acum cînd scriu aceste rînduri, Iurkovski și Iohanîci studiază în salon harta emisferelor planetei Venus — așa numesc ei cele două cercuri desenate pe o foaie de hîrtie, pe care sînt trasate lanțuri de puncte roșii și albastre, precum și mici pete hașurate cu verde. Iurkovski ne-a explicat că punctele roșii indică crestele de munți cunoscute, iar cele albastre — crestele presupuse sau observate doar de două-trei ori. Petele verzi marchează locurile unde s-au înregistrat puternice anomalii magnetice. O mare pată neagră reprezintă Golconda. Asta-i tot. Misterioasă planetă! Astrogeologii noștri stau ceasuri în șir aplecați deasupra acestei hărți, comparînd nu știu ce cu însemnările lor și ciorovăindu-se în șoaptă, pînă ce vine Ermakov din cabina de comandă ca să ia masa și-i alungă. Krutikov e acum de cart. Bogdan citește ceva în cabina vecină, încovrigat pe patul rabatabil. N-a uitat să se lege: obișnuința, de! În ceea ce-l privește pe Ermakov, acesta s-a încuiat la el în cabină și n-a mai ieșit de mai bine de un ceas. Dar despre el am să scriu separat…

…În ultimele 24 de ore nu s-a întîmplat, așadar, nimic deosebit. Piloții și mașinile electronice de calcul au avut mult de lucru înainte ca planetonava să fie dirijată pe așa-zisa direcție dreaptă și să se orienteze direct spre punctul de întîlnire. Pentru aceasta Ermakov și Mihail Antonovici au calculat încă de pe Pămînt nu știu ce “curbă diabolică”, o spirală tridimensionată; urmînd această spirală, planetonava a anihilat inerția mișcării orbitale și a mișcării de rotație a Pămîntului și a intrat în planul orbitei lui Venus. Krutikov a spus apoi că calculatorul electronic de direcție al lui „Hius” nu prea e la înălțime. Noi — Iurkovski, Dauge și cu mine — am stat în vremea asta în salon, trăgînd cu urechea la șocurile ușoare la care era supusă nava. Dar dispozitivele de amortizare ale scaunelor sînt minunate, astfel că suferințele mele n-au ajuns mai departe de un simțămînt de ușoară indispoziție. După aceea eu am pregătit masa. Avem rezerve abundente de preparate în cutii termoconservate, dar avem și carne crudă în bidoane din material plastic, sterilizată cu raze gama, cum și o respectabilă cantitate de legume și fructe. Mi-am pus în gînd să-i dau gata pe-ai noștri. M-au lăudat toți. Numai Iurkovski a zis: „Slava domnului că avem măcar un bucătar bun”. Mie mi-a sărit țandăra. De altfel, Ermakov i-a și spus: „În schimb, cînd gătești dumneata, Vladimir Sergheevici, poți să te-apropii de mîncare numai din partea de unde bate vîntul”.

„Ai gustat și dumneata?” a întrebat curios Dauge.

,M-a prevenit Kraiuhin.”

În concluzie va trebui să fac pe bucătarul pînă la sfîrșitul zborului. Cu multă plăcere! Dar „filfizonul” mă cam ia peste picior. La urma urmei puțin îmi pasă mie de el!

Toate acestea sînt însă fleacuri. Trei lucruri mă neliniștesc: întîi — întîlnirea cu meteoritul, al doilea — perspectiva spațiului, și al treilea — discuția cu Ermakov. Să le iau pe rînd.

Noi n-am avut șansa pe care a avut-o Leahov în timpul zborului de probă. Foarte curînd după lansare, „Hius” s-a întîlnit cu un meteorit. Desigur, dacă nu era Ermakov, n-ar fi observat nimeni. Deodată ne-a fugit podeaua de sub picioare și inimile noastre au încetat să mai bată, ca atunci cînd cobori cu un lift de mare viteză. Spațiul din jurul lui „Hius” este încontinuu tatonat de un radiolocator cu unde scurte. Dacă apare în apropiere, la o distanță periculoasă, un meteorit, un aparat special de calcul îi determină automat, prin impulsuri reflectate, traiectoria și viteza, compară aceste date cu viteza și direcția planetonavei și emite semnalele corespunzătoare de dirijare. Pilotul automat stabilește ca planetonava să-și încetinească zborul sau să-și mărească viteza, lăsînd meteoritul să treacă sau luîndu-i-o înainte. Am constatat că întîlnirea cu un meteorit e un eveniment de loc rar și periculos. Instalația de protecție împotriva meteoriților de pe „Hius” își face deocamdată datoria…

…Cu tot calmul tovarășilor mei și cu toată atmosfera cît se poate de obișnuită, cînd toți își văd liniștiți de treburi, se odihnesc, citesc sau discută, eu încerc totuși un vag sentiment de neliniște. Dauge mi-a spus că această stare e frecventă la novici, că este vorba ele un „simț instinctiv al spațiului”, ca un fel de rău de mare. Nu sînt de acord! Ce „simț al spațiului” poate avea un om care nici măcar n-a văzut spațiul cu ochii? „Hius” nu are hublouri și singurul dispozitiv de observație se află în cabina de comandă, unde n-au acces decît piloții. Dar, în vreme ce mă gîndeam la această problemă, s-a făcut o excepție pentru mine, și asta în împrejurări care mi-au sporit și mai mult neliniștea. Iată cum s-a întîmplat.

Acum cîteva ore stația de radio de la Poligonul Nr. 7 a stabilit cu noi legătura prin televiziune. Kraiuhin l-a chemat pe Ermakov pentru o convorbire; Nu știe nimeni ce-au vorbit, pentru că Ermakov l-a poftit numaidecît pe Bogdan, care era de cart, să iasă din cabina de comandă și a închis bine ușa în urma lui. Convorbirea n-a durat mult. Curînd Ermakov a ieșit și a coborît tăcut în cabina sa. Dauge și Iurkovski s-au apucat să facă tot felul de ipoteze glumețe, dar Bogdan le-a retezat-o scurt. Două ceasuri mai tîrziu i-a venit rîndul lui Ermakov să intre de cart. Îndreptîndu-se spre cabina de comandă, mi-a ordonat să mă prezint la el. Toți erau mirați la culme și mă priveau într-un chip ciudat. Înțeleg. Într-adevăr — puteau avea impresia că Ermakov a vorbit cu Kraiuhin despre mine. Mărturisesc că așa mi-am zis și eu, ceea ce m-a făcut să mă alarmez de-a binelea. În cabina de comandă era cald: Prin planșeul de titan se auzea vuietul din fotoreactor. Fără a mă privi în ochi, Ermakov m-a întrebat dacă vreau să văd Pămîntul:

„Mi se pare că e un vis al dumitale, Alexei Petrovici, nu?”…

Inima mi-a sărit din loc și buzele mi s-au uscat deodată. Fără a mai spune nici un cuvînt, Ermakov m-a condus spre un aparat ce seamănă cu un frigider de mari dimensiuni, avînd în partea de sus două oculare. M-a poftit să privesc prin ele. În fata ochilor mei a apărut un abis negru de formă rotundă, brăzdat de fulgerări liliachii. În hăul fără fund se vedeau miriade de puncte strălucitoare și opalescente. În mijlocul prăpastiei se deslușea limpede o cruce luminoasă, iar mai la dreapta și mai sus de cruce am văzut un globuleț de un verde plăcut, cu o steluță sclipitoare lîngă el. Erau Pămîntul și Luna…

„Ai acum în fața dumitale o mică porțiune din Universul nesfîrșit — mi-a spus Ermakov. Luminiscența de pe margini e reflectarea exploziilor termonucleare care se produc în focarul reflectorului total.”

M-am liniștit, firește, numaidecît: era stupid să-mi închipui că aș putea fi „debarcat” și expediat înapoi pe Pămînt.

În priveliștea care mi se oferea n-am găsit nimic grandios. Aproape același lucru se poate vedea și la planetariul din Așhabad, i-am spus-o și lui Ermakov. Mi-a răspuns cu un semn din cap.

„E de la sine înțeles, deoarece aceasta nu e decît o imagine electronică. Ea servește pentru verificarea preciziei cu care s-a trasat direcția. Crucea luminoasă din mijloc marchează punctul de intersecție a direcției mișcării noastre cu o direcție reper de pe sfera cerească.”

Am întrebat la ce distanță de Pămînt se află acum „Hius”.

„Aproape treizeci de milioane de kilometri… Vrei să mai privești?”

Ermakov a întors un comutator și în cîmpul meu vizual s-a aprins un disc galben, strălucitor.

„Soarele — mă lămuri Ermakov. Iar în dreapta — vezi? — e Venus. În momentul în care „Hius” va ajunge în orbita ei, se va afla și ea la punctul de întîlnire.”

Ermakov a închis aparatul, m-a poftit să stau jos și a cuprins cu privirea tablourile cu aparate de măsurat și de control, prevăzute cu o mulțime de cadrane mari și mici, cu tot felul de ace indicatoare și beculețe multicolore. După aceea am stat de vorbă. Am să caut să redau discuția cuvînt cu cuvînt.

Fața lui Ermakov era ca întotdeauna calmă, doar cearcănele de sub ochi și cuta de pe frunte arătau că s-a întîmplat ceva deosebit.

„Spune-mi, Alexei Petrovici — a început el, fixîndu-mă cu privirea — cum vezi situația dumitale în cadrul expediției?

„În ce sens?” am întrebat, din nou neliniștit.

“În sensul subordonării, de exemplu.”

M-am gîndit și am răspuns că sînt obișnuit să execut în timpul serviciului ordinele șefului meu direct.

„Adică?”

„În cazul de față sînt subalternul dumneavoastră, Anatoli Borisovici.”

Ermakov a rămas o vreme tăcut, după care a întrebat:

„Dar dacă ți se dau două ordine care se exclud unul pe altul?”

„Se execută ultimul.”

Îmi dădeam silința să vorbesc calm, trebuie însă să mărturisesc că în urma acestei discuții m-au trecut fiorii și am început să fac cele mai stupide supoziții, alcătuindu-mi dinainte un plan de acțiune pentru cazul cînd Ermakov ar intenționa să ridice steagul negru și să se dedea la piraterii pe linie de comunicații interplanetare.

El stăruia cu întrebările:

„Va să zică dacă un ordin de-al meu va veni în contradicție cu un ordin al președintelui Comitetului de Stat, dumneata ai să-mi dai ascultare mie?”

„Da”… În momentul acela mi se pare că mi-am supt în chipul cel mai stupid buzele și am adăugat: „Nu sîntem la armată, dar eu am să execut orice ordin al dumneavoastră, dacă acesta nu va contraveni intereselor statului nostru… și ale partidului, firește. Sînt comunist.”

Ermakov a izbucnit în rîs.

„Să nu-ți închipui, te rog, că aș fi un complotist. Și să nu crezi cumva că pun la îndoială hotărîrea dumitale de a-mi executa ordinele. Vreau numai să știu ce atitudine vei adopta dacă împrejurările ne vor sili să nu executăm un ordin al Comitetului. Sînt bucuros că am găsit în dumneata un om disciplinat și care își cunoaște îndatoririle.”

Pe cuvînt de onoare că am fost și eu bucuros, de îndată ce am surprins în ochii lui o privire fermă și dură ca fierul.

„Aș vrea să știu totuși…” — am riscat o întrebare.

„Îți explic… Mai bine zis am să fac o aluzie și dumneata ai să mă înțelegi. Trebuie să știi că foarte multe depind nu atît de ducerea la îndeplinire a sarcinilor, expediției, cît de întoarcerea cu bine a lui „Hius”. Mult prea multe. Poate că n-o să fim în drept să ne expunem la un risc prea mare în căutarea și explorarea Golcondei, chiar dacă ar fi vorba de executarea unui ordin direct al Comitetului…”

Mi-a făcut un semn din cap și m-a condus spre ieșire.

Într-adevăr, povestea asta avea de ce să mă pună pe gînduri. „Fii cu ochii în patru, Alexei Bîkov! Nu pricep nimic! De altfel, Kraiuhin și Ermakov nu sînt ei oamenii care să se sperie de ceva… Unora ca ei le trebuie foarte mult curaj ca să dea îndărăt… Atunci, ce-o fi oare la mijloc?”»




După ce puse punct și vîrî cu grijă caietul în geanta ponosită, Bîkov se duse în salon. Aici se aflau Iurkovski, Dauge și Spițîn. Iohanîci umbla de-a bușilea pe harta planetei Venus. Iurkovski și Spițîn se angajaseră într-o polemică aprinsă, al cărei sens Bîkov nu-l prinse numaidecît. I se păru că era vorba de niște lucruri de neînțeles pentru el, deoarece respectivii operau cu formulări din arsenalul calcului tensorial și se bombardau necontenit cu citate din clasici, ceea ce de altfel nu prea limpezea lucrurile. Unele observații erau însă foarte interesante, chiar surprinzătoare, așa încît, cîteva clipe mai tîrziu, Bîkov ședea pe un scaun lîngă bibliotecă și asculta cu mult interes, uitînd aproape cu desăvîrșire de grijile sale.

— Privind astfel lucrurile, ai să devii prizonier pe viață al newtonismului, amice — spuse Iurkovski. Asta e ca și cum ai susține că spațiul e absolut. Nu știu, zău, ce-ai învățat la școală!

— Deducțiile lui Lorenz…

— Dar sînt atîtea fapte, atîtea fapte! Iar tu îndrăznești să negi asta! Și cînd! La aproape o sută de ani după ce a fost formulată teoria relativității…

— Nu intenționez să contest deducțiile lui Lorenz — replică Bogdan. Și să nu-ți închipui că ești singurul adept al ideilor bătrînului Einstein. Eu vreau să spun că…

— Să auzim, să auzim!

— Vreau să spun că în stadiul în care se află actualmente tehnica, mai e mult pînă să avem de-a face practic cu consecințele teoriei relativității… în domeniul nostru, firește.

— A, așa va să zică!

— Da, așa e!

— Mult?

— Mult! Eu zbor de aproape zece ani și niciodată nu mi s-a întîmplat să aplic corecții calculelor în funcție de teoria relativității.

Cei doi rămaseră o vreme tăcuți, uitîndu-se unul la altul ca niște cocoși gata să se ia la bătaie.

— Ia spune-mi, te rog — întrebă insinuant Iurkovski — ai auzit de raportul expediției de pe Veiian?

— De unde?

— De pe Veiian… N-ai auzit? E pentru prima oară că auzi acest nume? Ești vrednic de plîns, Bogdane!

— Ce mai e și asta, într-adevăr? întrebă Dauge.

— Veiian este o planetă minusculă, a cărei orbită e plasată în interiorul orbitei lui Mercur. Această planetă se află la o distanță medie de Soare de aproape zece milioane de kilometri. A fost descoperită acum trei ani de chinezi, care au numit-o Veiian, ceea ce înseamnă „Paznicul Soarelui”, sau cam așa ceva. Fiind foarte aproape de Soare, se evaporă eu o mare viteză și e de presupus că peste o sută de ani o să dispară cu desăvîrșire… N-ai auzit într-adevăr de ea? îl întrebă din nou Iurkovski pe Bogdan.

Acesta clătină din cap.

— Atunci ascultă ce ne-a povestit anul trecut Fedea. Să știi c-ai să te taci de rîs, fii gata! Pentru că Fedea, care a participat la această expediție, spunea: „La o asemenea distanță de Soare nu se cuvenea să fie neglijate festele pe care putea să le joace un puternic cîmp gravitațional solar”. Și feste li s-au jucat, fiind cît pe ce să coste viața expediției. Da, da…

— Bine, mai departe.

— Ascultă! Lu Și-er n-a reușit să se apropie prea mult de această planetă, dar orbita ei a calculat-o destul de precis. Și iată prima surpriză: oamenii noștri au găsit planeta cu totul în altă parte decît ar fi trebuit să se afle ea după calculele lui Lu Și-er.

— Lu a greșit — bombăni Bogdan.

— Să admitem. Ca să nu se prăjească, comandantul echipase planetonava cu un ecran-oglindă. La început, totul a mers bine. Au găsit planeta și s-au adăpostit în umbra ei. Planeta aceasta e foarte mică: o minge ovală de fier cristalizat, cu diametrul de cîteva zeci de kilometri. Se învîrtește repede și n-apucă să se răcească. Oamenii noștri sperau însă să facă observații ascunzîndu-se de Soare în dosul ei. Ți-ai găsit!… Iurkovski făcu o pauză și se uită la Spițîn, cu un aer triumfător: Cu cît planetonava se apropia mai mult de Soare, cu atît se făceau simțite unele fenomene noi și ciudate. Soarele își schimba culoarea, întunecîndu-se și devenind roșu. Dimensiunile lui vizibile creșteau mult mai repede decît cereau legile perspectivei. În cele din urmă… — Iurkovski îi aruncă din nou o privire triumfătoare lui Spițîn — în cele din urmă, Soarele a început să încălzească și să lumineze simultan din două părți! Nu mai era nici un pic de umbră. Feodor povestea că era ceva înspăimîntător. Planetonava aproape că atingea suprafața incandescentă a lui Veiian, dar umbră ioc! Soarele, uriaș, degajînd o căldură insuportabilă, părea să fi împresurat planetonava din toate părțile. Acolo unde nu s-ar fi cuvenit să fie, în partea opusă, o pată purpurie acoperise tot cerul, degajînd și ea căldură și o lumină opalescentă…

— Miraj — își dădu cu părerea Bogdan.

— Miraj în vid! Un miraj care te arde și emană torente de.protoni! Ei bine, să admitem. Dar atunci cînd toate aparatele giroscopice de pe planetonavă s-au defectat, tot miraj a fost? Și cînd toate cronometrele, inclusiv ceasurile obișnuite de mînă, au rămas în urmă, așa cum s-a constatat la întoarcere, exact cu douăzeci și trei de minute fiecare, tot miraj a fost?

Bogdan tăcea.

— Și cum se explică toate astea? întrebă Bîkov, pierzîndu-și răbdarea.

— Se explică, firește, prin aceea că la o apropiere atît de mică de Soare, cîmpul de atracție a deformat, a modificat „noțiunile absolute” ale spațiului și timpului. Nu-ți rămîne decît o consolare — urmă Iurkovski, întinzîndu-i lui Bogdan mîna, cu un gest teatral. Toate aceste fenomene nu pot fi explicate nici chiar cu teoria lui Einstein. Un lucru e însă cert: spațiul nu e „pur și simplu spațiu”, așa cum susțineai tu cu atîta ușurință acum o jumătate de oră. Că e așa, stă chezășie părul cărunt al lui Fedea, care a izbutit să scoată planetonava din cleștele lui Veiian abia după a cincea sau a șasea încercare.

Iurkovski tăcu și începu să se plimbe prin salon, fluierînd încet. Bîkov se gîndea încordat ce puteau oare să însemne ciudatele cuvinte „gravitația a modificat spațiul și timpul”. Dar tocmai cînd se pregătea să pună o întrebare în acest sens, Dauge, care îl urmărea de vreun minut cu o privire ironică pe Iurkovski, puse capăt discuției:

— Vladimir, ajunge atîta pălăvrăgeală! Pune masa și cheamă-l pe Anatoli Borisovici. E ora cinei.




După cină rămaseră cu toții la masă, afară de Krutikov, care intrase de cart. Ermakov, puțin somnoros, dar întotdeauna bine pieptănat și pus la punct, ședea aplecat deasupra unei ceșcuțe de porțelan fin și savura cafeaua fierbinte. Bogdan și Iurkovski rîdeau ca de obicei, aducîndu-și aminte de niște întîmplări din viața studențească. Dauge prepara, cu un aer serios și foarte concentrat, o băutură fantastică din cel puțin zece sucuri de fructe. O lumină mată, odihnitoare învăluia salonul, în care stăruia o atmosferă de stabilitate, confort și calm, ceea ce-l făcu pe Bîkov să se gîndească pentru a suta oară cît de puțin se leagă atmosfera aceasta de imaginea „lăzii” lor de metal care înghite cu o viteză teribilă milioane de kilometri în pustietatea neagră.

— La ce te gîndești, Alexei? îl întrebă Dauge.

Bîkov schiță un zîmbet vinovat:

— Mă gîndesc și eu… Uite, noi stăm aici și bem ceai… Cu totul altfel îmi închipuiam eu treaba asta.

— Și cum ți-ai închipuit-o? Iohanîci făcu o mutră comică ce exprima nedumerirea. A, din cărți? Din reportaje?

— Fie și așa…

Iurkovski rosti solemn:

— Eroicii cosmonauți au învins cu curaj toate pericolele zborului, pășind cu bărbăție în întîmpinarea primejdiei…

— Da… cam așa. În afară de asta, mă așteptam să simt efectele imponderabilității și tot felul de senzații noi.

— Fii serios…

— Nu, nu; știu că într-o navă care se deplasează cu accelerație constantă nu se poate produce fenomenul de imponderabilitate. Totuși a fost pentru mine o decepție.

Bogdan și Dauge izbucniră în rîs.

— Crede-mă, Alexei Petrovici — rosti cu un aer grav Iurkovski — că e mult mai comod fără imponderabilitate. Dumneata ai avut noroc. Îmi aduc aminte că acum vreo șase ani am făcut un zbor pe Lună. Mergea cu noi — notează, tot în prima lui cursă — un specialist oarecare. Dar nu specialist în deșerturi, ci în selenografie. Multă vreme omul a tot scris despre Lună, a studiat Luna, a purtat discuții peste discuții despre Lună, dar pe Lună nu fusese niciodată pînă atunci. Îi era frică să zboare. Deh… așa e viața asta a noastră…

— Vorbești de Gluzkin? întrebă Dauge.

— Exact, de Gluzkin — răspunse rîzînd Iurkovski. Am decolat. Zburăm. Am oprit reactorul. Călătorii sînt scoși din cabinele de amortizare. Totul li se pare colosal de interesant — imponderabilitate, pricepi dumneata, senzații noi, etcetera. Gluzkin ăsta se bucură și el, deși e cam alb la față. După vreo două ore vine lîngă mine și mă întreabă: „Unde-i lavaboul, tovarășe? “ Eu, vezi dumneata, uitasem că e un novice. „Ia-o, zic, pe coridor, ultima ușă pe dreapta”. Alte explicații nu i-am mai dat. Omul a luat-o de bună și a plecat.

Zîmbiră cu toții: Dauge, Bogdan și chiar Ermakov. Bîkov asculta încruntat.

— Ei, s-a încuiat omul acolo, așa cum se cuvine — urmă Iurkovski. Trec cinci minute, trec zece, trece un sfert de oră: Gluzkin nu vine! Pe urmă își face apariția… ud tot din cap pînă-n picioare. Drăcuie și împrăștie în juru-i stropi de apă… Noi, care mai de care, să ne ascundem. Am dat drumul din plin la ventilatoare și abia am curățat coridorul. Selenograful drăcuia de mama focului! Roșesc și acum cînd îmi aduc aminte. Trebuie să vă spun că erau și. femei, cu noii. Uite, dar, ce feste iți face uneori imponderabilitatea, Alexei Petrovici! încheie triumfător Iurkovski.

— Da, în general fenomenul de imponderabilitate nu e de loc plăcut — confirmă Dauge, cînd se potoliră rîsetele. Pînă înveți cum să te comporți, ai multe de îndurat…

— Îmi aduc aminte — zise Bogdan — cum un tovarăș…

— Stai puțin — îl întrerupse Ermakov.

De sus venea un sunet subțire, abia perceptibil, aci mistuindu-se, aci unduind tot mai tare, ca țiuitul unui țînțar într-un cort. Bîkov văzu fața împietrită a lui Ermakov pierzîndu-și încetul cu încetul culoarea. Dauge se învineți, Spițîn făcuse ochii mari, lui Iurkovski i se umflaseră pomeții obrajilor. Toți se uitau undeva pe deasupra lui. Bîkov întoarse capul. Sub tavan, în cutele căptușelii de piele cu care acesta era capitonat, se aprinsese pulsînd o luminiță roșiatică. Cineva drăcui cu un glas răgușit și sări în sus. Un pahar căzu jos cu, zgomot sec, lăsînd pe fața de masă o pată roșie. În aceeași clipă, năvăli în salon un zgomot asurzitor. O fulgerare roșie, lugubră lumină totul: tavanul, chipurile oamenilor, manile lor. fața albă de masă!

— Radiație! urlă la urechea lui Bîkov o voce necunoscută.

Bîkov se uita, vrăjit parcă, la un beculeț roșu ce răsărise din perete ca un deget, aprinzîndu-se convulsiv. „Țr-țr-țrrr!” zbîrnîia de zor soneria de alarmă. Ușa fu trîntită de perete și în prag se ivi Krutikov.

— Radiație! strigă el.

Fața lui trasă era acoperită de sudoare. Ermakov spuse calm, abia dezlipindu-și buzele albe:

— Vedem și auzim.

— De ce, de unde? îngăimă Bogdan.

Iurkovski ridică din umeri:

— Inutilă întrebare.

— Nu e inutilă, nu e inutilă! replică pripit Dauge, sufocat parcă. Poate ne mai putem pune la adăpost…

— Costumele de protecție?

— Să zicem!

— Fleacuri — rosti convins Bogdan. Nu vedeți c-a străbătut învelișul și stratul protector?…

„Țr, țr, țrr…”

— De asta nu te poți ascunde — șopti Krutikov.

Dauge zîmbi strîmb.

— Da — zise el. Ce să-i faci? Să așteptăm!

Krutikov ridică cu un aer solemn și înțepat paharul căzut și se așeză între Ermakov și Bîkov.

— Pe puțin o sută de unități Roentgen — observă Iurkovski.

— Mai mult — replică Bogdan.

— O sută cincizeci. Care dai mai mult? Dauge luă o linguriță de pe masă și se apucă s-o îndoaie cu degete tremurătoare. Pe cuvîntul meu, simt cum se înfig protonii în mine!

— Ar fi interesant de știut dacă o mai ține mult așa — mormăi Iurkovski, uitîndu-se printre gene cu ochii mijiți la becul indicator.

— Dacă mai ține cinci minute, s-a zis cu noi!…

— Au trecut două minute — anunță încet Ermakov.

Krutikov își îndreptă gulerul salopetei, trase fermoarul de la piept și vîrî mîna în buzunar după pipă.

„Țr-țr-țrr…”

— Ședeau în ploaia morții și ascultau o muzică fermecătoare — spuse pe un ton declamator Iurkovski. Ia ascultați, oare n-am putea opri țiuitul acesta blestemat? Nu sînt obișnuit să mor în astfel de condiții.

„Țr-țr-țrr…”

Dauge rupse în cele din urmă lingurița și aruncă bucățile pe masă. Toți își ațintiră privirea asupra lor.

— Prima victimă a bolii actinice — constată Iurkovski. Iohanîci, fii bun și vîră-ți mîinile în buzunare…

Bîkov își miji ochii. Cinci minute și gata? Și cînd te gîndești că nu poți face nimic, nimic…

Deodată sunetul încetă. Luminița roșie a indicatorului se stinse. Se făcu liniște. Cosmonauții rămaseră multă vreme tăcuți, fără a îndrăzni măcar să se clintească, mult prea buimăciți ca să se poată bucura. În cele din urmă Ermakov vorbi, adresîndu-se lui Iurkovski:

— Ești totuși un fanfaron, Vladimir Sergheevici, îți place să pozezi…

Dauge rîse nervos. Pe Krutikov îl apucă sughițul. Strîmbîndu-se, întinse mîna spre sifon.

— Mă iertați, Anatoli Borisovici! Fac mea culpa: sînt într-adevăr un pic — replică Iurkovski. În tinerețe am strălucit ca artist amator… — geologul se întinse, trosnindu-și oasele: Să sperăm că nu va avea consecințe. Am și așa în contul meu curent o mulțime de unități Roentgen.

Bîkov clătina năuc din cap.

— Oare într-adevăr n-a durat decît două minute? întrebă.

— Ei bine, tovarăși — spuse cu o voce surdă Ermakov, ridicîndu-se să considerăm incidentul închis. Acum să procedăm imediat la verificarea sistemului interior de protecție!

— Tii! Una ca asta se întîmplă o dată la zece ani! rosti Krutikov, cu vocea lui de bas. Apropo, ce credeți? Care să fi fost cauza?

— E clar ca bună ziua: razele cosmice — îi răspunse Iurkovski.

— Dacă-i așa, e foarte bine. Eu mi-am închipuit, ca să fiu sincer, că a plesnit carterul fotoreactorului.

Bogdan se uită la ceas:

— Eu intru în cart, Anatoli Borisovici. E și vremea să transmitem semnale pe Pămînt. Comunicăm?

— Nu! i-o tăie rece Ermakov. Nu-i nevoie să le producem emoții inutile. Transmiteți obișnuitul „totul e în ordine”. Și încă ceva: vă rog să vă prezentați cu toții pe rînd la postul medical, pentru inoculări și dezactivizare. Dauge se prezintă primul. Apoi verificați și iar verificați sistemul de protecție.

— Pînă una alta, însă, putem să ne permitem cîte o ceșcuță de cafea! observă vesel Krutikov. Ehe, da' s-a răcit cu totul! Aleoșa, fii bun, te rog, pune reșoul în priză…

— Și totuși, eroicii cosmonauți trebuie să biruie cu curaj greutățile — spuse Bîkov, uitîndu-se la Iurkovski.

Acesta rîse senin:

— Nu greutățile, dragă Alexei Petrovici, ci frica morții și atîta tot. Greutățile vor veni abia de-acum încolo. Ți-o garantez eu, așa cum zicea Kraiuhin.




S. O. S


Enigma atacului cosmic a fost dezlegată cîteva ore mai tîrziu. Ca răspuns la o relație cerută pe căi ocolite Pămîntului, s-a primit un extras dintr-un comunicat al Observatorului actinografic din Crimeea, din care rezultă că exact în clipa în care echipajul lui „Hius” se pregătea să moară, s-a observat în Soare o puternică erupție de gaze incandescente, fenomen, la drept vorbind, de loc rar și destul de bine studiat. Un jet dens de nuclee de atomi de hidrogen, de protoni s-a propagat cu o viteză uriașă în spațiu și a bombardat planetonava, pe care a întîlnit-o în drumul său.

Numai o parte din protoni au străpuns cuirasa de titan aliat, întărită cu un strat de „reflector total”. Acești protoni însă au format în cuirasă nenumărate surse de radiație gama, cuirasă extrem de dură, pentru care, practic, nu existau bariere. Razele gama au fost acelea care au afectat indicatoarele și aparatele de semnalizare și care erau cît pe ce să distrugă expediția abia plecată de pe Pămînt.

A fost un moment mult mai periculos decît întîlnirea cu un meteorit. Dacă bombardamentul protonic ar fi durat chiar și numai un sfert de oră, pe „Hius” n-ar mai fi rămas nici un om în viață. O radiație gama de o asemenea duritate, manifestată mai multe minute, putea pricinui echipajului multe neplăceri serioase: cosmonauții mai vechi, loviți cu alt prilej de raze, s-ar fi îmbolnăvit inevitabil. Din fericire, Ermakov avea la dispoziție unele preparate din cele mai noi, oferite la timpul său Comitetului de un institut de cercetări biofizice. Introduse în organism, aceste preparate lichidau complet sau aproape complet urmările unor afecțiuni radioactive nu prea grave.

— Am auzit eu de întîmplări din astea — observă Bogdan, cînd Ermakov sfîrși de citit radiograma. Se pare că tocmai așa a fost distrus, acum vreo cincisprezece ani, un cosmopetrolier. Dar dacă exploziile din Soare nu sînt o raritate, de ce totuși întîlnim atît de rar aceste jeturi de protoni?

— Foarte simplu — îl lămuri Iurkovski. Eu aș zice că, în general, întîlnirea cu ele e ceva destul de straniu. Jetul de protoni se difuzează într-un fascicul foarte îngust, și posibilitatea de a nimeri în acest fascicul este foarte, foarte mică.

— Am avut pur și simplu noroc — oftă Dauge. Dezgustătoare senzație! Să fii ucis așa, tam-nisam, și să nu poți face nimic! Și-apoi… eu în general nu pot suferi injecțiile, iar de pe urma acestora mă mai dor grozav și șalele.

— Nici costumele de protecție nu ne-ar fi putut fi de folos? se interesă Bîkov.

— Da' de unde!… — Dauge dădu din mînă. De una ca asta, Alexei, nu te scapă nici un costum. E o energie de zeci de miliarde de electronvolți! Din fericire însă, s-a terminat…

— Nu chiar de tot — spuse Ermakov.

— De ce?

— În cabina de comandă indicatoarele mai oscilează. Iurkovski se întoarse brusc înspre el:

— Oscilează?

Ermakov încuviință din cap.

— Oscilează, lua-le-ar naiba să le ia — întări Bogdan.

— Tare?

— Nu, cu o sutime de unitate Roentgen. Totuși clipesc…

— Înseamnă că erupția n-a încetat încă… Și vezi că zburăm exact pe lîngă axul fasciculului de protoni… — interveni Dauge, rămînînd pe gînduri.

— Aș! făcu Iurkovski, clătinînd din cap, cu aerul unui dascăl care și-a prins elevul greșind. Soarele se învîrtește și locul erupției s-a deplasat de mult într-o parte. Nu, aici e altceva la mijloc…

— O radiație dirijată — spuse Ermakov.

— Evident! exclamă bucuros Dauge. Era de așteptat. Sub efectul bombardamentului protonic, o parte din atomii din pereții planetonavei au devenit radioactivi și atîta tot…

— „Atîta tot”, nimic de zis! Asta o să ne mai dea încă multă bătaie de cap…

— Nu cred — replică Spițîn. Nu cred pentru că radiația nu e prea puternică și nu depășește doza admisă.

— Bine că ne-a protejat de sus „Băiatul” — îndrăzni Bîkov să-și spună și el cuvin tul.

— Da, „Băiatul”… — rosti Ermakov și rămase pe gînduri. Dar și “Băiatul” se poate să se fi infectat. N-ar fi de loc plăcut.

— Să ieșim și să controlăm — propuse Iurkovski.

— Numai după ce ne vom fi întors cu oglinda spre Soare. Cam peste douăzeci și patru de ore.

— Cînd te gîndești — vorbi Dauge, pesemne încă sub impresia celor trăite — că dacă situația asta ar mai fi durat cîteva minute, totul s-ar fi sfîrșit! „Hius” cu echipajul mort!

— Și peste cincizeci de ore, transformați într-un nor incandescent, ne-am fi înfipt în Soare…

— O planetonavă moartă, cu un echipaj mort… — Bogdan se uită la Ermakov. Există așa ceva, Anatoli Borisovici?

— „Olandezi zburători” interplanetari…

— Ce li s-a întîmplat? se informă Bîkov, cu o curiozitate lesne de înțeles.

— Diferite cauze… Boli aduse de pe alte planete, explozii și erupții solare ca cea de adineauri…

Cu aceasta, discuția luă sfîrșit.




Pe planetonavă viața își urma cursul obișnuit. Ermakov urmărea modul de funcționare a instalației fotonice și lucra împreună cu navigatorul la rezolvarea unei probleme a noii cosmonautici; geologii revizuiau pentru a suta oară programul cercetărilor din Golconda; Bîkov citea cărți de astronomie; Bogdan Spițîn își petrecea timpul liber trebăluind la aparatajul de radio.

Într-un rînd, Bogdan îi chemă pe toți în cabina de comandă.

— Ascultați! spuse el, zîmbind fericit. Vorbește Marte, Golful de Nisip. E ceva pentru noi.

„…foarte scurt timp — spunea o voce veselă, subțire de femeie. Și iată.că într-o vale pe care crestele Lanțului. de Mijloc o feresc de furtunile reci, am descoperii cîteva lacuri cu apă mică și niște lunci ca-n basme. Ah, tovarăși, dac-ați ști cît de frumos e! Urci pe culmea unui deal și vezi înaintea ta luciul lacului liliachiu, neted ca o oglindă, un covor straniu de ierburi înalte, portocalii, și flori uriașe de un verde strident, iar peste toate acestea — cerul violet închis. Ne venea să ne scoatem scafandrele…”

Bîkov văzu pe chipurile tovarășilor săi admirația și bucuria luptînd cu îndoiala; buzele li se întredeschideau în zîmbete fericite, în ochii lor se iveau scînteieri calde.

— E Marte! spuse în șoaptă Dauge. Închipuiți-vă, fraților, e Marte, Marte cel mort!

“…Am botezat valea aceasta „Valea lui Hius”, în cinstea voastră. Nu vă putem oferi apă din lacurile ei, flori de pe cîmpiile ei, nu putem, din păcate, nici măcar să v-o arătăm; fie însă ca ea să poarte numele navei voastre, prieteni temerari! Iată… O clipă… E timpul să sfîrșim. La revedere. Vă urăm tuturor succes: ție, Anatoli Ermakov, ție, Vladimir Iurkovski, ție, Mihail Krutikov, ție, Bogdan Spițîn, ție, Grigori Dauge, și ție, Alexei Bîkov…”

În ziua aceea, la masă, Iurkovski, Dauge și Spițîn au vorbit povestind fiecare despre expedițiile lor pe Marte.




Au trecut cincizeci și cinci de ore de zbor. Ermakov a făcut cunoscut echipajului că a sosit timpul ca „Hius” să fie întors cu oglinda spre Soare și să se înceapă manevra de frînare. Planetonava atinsese în acel moment o viteză de 1.200 de kilometri pe secundă. În următoarele patruzeci de ore, „Hius” trebuia să se deplaseze cu o accelerație negativă față de Soare, pentru a ajunge la punctul de întîlnire cu Venus avînd viteza zero.

Dauge îi explică repede toate acestea lui Bîkov, în timp ce pregăteau salonul în vederea frînării: au fixat dulapul cu cărți și bufetul și au strîns tot ce putea să cadă sau să se deplaseze din loc. Apoi, la un ordin venit din cabina de comandă, s-au legat toți cu curelele de scaune.

Bîkov se aștepta la senzații asemănătoare acelora pe care le încercase în timpul cursei cu „Băiatul”, dar totul a fost mult mai simplu. Datorită măiestriei inegalabile a lui Spițîn, planetonava s-a întors lin și repede. Starea de imponderabilitate, care a durat o secundă, a trecut aproape neobservată. Oamenilor aflați în salon li s-a părut numai că podeaua de sub ei s-a deplasat brusc într-o parte și a rămas pentru o clipă în poziție verticală, după care a revenit din nou, lin, la loc.

„Hius” gonea spre Soare cu colierele reactoarelor înainte. Reactorul fotonic continua să funcționeze normal, imprimînd navei o accelerație constantă de 10 metri pe secundă într-o secundă. Acum însă viteza planetonavei față de Soare scădea necontenit. După masă, Bîkov îi aminti lui Ermakov că este necesar să se verifice gradul de radioactivitate a „Băiatului”.

— În afară de asta — adăugă el — deși nu avem motive să ne îndoim că containerul este bine fixat de corpul navei, nu strică să vedem dacă nu s-a produs vreo defecțiune în timpul manevrei. Trebuie să mergem și să vedem.

— Să mergi și să vezi? Ermakov își miji ochii. Nu cred că e chiar atît de simplu…

— Cu prilejul altor expediții, noi… adică eu am ieșit nu o dată afară în timpul zborului — intră în vorbă Iurkovski.

— Cu prilejul altor expediții, poate. Acum însă trebuie să ieși dintr-o planetonavă care se deplasează cu o viteză accelerată.

— Hm… — Iurkovski își mușcă buza și rămase pe gînduri.

— Îți dai seama ce se întîmplă dacă cumva cazi? urmă Ermakov.

— „Hius” își vede de drum, iar tu poți să nimerești în focarul unde face explozie plasma — spuse Dauge.

Bîkov făcu hotărît un pas înainte:

— Anatoli Borisovici, dați-mi voie mie. „Băiatul” e patrimoniul meu și eu răspund de el.

— Articolul optsprezece din „Instrucțiunile pilotului interplanetar”: „Este interzis ca în timpul cursei pasagerii să iasă din navă” — cită repede Iurkovski.

— Da. Așa sună regulamentul — întări Dauge, cu un semn din cap.

— Eu nu sînt pasager! replică Bîkov, aruncîndu-i o privire furioasă.

— O clipă — spuse Ermakov. Alexei Petrovici, într-adevăr, nu am dreptul să te las să ieși. Dumneata nu ai destulă practică, destulă experiență… Mai mult decît atît, chiar dacă ai avea, tot nu te-aș lăsa: dacă se întîmplă o nenorocire, nu e nimeni care să te înlocuiască la conducerea „Băiatului”.

— Mai e și riscul de a pierde o podoabă de bucătar… — oftă cu fățărnicie Iurkovski.

Bîkov îl privi cu răceală pe „filfizon”, dar nu-i răspunse și se uită din nou în ochii lui Ermakov.

— Fotoreactorul îl putem opri, așa încît dinspre partea aceasta n-ar fi nici un risc — urmă acesta. (Lui Iurkovski i se lungi fața.) Cît privește răspunderea, aici pe navă eu răspund de toate: și de echipaj, și de încărcătură. Așa că nu-i vorba de asta. Spițîn e acum de cart, Krutikov se duce să se odihnească. De altfel mă îndoiesc că ar fi cazul să fie trimis Mihail Antonovici. E mult prea… masiv pentru o treabă ca asta.

— Hm! făcu Krutikov, roșind.

— Atunci eu, nu? spuse zîmbind „filfizonul”.

— Vladimir Sergheevici a făcut o școală specială și a căpătat practică cu prilejul altor zboruri — conchise Ermakov. Așadar, eu sau Vladimir Sergheevici…

— Articolul șaisprezece — interveni numaidecît Dauge: „Este interzis comandantului să iasă din navă în timpul cursei”.

— Da, așa e regulamentul! exclamă rîzînd Iurkovski și ieși.

Bîkov își lăsă supărat capul în piept și se retrase.

— Nu fi mîhnit, Alexei! Dauge îl bătu pe umăr. Aici, amice, e nevoie nu numai și nu atît de curaj, cît de îndemînare.

— Mare lucru!

— Bine. Dar ia să-mi spui, ai auzit tu de scafandrul cu vid?

— Cum?

— Scafandrul cu vid. Costumul cu care se lucrează în spațiul lipsit de aer.

— Dar ce, cu costumul de protecție nu se poate?

— Da de unde, Alexei! În costumul de protecție te-ai umfla în așa hal că n-ai mai putea da nici din mîini, nici din picioare. Ai văzut costumul acela umflat din cabinetul lui Kraiuhin?

Bîkov scoase un oftat:

— Văd că nu mi-i dat… Tare voiam să văd aievea „spațiul” ăsta al nostru.

— Nu-i nimic, Alexei Petrovici! spuse Ermakov, învăluindu-l cu o privire blîndă. Ai să mai ai prilejul să vezi aievea spațiul.

Iurkovski se întoarse încovoiat sub povara a două baloturi mari, de culoare cenușie.

— Poate nu mai oprim fotoreactorul? spuse el, desfăcînd cu iscusință baloturile și scoțînd din ele un cilindru transparent, două baloane cuplate și alte aparate.

— Îl oprim neapărat. Uite, Alexei Petrovici, acum ai să faci cunoștință cu lumea lipsită de greutate. Te sfătuiesc să nu părăsești salonul și să nu faci mișcări precipitate.

— Nu înțeleg…

— Deîndată ce va fi oprit fotoreactorul, accelerația va dispare și planetonava se va deplasa uniform. Iar dacă nu e accelerație, nu e nici greutate.

— Aha! Fața lui Bîkov se lumină. Inginerul își frecă mîinile: Foarte interesant… Știți, mi-ar fi fost necaz să fac un zbor interplanetar și să nu încerc…

— Gata! spuse Iurkovski.

Vladimir Sergheevici stătea în cadrul ușii, încătușat din picioare pînă-n gît într-un cilindru ciudat, alcătuit din niște inele metalice flexibile, semănînd cu un uriaș artropod cu cap de om. La subsuoară ținea o cască cilindrică transparentă. Bîkov văzuse în fotografii și la cinematograf cum arată un scafandru interplanetar, dar nu se putu stăpîni să nu-i dea ocol lui Iurkovski, examinîndu-l curios.

— Să mergem! ordonă scurt Ermakov.

Bîkov se așeză pe un scaun și-i petrecu tăcut cu privirea pe tovarășii săi.

Tropăitul din coridor se stinse. Se auzi zgomotul ușor al unei uși care se închidea. Dauge strigă: „Unde fixăm cablul, Anatoli Borisovici?” Apoi se făcu liniște.

— Atențiune! se auzi din difuzor vocea lui Spițîn.

În aceeași clipă Bîkov se simți ridicat lin în aer. Se agăță într-un gest spasmodic de brațele scaunului. Un șuierat subțire străpunse urechile cosmonauților. O adiere rece străbătu planetonava. Bîkov răsuflă zgomotos. Părea să nu se fi întîmplat nimic grozav. Atunci își desfăcu cu băgare de seamă degetele de pe brațele scaunului și se ridică.

Cînd, un sfert de oră mai tîrziu, Dauge, Mihail Antonovici și Iurkovski, acesta din urmă acoperit de chiciură, se întoarseră în salon, ținîndu-se de barele speciale de pe pereții capitonați, Bîkov, roșu tot, asudat și tulburat, stătea suspendat în aer, cu capul în jos, deasupra scaunului, și încerca zadarnic să ajungă la scaun măcar cu vîrfurile degetelor.

La vederea acestui spectacol, Iurkovski scoase un țipăt de bucurie, lăsă bara din mînă, se izbi cu capul de tavan și dispăru din nou în coridor. Dauge și Mihail Antonovici, rîzînd cu hohote, veniră tîrîș dedesubtul lui Bîkov, care zîmbea amar, și îl traseră pe dușumea.

— Cum… ți s-a părut… lumea lipsită de gravitate? întrebă printre sughițuri Dauge. Ai văzut?

— Am văzut — răspunse scurt Bîkov.

— Atențiune! strigă difuzorul.

Cînd fu pus din nou în funcțiune fotoreactorul și totul reintră în normal, Iurkovski comunică rezultatele inspecției. Containerul în care se afla „Băiatul” emitea radiații, dar foarte slabe. Dispozitivele de susținere n-au avut de suferit, în orice caz cele exterioare, ceea ce, de fapt, era lucrul cel mai important.

— Secera lui Venus se vede cu ochiul liber. În jurul Soarelui e o coroană ca un nor de mărgăritar! Ei, spuneți-mi și mie, de ce nu sînt poet? Iurkovski își umflă pieptul și începu: Bezna neagră…

— Două stele… — îl îngînă serios Bogdan Spițîn, care ieșise pentru o clipă din cart, ca să soarbă o înghițitură de cafea.

Iurkovski îi aruncă o privire absentă și începu din nou:



		— Bezna neagră aripa-și întinde,



		Stelele par lacrimi de cleștar…











— … Ă-ă… cum vine mai departe?

— Cuprinde — propuse Bogdan.

— Taci, păcătosule!…

— Atunci surprinde…

— Așteaptă… un moment…



		Beznă neagră fără de hotar,



		Stelele par lacrimi de cleștar…



		Se întind pustiuri reci de gheață…











— Aoleu, ce minunată viață! încheie Bogdan, cu cel mai desăvîrșit lirism.

Nimeni n-aduse vorba de pățania lui Bîkov în lumea imponderabilității. Pe planetonavă se înscăună din nou calmul și liniștea, o viață aproape ca pe Pămînt.

Bîkov și Dauge jucau șah în salon, cînd își făcu apariția, cu un aer preocupat, Krutikov.

— Ați auzit, fraților?

Bîkov îi aruncă o privire întrebătoare, iar Dauge, mușcîndu-și o unghie, se informă cu un aer distrat:

— Ce s-a mai întîmplat?

— Nu mai avem legătură.

— Cu cine?

— Cu nimeni. Nici cu Pămîntul, nici cu „Țiolkovski”.

— De ce?

Krutikov ridică din umeri, vîrî mîna în bufet și scoase o napolitană.

— De mult?

— De mai bine de-o oră. Krutikov mușcă din napolitană, făcînd-o să pîrîie între dinți. Ermakov și Bogdan au încercat în fel și chip. Au scotocit eterul pe toate undele. E o pustietate desăvîrșită. Curios lucru! De obicei surprinzi negreșit vreo convorbire; acum pe tot diapazonul e o tăcere mormîntală, ca pe fundul mării. Nici un sunet, nici o descărcare.

— Poate s-au defectat aparatele? își dădu cu părerea Dauge.

— Toate trei deodată? Mă îndoiesc.

— Sau n-or fi antenele în regulă.

Cosmonautul ridică din umeri. Dauge mormăi „Iar e ceva” și amestecă piesele.

— Unde-i Volodea?

— O fi la el…

Bîkov îl trase pe Mihail Antonovici de mînecă:

— Poate s-a defectat numai recepția, dar ei ne aud?

— Se poate. În general însă e ceva foarte curios. Tam-nisam au ieșit din uz toate aparatele de radio. Una ca asta nu s-a mai întîmplat. E drept, Leahov ne-a prevenit… Dar… înțelegi, e ceva care te neliniștește… te face, nu știu cum, să nu te simți în apele tale…

Bîkov privi cu simpatie fața lui rotundă și bună, cu ochii mici și triști.

— Da.. Înțeleg, Mihail Antonovici.

Într-adevăr, oamenii nu se simțeau în apele lor. O vogă presimțire puse stăpînire pe Bîkov, făcîndu-l să bănuiască apropierea unei catastrofe. Poate din pricină că orice neplăcere, chiar și cea mai neînsemnată, pe nava interplanetară i se înfățișa ca o mare nenorocire. Dar și Krutikov încerca, se pare, ceva asemănător. Iar el nu putea fi nicidecum socotit novice.

— Curaj, prieteni! exclamă cu o veselie forțată Dauge. Pînă una alta nu s-a întîmplat nimic, nu? Ei bine, din anumite cauze s-a pierdut pentru un timp legătura. Dar motoarele sînt în ordine, provizii avem destule, „Hius” își urmează drumul…

Krutikov scoase un oftat. Și Bîkov îl înțelese din nou. Pentru ei, copiii Pămîntului, legătura aceasta era singurul fir viu palpabil, care-i unea cu planeta natală. Dacă acest fir dătător de viață se rupea, fie numai vremelnic, aceasta avea asupra lor un efect deprimant. Bîkov simți deodată cu toată ființa sa cumplita singurătate a lui „Hius”. O pustietate mută de zeci și sute de milioane de kilometri și-a așternut pe umerii lor povara ei de plumb, izolîndu-i de alte lumi și de Pămîntul lor drag, cu căldura lui paternă. O pustietate de gheață de zeci și sute de milioane de kilometri… Abisurile acestea de neînchipuit nu sînt nicidecum, “nimic”. Nu, ele au o viață a lor, aparte și neînțeleasă, pe temeiul unor legi cu neputință de înțeles, complicate și uneori perfide…

Bîkov se uită la Dauge, care se juca distrat cu piesele șahului, și se rușina de gîndurile sale. Destul că l-a cuprins frica atunci, înainte de plecare. În definitiv, lucrul cel mai îngrozitor care se poate întîmpla… Dar de fapt, de ce trebuie să se întîmple ceva?

— Alte ștrengării ale iubitului nostru spațiu — spuse Iurkovski, intrînd. Cum vă place asta?

— Nu ne place de loc — îl repezi Dauge. Și mai lasă-te de bufoneriile astea ale tale! Ajunge!… Acolo, pe Pămînt, Kraiuhin o să-și iasă din minți.

— Nu-mi fac eu griji pentru bătrîn! Are el un cap mai tare decît noi amîndoi. Am impresia că legătura a încetat deoarece sectorul din spațiu în care ne aflăm este impenetrabil pentru undele radiofonice. Nu mă apuc să explic asta, dar… În orice caz n-avem de ce să dăm vina pe aparate. Și cu atît mai puțin pe antene.

— Ești un fantezist! replică Mihail Antonovici. Unde-ai mai văzut tu să nu treacă undele radiofonice prin spațiu?

— Pînă azi, nicăieri. Dar Leahov a văzut. Și văd și eu acum, prea stimate sceptic. Pe tine, nici chiar faptele nu te conving.

— Vezi?

— Văd.

— Vezi pe naiba, Vladimir Sergheevici!

— Văd pe naiba? întrebă cu o politețe exagerată Iurkovski.

— Îhî.

Geologul se răsuci pe călcîie și se îndreptă spre ușă. În prag se opri:

— Recomand tuturor celor de față să urce pînă la intrarea cabinei de comandă. S-ar putea să auziți ceva interesant.

Krutikov se strîmbă înciudat și vîrî din nou mîna în bufet, după o napolitană. “E un fantezist, e un fantezist” — bombănea el.

Dauge rămase tăcut, iar Bîkov simțea în adîncul sufletului că s-ar putea totuși ca Iurkovski să aibă dreptate. Urcară pe scară pînă la ușa cabinei de comandă, care era deschisă, și i se alăturară lui Iurkovski, aflat pe una din treptele scării.

Din cabină se auzea vocea monotonă a lui Bogdan:

— Pămîntul, Pămîntul… Ve-șaisprezece, de ce taci? Pămîntul, Pămîntul… Aici „Hius”. Ve-șaisprezece, de ce taci? Dau acordul: unu, doi, trei, patru, cinci…

Se făcu liniște. Dauge și Bîkov schimbară o privire. Iurkovski își mîngîia gînditor bărbia. Se auziră țăcănind niște comutatoare. Bogdan spuse abătut:

— Nimic, Anatoli Borisovici. E liniște ca-ntr-un mormînt.

— Mai încearcă pe unde lungi.

— Am înțeles.

După o scurtă pauză, Spițîn vorbi din nou:

— Ei bine, să zicem că s-a produs o defecțiune la antene. Dar o stație ca aceea de la Poligonul Nr. 7 poate fi recepționată direct pe corpul navei. Și apoi, ce-ar fi putut să se întîmple cu antenele? Nu înțeleg nimic! Să nu se audă nici un sunet, nici un freamăt… Desigur, Leahov are dreptate. De vină e numai viteza… Pămîntul! Pămîntul! Ve-șaisprezece, de ce taci? Aici „Hius”. Dau acordul: unu, doi, trei…

— Poate are dreptate Iurkovski și, într-adevăr, ne-am prăbușit într-o groapă cvadridimensională? spuse Ermakov.

Iurkovski tuși zgomotos. Ermakov se apropie de ușă:

— Sînteți cu toții aici?

— Aici, Anatoli Borisovici. Stăm și așteptăm.

— Ce părere aveți?

— Eu mi-am spus părerea… — Iurkovski ridică din umeri.

— S-ar putea, s-ar putea… Dar prea miros toate spațiile astea strîmbe a misticism matematic.

— Cum vreți — replică liniștit Iurkovski. Mie nu mi se pare misticism. Cred că e ușor să ne dăm seama că avem de-a face cu cea mai veritabilă realitate obiectivă, pe care o percepem prin senzații.

Ermakov nu răspunse.

— Unde-i Mihail?

— În salon mănîncă napolitane.

— O să trebuiască…

Ermakov fu întrerupt de Bogdan, care scoase un strigăt de bucurie:

— Răspund! Răspund!

Săriră cu toții în picioare. O voce seacă, frîntă rosti obosită:

— Aici Ve-șaisprezece. Aici Ve-șaisprezece. „Hius”, „Hius”, răspunde. „Hius”, răspunde. Aici Ve-șaisprezece. Dau acordul: unu, doi, trei, patru. Trei, doi, unu. „Hius”, răspunde…

— E Zaicenko — bolborosi Iurkovski.

Bogdan vorbi repezit:

— Ve-șaisprezece, te aud bine. Ve-șaisprezece, aici „Hius”; te aud bine. De ce n-ai răspuns atîta timp?

— Aici Ve-șaisprezece, aici Ve-șaisprezece — urmă Zaicenko, fără a lua, pare-se, în seamă răspunsul lui Bogdan. „Hius”, de ce nu răspunzi? De ce taci? „Hius”, răspunde. Aici Ve-șaisprezece…

— Noi îi auzim, dar ei nu ne aud — constată Dauge. Lucrurile se complică. Ia să vedem…

— Aici „Hius”! te aud bine — repetă cu glas stins Bogdan. Aici „Hius”; te aud bine. Ve-șaisprezece, aici „Hius”…

— Aici Ve-șaisprezece, aici Ve-șaisprezece. „Hius”, răspunde…

Trecu o oră. Poligonul Nr. 7 îl chema pe „Hius” cu aceeași voce monotonă, deznădăjduită de atîta așteptare. Bogdan răspundea tot atît de monoton și obosit. Poligonul Nr. 7 nu-l auzea. Spațiul aducea pe „Hius” semnalele radio de pe Pămînt, dar nu lăsa să treacă semnalele lui. Ermakov umbla neobosit încoace și încolo prin cabină. Iurkovski ședea nemișcat, cu ochii închiși. Dauge bătea toba cu degetele pe genunchi. Bîkov își mîngîia genunchii, răsuflînd din greu în răstimpuri. În cabină intră Krutikov, cu pipa goală în colțul gurii.

— Aici Ve-șaisprezece. „Hius”, răspunde…

În eter se auzi un foșnet și un trosnet, în planetonavă răzbi o altă voce necunoscută, o voce răgușită și sufocată:

— Hilfe! Hilfe! Save our souls! Na pomosci! Na pomosci! Take our pelengs!

[Ajutor! Ajutor! (în limba germană în text), (n.r.), Salvați sufletele noastre! (în limba engleză în text), (n.r.), Ajutor! Ajutor! (în limba rusă în text), (n.r.), Treceți pe recepție! (în limba engleză în text), (n.r.)]

Iurkovski — se ridică brusc. Ermakov rămase încremenit. Dauge îl apucă pe Bîkov de braț.

— Hilfe! Hilfe! stăruia necunoscutul. Into three hours we are done… Ballonen… Ajutor! Se sfîrșește… [În trei ore se sfîrșește! (în limba engleză în text), (n.r.)]

Vocea fu înăbușită de niște trosnete și șuierături cumplite.

— Ce-i asta? întrebă Bîkov.

— Cineva moare și cere ajutor, Alexei… — rosti în șoaptă Dauge.

— Koordinaten… zweiundzwanzig… douăzeci și două… Ne sufocăm…

[Coordonatele… douăzeci și două… (în limba germană în text) (n.r.)]

— Spițîn, treci imediat la radiogoniometru! ordonă Ermakov.

— Am înțeles!

— Our pelengs… take our pelengs… Unsere Pelengen…

— Să mergem imediat într-acolo! strigă Iurkovski.

— Întrebarea e încotro?

— Spițîn, ce se-aude?

După o scurtă pauză, se auzi vocea schimbată a lui Spițîn:

— Relevmentul nu se poate marca!

— Cum adică nu se poate marca?

— Nu se poate marca, Anatoli Borisovici — se tîngui cu o voce tremurată și subțire Spițîn. Vedeți și dumneavoastră…

Fără a se fi înțeles, fără a fi schimbat vreo privire între ei, Iurkovski, iar apoi Dauge și Bîkov se strecurară în cabina de comandă. Bîkov se uită peste umărul lui Ermakov. Acul lung și subțire al radiogoniometrului se rotea încet pe cadran, tremurînd ușor, fără a se opri nicăieri. Iurkovski drăcui.

— Hilfe! Hilfe!… Ajutor… Tasukete kure! Relevmentul nostru…

Se uitau unii la alții descumpăniți. Bogdan rotea furios tamburul de acordare a radiogoniometrului. Conectă și deconectă niște aparate, trăgînd de manete. Nu reușea însă să marcheze relevmentul.

— E un loc vrăjit — spuse Bogdan în șoaptă, ștergîndu-și sudoarea de pe frunte.

— E o rușine pentru noi — remarcă încet Dauge. Oamenii mor…

Ermakov se întoarse brusc înspre el:

— Ce cauți dumneata în cabina de comandă? Cine ți-a dat voie? Ieșiți afară toți trei…

Pe treptele scării, Iurkovski se lăsă pe călcîie și își înfundă bărbia în palme. Bîkov și Dauge se așezară alături de el.

— Ajutor! Ajutor! se tînguia vocea aceea obosită. Everybody who hears us, help!

[Cei care ne auziți, ajutați-ne! (în limba engleză în text), (n. r.)]

Bîkov asculta cu respirația tăiată. Nu știa cine cere ajutor, nu știa ce s-a întîmplat acolo, simțea doar, cu toată ființa, deznădejdea cumplită ce răzbea din fiecare cuvînt pe care-l rostea vocea aceea necunoscută.

— Dacă am ști unde se află!… spuse în șoaptă Iurkovski.

— Drace! strigă înciudat Dauge. Oare nu-i mai aude nimeni în afară de noi?

— După cîte știu, sînt acum în zbor interplanetar, în afară de noi, cel puțin șapte nave. Dintre ele, numai două au o oarecare rezervă de deplasare liberă. Dar și acestea pînă ar calcula noua traiectorie, ar trece cel puțin o oră… E ciudat de ce totuși nu-i auzim…

— Pe cine?

— Pe ceilalți…

— Numai „Hius” ar putea zbura fără nici un fel de calculări de traiectorii, direct pe relevment — spuse Dauge.

— Dacă am cunoaște relevmentul…

În ușă își făcu apariția Ermakov, alb la fată, cu ochii ca de sticlă.

— Coborîți în cabine, tovarăși! ordonă el. Culcați-vă în paturi și legați-vă de ele. Vom încerca să ieșim din această pungă blestemată. Aveți în vedere că accelerația va depăși de patru ori norma. Dauge, să-i arăți lui Bîkov cum să se comporte cînd sarcina va fi sporită.

— Am înțeles!

Iurkovski se ridică și porni cel. dintîi. În momentul acela se auziră din cabina de comandă alte sunete. O voce tăioasă și fermă întreba într-o englezească stricată:

— Who talks? Hear me? Who talks? I take her pelengs…

[Cine vorbește? Mă auziți? Cine vorbește? Am trecut pe recepție… (în limba engleză în text), (n.r.)]

Cel care cerea ajutor răspunse tulburat:

— I hear you all right!

[Vă aud foarte bine! (în limba engleză în text), (n.r.)]

— Speak chinese?

[Vorbiți chineza? (în limba engleză în text), (n.r.)]

— No…

— Speak russian?

[Vorbiți rusa? (în limba engleză în text), (n.r.)]

— Da, da, vorbesc și înțeleg… Sînteți rus?

— Nu. Vă vorbește comandantul astronavei KSR “Ian-țzî”, Lu Și-er. („Bunul și bătrînul Lu!” — spuse în șoaptă Iurkovski.) Vă auzim de mult, dar avem numai un emițător dirijat și am reușit să marcăm relevmentul dumneavoastră abia acum cîteva minute. Cu cine vorbesc?

— Robert Lloyd… profesor… University of Cambridge… Mă aflu la bordul navei „Star”… O avarie îngrozitoare…

Cei doi începură să vorbească în limba engleză.

— Mă îndrept spre dumneavoastră după relevment — comunică Lu.

(„E îndrăzneț!” — observă Dauge, uitîndu-se cu ochii mari la Iurkovski.)

— Mulțumesc, foarte mulțumesc… Unde vă aflați?

— Acum o jumătate de oră am decolat de la baza internațională de pe Phobos.

Răspunsul fu un strigăt amar:

— Nu mai puteți ajunge!… Nu, nu mai puteți ajunge! Sîntem pierduți…

— Vom căuta totuși să ajungem. În urma noastră se pregătesc să decoleze cosmocisterne de depanare. O să vă luăm de pe…

— Nu mai puteți ajunge. Vocea englezului era acum aproape calmă: Nu mai puteți ajunge… Mai avem oxigen numai… pentru două ore.

— Unde vă aflați? Ce coordonate av.eți?

— Avem coordonate heliocentrice…

Profesorul comunică niște cifre, al căror rost Bîkov nu-l înțelegea. Se făcu liniște. Se auzea cum Ermakov și Bogdan umblau zoriți cu niște hîrtii, apoi începu să bîzîie mașina electronică de calcul.

— Asta vine în centura asteroizilor. O treime de unitate astronomică de la Marte — comunică în cele din urmă Krutikov.

— Cincizeci de milioane de kilometri — constată sumbru Iurkovski. Nici „Hius”, chiar dacă s-ar afla în apropiere de Marte, n-ar mai ajunge.

Iurkovski se ridică, ținîndu-și brațele de-a lungul corpului.

— Sînt lămurit — răsună vocea lui Lu. Nu cumva e posibil să mai rezistați măcar vreo zece ore? Ia gîndiți-vă.

— Nu… Anestezatoarele cu glicerină au fost distruse… Aerul se scurge neîntrerupt; în învelișul navei s-au produs probabil fisuri microscopice…

După o scurtă pauză, profesorul adăugă:

— Am mai rămas doi… și unul din nou și-a pierdut cunoștința.

— Curaj!

— Sînt calm — se auzi un rîs nervos. O, acum sînt cu desăvîrșire calm!… Mister Lu!

— Vă ascult…

— Sînteți ultimul om care îmi mai aude vocea.

— Cred că vă aud sute de oameni…

— N-are importanță; dumneavoastră sînteți ultimul om cu care vorbesc. Peste un timp veți găsi nava noastră și cadavrele noastre. Vă rog și vă conjur să puneți toate materialele culese de noi în această cursă la dispoziția Congresului internațional de Cosmonautică. Îmi făgăduiți?

— Vă făgăduiesc, Robert Lloyd!

— Toți cei care ne aud sînt martori… Materialele le pun într-o servietă… O servietă din piele de crocodil… da. Servieta o să stea pe masă, în cabina de comandă. Mă auziți?

— Vă aud bine.

— Da. Vă mulțumesc cu anticipație. Și acum încă o rugăminte. Pe Pămînt, cînd vă veți întoarce… cînd vă veți întoarce… — urmă o pauză, în care timp se auzi respirația precipitată, amestecată cu sughițuri de plîns, a lui Lloyd. Iertați-mă, vă rog… cînd vă veți întoarce, o să vă viziteze probabil soția mea… și fiul meu. Să le transmiteți ultimul meu salut… și să le spuneți că am rămas la post pînă la capăt. Mă auziți?

— Vă aud.

— Asta-i tot… Adio, prietene Lu! Adio, tuturor celor care mă auziți! Vă urez noroc și succes!

— Adio, Robert Lloyd. Mă închin în fața curajului dumneavoastră.

— Nu vorbiți așa… prietene Lu!

— Vă ascult.

— Radiogoniometrul va funcționa neîntrerupt.

— Bine.

— Chepengurile le veți găsi deschise.

Urmă o pauză.

— Bine, stimate profesor.

— Cam asta-i tot. Once more, good bye!

[Încă o dată, le revedere! (în limba engleză în text), (n. r.)]

Se făcu liniște.

— Noi… n-am fi putut ajunge cu nici un chip? întrebă Bîkov, abia mișcîndu-și buzele înțepenite.

Nu-i răspunse nimeni. Coborîră tăcuți în salon și se așezară fiecare în cîte un ungher, căutînd să nu se uite unii la alții. Curînd li se alăturară Ermakov și Krutikov. Bîkov abia își mai dădea seama de ceea ce se petrece în jurul lui. Gîndurile îi erau obsedate de un tablou pe care i-l zugrăvise, serviabilă, imaginația: horcăind și sufocîndu-se, un om cărunt se tîrăște pe coridor, deschizînd una după alta masivele uși de oțel. În fața celei din urmă, a chepengului exterior, omul se oprește și privește înapoi cu ochii încețoșați. La celălalt capăt al coridorului se vede masa pe care stă, împrăștiind reflexe sub becul electric, servieta din piele de crocodil. Omul își trece mîna tremurătoare peste frunte și inspiră adînc, pentru cea din urmă oară, aerul rarefiat.

— Alexei Petrovici!

Bîkov tresări și întoarse capul. Ermakov se aplecă îngrijorat asupra lui:

— Du-te în cabina dumitale și caută să dormi.

— Du-te, Alexei, du-te! îl sfătui Dauge. Te-ai schimbat la față.

Bîkov se ridică și ieși. Trecînd pe lîngă scara ce ducea la cabina de comandă, îl auzi pe Bogdan repetînd monoton:

— Ve-șaisprezece, Ve-șaisprezece, aici „Hius”. Ve-șaisprezece, aici „Hius”. Dau acordul…

În salon, Ermakov spunea mîhnit:

— M-am întîlnit cu Robert Lloyd. Nu de mult. Bun explorator interplanetar. Un savant de prima mînă…

— Glorie lui! S-a ținut bine — spuse încet Iurkovski.

— Glorie lui…

După o scurtă pauză, Dauge sări deodată în picioare:

— Naiba mai știe ce-i asta! Am impresia că am încremenit locului. Ne-am prăbușit nu știu unde și am fost acoperiți…

— Nu stîrni panică, Dauge! rîse obosit Ermakov.

Nimeni nu vru să ia masa. Curînd Ermakov se ridică cel dintîi, ca să se retragă în cabina sa. Krutikov puse mîna pe umărul lui Iurkovski și-i spuse cu un aer vinovat:

— Se pare c-ai avut dreptate, Volodea.

— Prostii — răspunse acesta. Dar iată încă o enigmă, tovarăși.

Toți se uitară întrebători spre el.

— Despre ce e vorba?

— Lu a spus că are numai un emițător dirijat, da?

— Da.

— Și noi l-am auzit bine.

Mihail Antonovici căscă gura și se uită buimac la Ermakov.

— Și de ce să nu-l fi auzit? întrebă Dauge.

— Pentru că, amice, față de Lu, „Hius” se află într-o direcție cu totul alta decît nava lui Lloyd. Un fascicul dirijat de radiație electromagnetică nu trebuia nicidecum să ajungă pînă la noi.

Dauge se apucă cu mîinile de cap:

— Ajunge cu atîtea enigme! În definitiv e insuportabil!

Dar Ermakov și Mihail Antonovici se duseră numaidecît în cabina de comandă, luîndu-l cu ei și pe Iurkovski.




VENUS VĂZUTĂ DE LA MICĂ ÎNĂLȚIME


Douăzeci și patru de ore mai tîrziu, legătura fu restabilită tot atît de neașteptat cum se întrerupsese. Pesemne că „Hius” a ieșit din „locul vrăjit”, acea curioasă regiune din spațiu care avea însușiri încă necunoscute în privința propagării undelor radiofonice. În salon s-a discutat mult despre acest nemaipomenit fenomen, s-au emis o serie de ipoteze, dintre care unele vădit stupide (astfel, Dauge a declarat că toți membrii echipajului au fost victime ale unei psihoze generale), iar Iurkovski s-a apucat să dezvolte ipoteza unor reflecții cvadridimensionale, încercînd să definească cu ajutorul celui mai bun matematician de pe bord, Mihail Antonovici Krutikov, „noțiunea corectă sub aspect fizic a unui punct din spațiu” prin care radiațiile electromagnetice ar trece numai într-o singură direcție. În ceea ce-l privește pe Bîkov, el s-a simțit la început jignit de indiferența colegilor săi față de moartea lui Lloyd. I se părea aproape o profanare să se vorbească de teorii și formule la numai o oră după întîmplarea la care fuseseră martori. Catastrofa lui „Star” l-a impresionat nespus de mult. Buimac și deprimat, umbla încoace și încolo prin planetonavă, silindu-se să răspundă la întrebări și să execute măruntele însărcinări date de Ermakov.

Pînă la întîlnirea cu Venus mai aveau de străbătut doar vreo cincisprezece-douăzeci de milioane de kilometri. Zborul se apropia de sfîrșit. Se apropia momentul cel mai greu al expediției — coborîrea pe suprafața planetei Venus. Cu mici excepții, lucrul acesta n-au reușit să-l facă nici cei mai buni cosmonauți din lume. Iar oamenii care, prin eforturile unei voințe bine antrenate, se sileau să uite de încercările din trecut, chiar de dată cu totul recentă, și să-și concentreze întreaga atenție asupra încercărilor ce aveau să vină, meritau nu reproșuri, ci admirație, faptele lor fiind o pildă vrednică de imitat. Aceasta n-a înțeles-o la început Bîkov. Acum însă oamenii aceștia îi păreau niște ostași care se pregătesc de atac. Lăsînd în urmă morții, legîndu-și rănile de curînd căpătate, ei se pregătesc pentru cel din urmă salt hotărîtor, în întîmpinarea victoriei… sau a morții. Și nimeni, nici chiar Iurkovski, nu debita fraze emoționante și nu poza. Toți erau calmi și preocupați. Iar încercările lor de a descoperi natura „locului vrăjit” nu erau decît manifestarea unei griji firești pentru aceia care aveau să-i urmeze.

Bîkov și-a exprimat stima și admirația sa tratîndu-și tovarășii cu un delicios pilaf. După cină, Mihail Antonovici a dat în două rînduri fuga la cambuză, a doua oară ieșind din cart, lucru pentru care, fiind prins în flagrant delict, s-a ales cu o mustrare.

De îndată ce s-a constatat că legătura reciprocă cu Pămîntul a fost restabilită, Ermakov a transmis o radiogramă în care relata ciudata întîmplare, cum și cuprinsul ultimei convorbiri dintre Lu și profesorul Lloyd.

— Mari emoții ne-ați făcut I spuse Zaicenko, bîlbîindu-se tulburat. Vera Nikolaevna era cît pe ce să-și iasă din minți. Cît despre „Star”… — vocea lui deveni mai înceată și mai gravă — știm totul. Știe lumea întreagă. Lu a ajuns la navă, a evacuat cadavrele și a luat hîrtiile.

— Ce s-a întîmplat acolo?

— Precis nu se știe, dar se presupune că a făcut explozie reactorul. Partea unde se afla motorul navei a fost distrusă. Lu a arătat o imagine prin televiziune.

— Cîți oameni au murit?

— Lu a găsit doi. Englezii au făcut cunoscut că pe bordul lui „Star” au decolat opt oameni.

— Glorie lor…

— Glorie lor…

Cei doi rămaseră o vreme tăcuți.

— Ce părere aveți despre cauzele care au.provocat întreruperea legăturii, Anatoli Borisovici?

— Încă nu mi-am făcut o părere.

— Da, desigur… sînt prea puține elemente. Poate joacă vreun rol viteza cu tare se deplasează „Hius”? Leahov spunea, pare-mi-se, ceva despre asta…

— Poate.

— Sau ați nimerit într-un nor dens de praf metalic?

— Asta nu explică nimic. Dar să-i lăsăm pe specialiști să rezolve ei problema. Ce face Kraiuhin?

— E mai bine. Ținea morțiș să vină la stație, dar medicii nu-i permit încă. La noi aici plouă mereu.

— Transmite-i calde salutări de la noi toți și de la mine personal.

— Am notat, Anatoli Borisovici! Da'… m-ați luat cu vorba. Am aici un bilețel pentru dumneavoastră, de la Nikolai Zaharovici; mi-a fost adus acum două zile.

— Și de ce nu spui nimic? Citește-l!

— Imediat. Așa… „Anatoli, uită tot ce ți-am spus atunci. Se vede că îmbătrînesc și slăbesc. K”

— Cum?

— Ka. O inițială. În loc de semnătură.

— Am înțeles: „Uită tot ce ți-am spus atunci”.

— Da, „uită”.

Ermakov se uită cu coada ochiului la Spițîn, care ședea la masa de comandă, cu spatele la dînsul.

— E clar. Am avut o mică discuție… Asta-i tot?

— Tot, Anatoli Borisovici. Graficul legăturii rămîne neschimbat?

— Neschimbat. La revedere!

— E timpul — spuse la masă Spițîn — e timpul să luăm relevmentele de la Mahov.

— Nu e cam devreme? întrebă Ermakov. Mai avem o rezervă de zece ore.

— Cu permisiunea dumneavoastră, Anatoli Borisovici, e mai bine să începem mai devreme. E ceva nou pentru noi și e de dorit să dispunem de cît mai multe date.

Bîkov se informă despre ce este vorba.

— „Hius” se apropie de Venus — îl lămuri Dauge. Acum trebuie să calculăm itinerariul spre „Țiolkovski”.

— Spre „Țiolkovski”'? Satelitul artificial al lui Venus? De ce?

— Păi cum de ce? Ca să ne apropiem de el, firește.

— Eu am înțeles că o să menținem numai legătura cu „Țiolkovski” și că vom coborî pe Venus, ocolind satelitul.

— Ce iute mai ești… Trebuie să ne înțelegem temeinic cu Mahov, șeful satelitului, pentru a acționa în comun.

— Și stăm mult acolo?

— Nu știu… Anatoli Borisovici, cît rămînem pe „Țiolkovski”?

— Vreo cinci-șase ore, nu mai mult. Lăsăm corespondența, cărțile, fructele, ținem o consfătuire și pornim mai departe.

— Am înțeles. Apropo, Alexei, acolo ai să guști din plin imponderabilitatea. O să te admirăm…

Bîkov își aduse aminte de experiența sa nereușită în acest domeniu și își vîrî nasul în farfurie.




Manevra de apropiere a lui „Hius” de „Țiolkovski” a necesitat mai bine de trei ore și a dat multă bătaie de cap echipajului. Lucrurile s-au complicat pentru piloți, datorită faptului că planul orbitei lui „Țiolkovski”, care se rotea în jurul lui Venus la o distanță de cîteva mii de kilometri, era aproape perpendicular pe planul mișcării orbitale a lui Venus, așa încît Krutikov și Spițîn au avut iarăși mult de furcă. Problema a fost însă rezolvată și planetonava, deplasîndu-se pe o spirală descrescătoare, a început să se apropie de locul pe unde trebuia să treacă, la ora stabilită, „Țiolkovski”. „Pasagerii” și-au petrecut aceste ore în salon, legați de scaune, simțindu-se alternativ cînd ușori ca niște baloane, cînd grei ca niște bucăți de plumb. Lui Bîkov i se părea că se dă într-un leagăn fantastic; aci se apuca spasmodic de brațele scaunului, de teamă să nu fie zvîrlit spre tavan, aci căsca gura, încercînd zadarnic să inspire și simțind vădit cum îi pătrund coastele în plămîni. Dar toate pe lumea asta au un sfîrșit. Manevrele cu accelerație diferită au încetat și, la un moment dat, leagănul, în loc să se înalțe din nou, se prăbuși vertiginos într-un abis fără fund.

— Totul e în ordine! se auzi în sfîrșit din difuzor vocea lui Spițîn. Puteți scoate legăturile. „Țiolkovski” se află la o sută de kilometri de noi, Venus — la trei mii.

— Stai puțin, Alexei, nu te dezlega — îl preveni Dauge pe.Bîkov, desfăcîndu-și grăbit cureaua.

Împreună cu Iurkovski, agățîndu-se de pereți și de mobila înșurubată în podea, Dauge întinse cu multă dibăcie prin salon cîteva corzi de nailon care aveau să completeze barele de pe pereți. Corzi asemănătoare au fost întinse și pe coridor, în cabina de comandă și în fiecare cabină a echipajului.

— Acum poți să vii…

Bîkov se ridică cu băgare de seamă și deodată se săltă și rămase suspendat în aer, agățîndu-se de speteaza scaunului. Se făcu roșu la față. Strîmbîndu-se într-un zîmbet silit, fără să se uite la nimeni, se apucă de o coardă și, dînd caraghios din picioare, se văzu din nou pe podea.

— Ce caraghioslîc!… bombăni supărat.

— Ce zici, Alexei Petrovici — spuse Krutikov, apărînd în prag, n-ar strica să prepari o cină mai de soi pentru băieții de pe „Țiolkovski”!…

— Imediat — rosti anevoie Bîkov.

— E-e, nu, Aleoșa! Krutikov rîse: Ți-s mîinile prea scurte!… O să trebuiască să stai o vreme cu ele încrucișate.

— De ce?

— Păi ce, știi să gătești în astfel de condiții? Cînd apa nu curge, ci zboară în bășici prin bucătărie, cînd pîrjoalele țopăie în tigaie ca niște broaște turbate și plutesc crude prin aer…

O izbitură puternică îl întrerupse. Pe cuirasa navei se auzi un scrîșnet ascuțit. Salonul se legănă.

— Asta ce-o mai fi? se neliniști Dauge.

Ochii lui Bîkov întîlniră privirea inertă a lui Krutikov. Pe fruntea navigatorului se iviră broboane mărunte de sudoare.

— Primește oaspeții, Mihail Antonovici! strigă vesel Bogdan de pe coridor. Diavol stîngaci!

Dauge trase cu zgomot aer în piept, iar Mihail Antonovici vîrî mîna în buzunar după batistă.

— Adevărat diavol — spuse el, cu glas răgușit, răsucind anevoie. Așa poți să schilodești omul, lăsîndu-l bîlbîit pe toată viața…

Mihail Antonovici își vîrî batista la loc și, agățîndu-se de corzi, ieși repede din salon. Dauge mormăi nemulțumit:

— Aproape de fiecare dată se întîmplă așa, și de fiecare dată mi se duce inima în călcîie.

— Dar ce s-a întîmplat?

— A acostat o rachetă de pe „Țiolkovski”. Un taxi interplanetar, mă rog. Vitejie nesăbuită… A venit probabil Mahov, să-și prezinte omagiile… Stop, încotro? Nu pleca, mai stai cu mine…

Bîkov făcu o mișcare imprudentă, se precipită printre corzi, se izbi de tavan și se prăbuși în jos, cu brațele în lături. Dauge îl apucă de un picior și, smucindu-l cu dibăcie, îl readuse în poziție verticală…

— Liniștește-te, înger blînd, fii calm.. Ții minte formula em ve la pătrat pe doi? E bine că-i măcar pe doi, că altfel adineauri ți-ai fi putut face țăndări capul înfierbîntat.

Bîkov se instală din nou în scaunul salvator, cu intenția fermă de a nu-l părăsi pînă nu se va sfîrși „blestemata de imponderabilitate”. În momentul acela se produse forfotă pe coridor, se auziră exclamații de bucurie, plesnet de palme și, pare-se, chiar sărutări.

— Hai noroc, fraților! Bine v-am găsit! duduia de zor o voce de bas. Să trăiești, Mihail Antonovici! Slăbești mereu, sărăcuțul de tine!

— Să trăiești, Mahov iubitule! Dă să te sărut. Dar să știi c-am să te amendez. Pentru nerespectarea regulilor de circulație cosmică…

— A-a, Bogdan! Nu mă mai certa măcar acum… Anatoli Borisovici, îmi face plăcere să, vă văd! Faceți cunoștință: adjunctul meu, inginerul Știrner Grigori Moiseevici. Va lucra direct cu dumneavoastră.

— Am auzit, perfect…

— Îmi pare bine. Vocea lui Știrner era seacă, tăioasă.

— Poftiți în salon! îi invită Ermakov.

— Ei, nu, dragii mei. Luăm corespondența și poftiți cu toții la noi. De cînd vă așteptăm!

— Iartă-mă, Piotr Feodorovici. De data asta o să ne mărginim la o convorbire aici, pe bordul lui „Hius”. O să vă facem o vizită la întoarcere.

Interveni o pauză ciudată.

— Nu trebuia să spună asta — remarcă în șoaptă Dauge, fixînd ușa cu ochii lui rotunzi. Așa a spus și Tahmasib…

Bîkov se simți stînjenit.

— Știu, știu la ce vă gîndiți! vorbi din nou Ermakov. Să nu fim superstițioși. Trebuie să ne grăbim. Spunînd asta, zîmbi ironic.

— Cum credeți, Anatoli Borisovici — răspunse fîstîcit Mahov. Unde mergem?

— Poftiți aici… Te rog, Grigori Moiseevici. Oaspeții intrară primii: Mahov, înalt și greoi, urmat de Știrner, care semăna cu un adolescent, amîndoi în niște salopete moi și ponosite, cu căștile transparente date pe spate. Știrner ținea la subsuoară o mapă.

— Să trăiești, tovarășe Dauge! tună Mahov. Dumnealui e, desigur, tovarășul Bîkov, da?

Fără a lăsa, din prudentă, coarda din mîna stîngă, Bîkov îi strînse mîna, apoi i-o strînse și pe-a lui Știrner. S-e așezară cu toții în jurul mesei.

— Așa… Piotr Feodorovici — începu Ermakov — spune-ne ce ai de spus.

Mahov tuși zgomotos, Știrner deschise mapa și consfătuirea începu. Vorbeau puțin și precis, mai mult în formule și în termeni matematici, purtîndu-și degetele pe schițele și calculele aduse de Știrner. Era vorba de asigurarea coborîrii cu precizie maximă a lui „Hius”, la hotarul Golcondei uranice, și de menținerea legăturii după coborîre. Mahov și Știrner, împreună cu colegii lor de pe alți doi sateliți artificiali, au elaborat în amănunt un sistem de dirijare prin radio, cu ajutorul căruia se presupunea că „Hius” va putea fi adus într-un loc situat la cel mult 50-100 de kilometri de hotarul Golcondei. E drept că sistemul acesta nu fusese încă aplicat pînă acum, dar încercările făcute îi îndreptățeau să spere într-un succes deplin.

— De la noi se cere acum maximum de precizie — spuse Știrner, lovind cu degetul într-o schiță — iar de la dumneavoastră, tovarăși, atenție și manevre prompte. După cîte știu, „Hius” nu e atît de limitat în evoluțiile sale ca o rachetă obișnuită cu impulsuri și, orice s-ar întîmpla, se va putea menține riguros pe relevmente. Dar, repet, înainte de toate se cere atenție! Dacă „Hius” se va îndepărta cît de puțin de fasciculul de radiații electromagnetice, riscați să coborîți la o mie de kilometri de locul hotărît.

Așadar, „Hius” urma să coboare pe planetă, menținîndu-se în punctul de intersecție a trei fascicule de radiații electromagnetice, care aveau să-l dirijeze în punctul cel mai potrivit, după părerea specialiștilor. La altitudinea de zece-cincisprezece kilometri deasupra lui Venus, impulsurile radiogoniometrelor dispar: ele sînt fie absorbite, fie reflectate în sus, în atmosfera planetei. De la această înălțime, planetonava va trebui să coboare vertical. Nu sînt excluse unele complicații serioase: atmosfera ciudată a lui Venus ar putea să-l înșele, denaturînd semnalele. În vederea acestei eventualități vor acționa instalații paralele de control. Spițîn și Ermakov notară niște cifre, comparară calculele lor cu schema lui Știrner și declarară că nu mai au de pus nici o întrebare. Mahov trecu la punctul doi. Deoarece, după toate probabilitățile, nu vor reuși să stabilească o legătură prin radio — în orice caz o legătură sigură — cu suprafața planetei Venus, trebuiau să cadă de acord asupra unui sistem de semnale optice. După părerea lui Mahov, erau necesare numai două semnale: primul — „proviziile alimentare și apa”, al doilea — „piesele de schimb și alimentarea cu energie”. O listă a pieselor de schimb și a aparaturii fusese întocmită dinainte.

— V-am adus o instalație portativă de lansare și două rachete cu încărcături atomice. Dacă… pușchea pe limbă!… dacă se întîmplă ceva rău și aveți nevoie de ajutorul nostru, lansați una din rachete vertical în sus. Racheta va face explozie la o altitudine de circa două sute de kilometri. Desigur, va trebui s-o lansați nu la întîmplare. Aveți aici un tabel pentru calcularea timpului. În momentele stabilite, observatorii noștri vor supraveghea cu atenție regiunea în care veți fi coborît.

— Și? întrebă Ermakov.

— Și… nimic. O să știm că la dumneavoastră e ceva în neregulă și vom căuta să luăm măsuri.

— Ce fel?

— Vă vom trimite rachete automate cu piese de rezervă. Rachetele se vor deplasa exact pe relevmentul dumneavoastră.

— Perfect! Ermakov încuviință din cap. Și ce nevoie avem de cea de-a doua rachetă?

— Veți lansa două rachete una după alta în cazul cînd coborîrea n-a reușit întocmai și planetonava a suferit defecțiuni serioase. Se făcu tăcere.

— În cazul acesta s-ar putea să nu mai aibă cine să le lanseze — observă Dauge, strîmbîndu-se.

— Pesimismul meu nu merge atît de departe — răspunse blînd Mahov.

După consfătuire, Dauge îi propuse lui Bîkov:

— Hai s-o vedem pe frumoasa Venus. Ermakov ți-a permis să ieși.

Zece minute mai tîrziu, înveșmîntați în niște cuirase care le stînjeneau mișcările, cu calote transparente pe cap, stăteau amîndoi în compartimentul-ecluză din fața chepengului exterior. Dauge închise bine ușa în urma sa, apoi puse în funcțiune, pompa și se întoarse spre manometrul din perete. Acul subțire al manometrului începu să coboare în salturi. Cînd se opri, Dauge trase în lături bara lată de oțel cu care era fixat chepengul capacul gros, prevăzut cu nervuri, se lăsă ușor într-o parte. Bîkov se aștepta să vadă lucruri descrise de sute și sute de ori în reportaje și romane; un abis negru-violet, spuzit de stele orbitoare. În loc de asta, prin deschizătura rotundă a chepengului pătrunse o lumină tulbure galben-trandafirie. Planetonava stătea suspendată deasupra unei uriașe cupole nebuloase, slab luminate. Umbre ce băteau în cenușiu se tîrau pe un cîmp portocaliu strălucitor, se împreunau încet și se despărțeau, formau un șir de inele și se destrămau în niște pete vagi ce dispăreau apoi. Aproape de margini, cupola căpăta o nuanță întunecată, dar marginile ei nu erau bine conturate, mistuindu-se pe nesimțite, cu tonurile lor liliachii, în hăul negru al beznei desăvîrșite. În centrul cupolei, niște fuioare de fum, trandafirii, galbene și cenușii, se împleteau, dar nu se amestecau, aci reliefîndu-se. aci lăsîndu-se învăluite într-o pîclă roșiatică…

Iată cum arăta Venus, „cea mai teribilă planetă din sistemul solar”! Bîkov își dădu seama că aceste deplasări de umbre colorate, atît de neînsemnate la o depărtare de cîteva mii de kilometri, nu sînt altceva decît agitații puternice care se produc în atmosfera venusiană — furtuni, taifunuri, trombe — și cărora pe Pămînt nu le poți găsi asemănare.

Iată că o pată lungă, cenușie s-a subțiat, s-a îndoit, a luat forma unui cerc… Era lesne de imaginat un vîrtej uriaș, care înghițea cu o viteză nebună mase colosale de nori. „Nu arată prea bine” — își aduse aminte Bîkov. Privea și nu-și putea lua ochii de la priveliștea aceasta teribilă și măreață.

Acolo, sub acoperămîntul de nori în clocot, se ascunde o lume uriașă, cu munți și cu deșerturi… poate cu mări și oceane. Undeva acolo stau ascunse comori pe care echipajul lui „Hius” trebuie să le cerceteze. Acolo zac sfărîmături de mecanisme teleghidate, planetonave zdrobite, morminte de cutezători… În sufletul lui Bîkov se cuibări un simțămînt nelămurit, asemănător cu o teamă superstițioasă. Se gîndi cu cîtă furie a respins pînă acum planeta aceasta toate încercările de a o cuceri. Dar omul e mai inteligent și mai puternic decît natura. Omul e îndrăzneț și perseverent, și dacă echipajul lui „Hius” își va găsi moartea, pieirea acestor oameni nu-i va face să zăbovească nici măcar cu o clipă pe cei ce vor veni în urma lor.

Dinspre stînga, o umbră neagră, inegală, cu depresiuni adînci și protuberante mari, învăluia cupola.

— Intrăm în partea planetei unde e noapte — auzi Bîkov în cască vocea lui Dauge.

„Hius” se afundă în conul de umbră al planetei Venus. Se făcu întuneric. Se mai vedea doar o fîșie rotundă de ceață spălăcită, cu vagi reflexe de lumină, mari ca marginile planetei. Curînd însă, pe fondul acela negru se iscară pîlpîiri slabe, de culoare trandafirie.

— Ce-i asta? întrebă Bîkov.

Dauge clătină din cap, privind atent. Apoi Bîkov îi auzi vocea:

— Probabil niște vulcani. Am auzit că ar exista aici o regiune cu activitate vulcanică permanentă. Deocamdată nu știe nimeni nimic precis. E o ipoteză…

Cei doi exploratori părăsiră ecluza, după ce în partea stîngă izbucni o lumină puternică și se profilă o uriașă seceră de culoare galbenă.

— Da… — își aduse aminte Bîkov. Dar unde e „Țiolkovski”? Aș vrea să văd și eu satelitul.

— De-aici nu se vede, Alexei. Noi ne-am întors cu chepengurile în jos, spre Venus, pe cîtă vreme „Țiolkovski” se află deasupra noastră. Ca să ieși pe corpul planetonavei e încă prea devreme pentru tine. Mai așteaptă pînă data viitoare. Ai să-l vezi la înapoiere.

Bîkov își aminti de observația pe care o făcuse adineauri Dauge și scoase un oftat, dar nu răspunse.

Erau așteptați. Ermakov îi invită pe toți la masă. Era prima masă în condiții de imponderabilitate, și Bîkov dori în sinea sa să fie și ultima. Cosmonauții duceau foarte serioși la gură, fără a se opri din vorbă, niște biberoane elastice, legate prin tuburi flexibile de o serie de vase din material plastic, bine închise. Bucățile de pîine și gustările le luau din niște cutiuțe metalice, pe care nu uitau să le închidă cu grijă. Într-un cuvînt, conductorul „Băiatului” ar fi rămas flămînd dacă nu l-ar Îi luat sub oblăduirea sa Krutikov, care s-a așezat special în acest scop alături de dînsul.

În timpul mesei au vorbit despre viața de pe satelitul artificial, despre planurile de construire a unor întregi armade de “Hius”-uri, despre necesitatea unor emisiuni speciale cu caracter de consultații pentru studenții care urmează cursurile fără frecventă și lucrează pe sateliți. Mahov se plînse de cel care se ocupa de aprovizionarea lor, cam nepriceput: le trimisese o ladă de microfilme, privind tehnica sportului cu skiurile. Știrner spuse rîzînd că cineva a adus pe „Țiolkovski” șoareci. „Acum ne rugăm să ni se trimită și un motan. O să fie un formidabil număr de atracție: pisica vînînd șoarecele în condiții de imponderabilitate.” S-a vorbit mult despre concertele unui uluitor ansamblu indonezian, despre noua simfonie „Drumul spre stele” a compozitorului Gadalov din Sverdlovsk, care a produs o zguduitoare impresie asupra tuturor. Au făcut glume, au rîs. Despre încercările prin care urma să treacă echipajul lui „Hius” nimeni n-a pomenit nimic.

Ermakov se uită la ceas și Mahov se sculă zorit:

— E timpul, tovarăși!

Se ridicară numaidecît cu toții și își luară rămas bun.

Mahov îi cuprinse de umeri pe toți la rînd și Bîkov observă neliniștit că i s-au tras obrajii și s-a îngălbenit la fată. Pe chipul lui Știrner emoția nu era atît de vizibilă.

— Nu uitați — spuse Ermakov — să vă îndepărtați de noi cu cel puțin cincizeci de kilometri, fiindcă altfel s-ar putea să vă alegeți cu arsuri grave.

— Bine, bine, să n-aveți grijă de noi — mormăi Mahov. Ei, la revedere, fraților! Succes!

Mahov se întoarse și mișcîndu-și cu repeziciune mîinile de-a lungul corzii, ieși pe coridor, Știrner făcu un semn de salut cu mîna și îl urmă. Chepengul exterior se închise cu zgomot. Se făcu liniște.

— Nu le-am spus nimic de atacul cosmic — își aduse deodată aminte Iurkovski.

Ermakov se uită la el cu un aer distrat.

— Nu le-am spus…Dar asta n-are importanță. Vă rog să vă pregătiți… Spițîn, să mergem!

Bîkov îl întrebă în șoaptă pe Dauge:

— Ce, Mihail Antonovici rămîne aici?

— Da. Acum n-are ce face în cabina de comandă… — Dauge scutură din cap, alungind parcă un gînd, și spuse: Eu zic să ne ocupăm locurile.

Mihail Antonovici și Iurkovski se și instalaseră în scaune și își potriveau curelele. Dauge îl ajută pe Bîkov să se lege, apoi scoase corzile și rămase nehotărît.

— Ei, ce mai aștepți? strigă la el, iritat, Iurkovski.

— Mai sînt zece minute — răsună vocea lui Ermakov.

Dauge se grăbi să-și ocupe locul.

Se făcu din nou liniște. Bîkov închise ochii și se lăsă pradă aducerilor aminte. O noapte întunecată în Asia Centrală, o rochie albă profilîndu-se vag, un miros proaspăt de parfum… și un chip gingaș și nespus de drag… Ce mult a trecut de-atunci! I se opri un nod în gît, ceea ce-l făcu să înghită în sec de două-trei ori.

— Coborîm! hîrîi difuzorul.

Podeaua de sub picioare se cutremură. Speteaza scaunului se lăsă grea pe umeri. Vuietul tot mai puternic al reactorului izbi urechea, umplînd totul în jur.

Lipiți de geamul rotund al „taxiului interplanetar”, Mahov și Știrner văzură țîșnind o flacără difuză de sub planetonava care semăna cu o meduză neagră, rășchirată caraghios pe fondul uriașului disc portocaliu al lui Venus. Apoi se aprinse un orbitor soare liliachiu. Cînd deschiseră din nou ochii, „Hius” nu se mai vedea. Doar un noruleț ușor se destrăma în locul unde se aflase adineauri planetonava.




„VIAȚA NOASTRĂ E PLINĂ DE SURPRIZE.”


Pe bordul lui „Hius” nu-și făcea nimeni iluzii că coborîrea va fi rapidă și ușoară. Într-o comunicare făcută la timpul său cu privire la expediția lui Tahmasib, Ermakov a arătat cît de greu i-a fost acestuia să conducă racheta în atmosfera venusiană. Racheta era smucită în toate părțile, ca o așchie într-un vîrtej. Ce eforturi supraomenești au trebuit depuse pentru a menține racheta cu ajutajele în jos. Ermakov a descris atunci vînturile cumplite și vifornițele de gheață ce bîntuiau deasupra solului încins pînă la o temperatură de o sută de grade. În aceste condiții erau inutile și chiar primejdioase pînă și cele mai perfecționate dispozitive giroscopice, care, în atmosferele mai liniștite, mențineau automat nava interplanetară exact în poziția necesară, fără a o lăsa să se legene, să se învîrtească sau să se dea peste cap…

„Hius” trebuia să se bizuie pe indicațiile de orientare venite de pe sateliții artificiali, foarte imprecise și gata să se întrerupă în orice clipă. Radiogoniometrele dispozitivelor antimeteoritice nu funcționau în cîmpurile electrice din atmosfera lui Venus, și planetonava se putea prăbuși în orice clipă cu toată greutatea ei pe vreun masiv stîncos. Furtunile și trombele trebuiau să-l poarte pe „Hius” la voia întîmplării, cu o putere și mai mare decît s-ar fi întîmplat cu o rachetă obișnuită, deoarece forma lui, deși facilita întrucîtva coborîrea „cu spatele în jos”, era totuși departe de a fi aerodinamică.

Cu toate acestea, numai „Hius” avea cele mai multe șanse să conteze pe o coborîre reușită. Această planetonavă putea coborî extrem de încet, centimetru cu centimetru, putea să se ridice din nou și să încerce să coboare în altă parte, ceea ce n-ar fi putut să facă nici cea mai bună rachetă atomică cu propulsie, cu rezerva ei limitată de deplasare liberă. Ermakov spusese că „Hius” este „stăpînul planetelor cu atmosferă”, și acum urma să dovedească asta.

— Fleacuri, astea sînt fleacuri — bolborosea Mihail Antonovici Krutikov, verificînd pentru a zecea oară trăinicia curelelor care-l țineau legat de scaun. Toate astea sînt fleacuri și totul o să fie bine, vă asigur. O să ne cam zdruncine, poate… În schimb, gîndiți-vă ce revoluție, în istoria cuceririi spațiului, va marca această cursă a lui „Hius”!

— Gîndul acesta mă consolează în fața încercărilor ce ne așteaptă — rosti tărăgănat Iurkovski. Păi da… Krutikov, știi…

— Numai de-am coborî… — șuieră Dauge printre dinți.

Mihail Antonovici își scoase din buzunar pipa goală și trase o vreme din ea, gînditor.

— De s-ar sfîrși odată! spuse el. Ce deosebire fată de cursele precedente! Nu-i așa, tovarăși?

— Așa-i — răspunse Dauge. Așa-i, Mihail Antonovici. Cînd cobori pe planete lipsite de atmosferă, caline, te simți cu totul altfel.

— D-de ce? întrebă anevoie Bîkov, gîndindu-se dacă simt și ceilalți greață și amețeală.

— Pentru că avînd niște piloți ca Ermakov și Spițîn, atunci cînd decolezi și cînd cobori, poți să dormi, să citești, să joci șah… Dar asta nu aici, nu pe Venus.

— Da — întări Krutikov — nu pe Venus…

— Mi s-a făcut lehamite de văicărelile astea! se supără Iurkovski. Ce vă tot tînguiți? Ia mai stăpîniți-vă emoțiile. Luați exemplu de la Bîkov; s-a făcut verde la față… dar se stăpînește, tace. Hai, fraților, să cîntăm!

În clipa aceea se auzi din difuzor vocea încordată a lui Ermakov:

— Atențiune!

În aceeași clipă, podeaua se clătină și începu să sa dea încet peste cap.

Din cele ce s-au întîmplat în următoarele trei-patru ore, Bîkov a reținut doar unele momente vagi, răzlețe. Și nici mai tîrziu n-a putut reconstitui cu nici un chip ordinea în care s-au succedat evenimentele. Se pare că Iurkovski s-a tîrît cu balonul de oxigen pînă la Dauge, înainte ca acesta să fi încremenit cu bărbia în piept. Vocea teribilă, de nerecunoscut, a lui Spițîn, care a comunicat că Anatoli Borisovici și-a spart capul, s-a auzit după șocul care a rupt cureaua ce-l ținea pe Bîkov legat de scaun. Ce s-a întîmplat după aceea nu-și mai aducea aminte. Niște forte colosale se jucau cu “Hius” după bunul lor plac. Cu toate acestea, cunoscuta expresie “ca o broască într-o minge de fotbal” i-a venit lui Bîkov în minte abia atunci cînd, strîngînd în pumni o bucată de curea, s-a rostogolit de-a curmezișul cabinei și s-a izbit din viteză cu spatele de perete. Căptușeala elastică l-a repezit înapoi și se pare că și-a pierdut o vreme cunoștința, apoi s-a trezit din nou legat strîns de scaun. Bîkov nu-și amintea nici în ce fel a ajuns între genunchii lai balonul cu ozon activizat, nici ce anume s-a întîmplat cu Iurkovski, care atîrna moale. În scaunul său, cu fața plină de sînge… Apoi Mihail Antonovici l-a scuturat pe Bîkov de umeri și i-a strigat ceva la ureche… Toate acestea se învîrtejeau în creier ca într-o ceață galbenă-verzuie, printre leșinuri și accese de greață. Tavanul se deplasa undeva într-o parte, apoi revenea fulgerător la loc. Podeaua se prăbușea, și din nou apăsa pe picioare cu o putere nestăvilită. Mai survenea cîte un moment de acalmie. Atunci Bîkov își dădea capul pe spate, căsca gura și răsufla repede și adînc. Deodată însă planetonava era iarăși aruncată într-o parte și totul reîncepea, Totodată, în locul vuietului asurzitor se făcuse o liniște desăvîrșită. Se auzea numai duduitul slab al reactoarelor, care nu acoperea nici gemetele, nici… glumele! Da, bătrînii lupi interplanetari mai găseau puteri să glumească. Bîkov însă n-a reținut nici o glumă. Era pe de-a-ntregul stăpînit de senzațiile sale, care decurgeau din convingerea că șocul următor o să-l dea gata. Din cînd în cînd își aducea aminte de piloții din cabina de comandă și, închipuindu-și-i schilodiți, vedea aparatele distruse, iar planetonava căzînd de la o înălțime amețitoare pe niște stînci abrupte și ascuțite. Probabil că „Hius”, încetinindu-și brusc viteza, a nimerit într-un puternic curent atmosferic, care-l îndepărta de țintă, iar Ermakov și Spițîn trebuiau să depună toate eforturile pentru a-l menține pe radiorelevmentele date. Spițîn spunea mai tîrziu că n-a mai coborît niciodată cu o navă în condiții atît de teribile.

Și deodată s-a făcut liniște. O liniște desăvîrșită pe care n-o tulbura nici cea mai mică vibrație, nici un sunet. Liniștea aceasta se lăsă grea, apăsătoare asupra oamenilor buimăciți. Bîkov avu impresia că însuși timpul s-a oprit. Mai vedea încă înaintea ochilor niște pete multicolore, pe trupul lui lunecau șuvițe de sudoare, mîinile și picioarele îi tremurau. Apoi puse stăpînire pe el o stare de ciudată apatie. Ar fi vrut grozav de mult să-și întindă picioarele și să doarmă, să doarmă, să doarmă… Printre genele coborîte îl văzu pe Iurkovski mișcîndu-se și ridicîndu-se, făcînd cîțiva pași nesiguri, petrecîndu-și palma peste față și privindu-și nedumerit degetele mînjite de sînge.

— Ce-i cu tine? îl întrebă încet Dauge.

— N-nimic… Iurkovski se strîmbă și scutură din cap. Mi se pare că e din nas… mă dor ochii…

— Ufff! răsuflă din greu Mihail Antonovici. Asta, da, scuturătură, nimic de zis!

Iurkovski își ridică mîinile, făcu cîteva mișcări de gimnastică și deodată încremeni.

— Tovarăși! strigă el. Ne aflăm pe Venus… și sîntem în viață! „Hius” e întreg, drace! Dauge! Scoală! Îți dai seama? Sîntem pe Venus…

— E cam devreme să te bucuri — îl opri Dauge. Se pare că i s-a întîmplat ceva lui Anatoli Borisovici…

— Da, am auzit și eu vocea lui Spițîn — întări Krutikov această presupunere.

— Mergem acolo!

Porniră spre cabina de comandă, dar ușa se deschise larg și în prag își făcu apariția Ermakov în persoană, alb la față, lac de sudoare, cu capul strîns legat într-un bandaj elastic de un alb lăptos.

— Teferi cu toții? întrebă el, cuprinzîndu-și iute cu privirea tovarășii.

— Cu toții — spuse Dauge.

— Vă felicit cu prilejul coborîrii!

Ermakov se apropie de fiecare și le strînse cu putere mîinile.

— Bogdan ce face? întrebă Mihail Antonovici.

— Doarme.

— Hm…

— Era frînt de oboseală.

— Nici nu-i de mirare — rîse Krutikov. Trei ore și jumătate… Și eu abia mă mai țin pe picioare.

— E interesant de știut ce-o fi cu „Băiatul”. Nu s-o fi desprins? întrebă Bîkov.

— Ieșim? întrebă oarecum fără convingere Iurkovski.

— Nu. Ermakov îi cuprinse încă o dată pe toți cu privirea și adăugă: Nu. În nici un caz. Întîi să vă reveniți și să vă odihniți. În privința ieșirii o să stăm de vorbă peste vreo patru ore, cînd vom obține toate datele laboratorului exterior. Dați drumul la ionizatoare, spălați-vă și… la culcare!

— N-ar strica o gustare… — spuse îngîndurat Mihail Antonovici.

„Și un păhărel de coniac” — își zise Bîkov.

— Cum dorești. În ceea ce mă privește, eu fac o baie și mă culc… Alexei Petrovici, ajută-mă să-l duc pe Bogdan în cabina lui; vrei?

— Da, Anatoli Borisovici.

Nu, totul a fost altfel decît își închipuise Bîkov. Mult mai simplu și mai bine: Cînd, o jumătate de oră mai tîrziu, cu părul răvășit, moleșit de aburi și mai roșu ca de obicei, se vîrî sub cearșaf, își aduse din nou aminte de căsuța din Așhabad… Zîmbi fericit și adormi.

Ca întotdeauna, îl trezi Dauge. Iohanîci era tras la față, ochii negri i se înfundaseră în orbite și aveau o sclipire ca într-un acces de febră.

— Îmbracă-te, Alexei! Pune-ți costumul de protecție și vino în salon! spuse Dauge, cu o voce răgușită, ieșim.

Vor ieși! Îl sfredeli gîndul că se află pe o planetă unde și-au găsit mormîntul atîția oameni cutezători. Acum trebuiau să înceapă lucrul cel mai de seamă pentru care veniseră ei aici…

Bîkov se îmbrăcă zorit, scoase dintr-o nișă costumul de protecție și și-l puse. Toți erau adunați în salon, stînd în jurul mesei, cu căștile din spectrolit date pe spate și uitîndu-se tăcuți unii la alții. Ochii lui Ermakov erau larg deschiși și parcă fosforescenți, ca la pisică. Mihail Antonovici trăgea din pipa goală.

— O cafea? întrebă Bîkov, fără a se adresa nimănui.

— Cred că mai tîrziu — spuse Iurkovski, încruntîndu-se. Ce s-o mai lungim! Să mergem. E ceva nemaipomenit: au trecut cinci ore de la coborîre și încă n-am deschis chepengurile!

— Haideți! îi invită simplu Ermakov.

— Luăm și arme? întrebă Bîkov, uitîndu-se la comandant.

Acesta încuviință cu un semn din cap și ieși pe coridor, aplecîndu-se. Ceilalți îl urmară. Apucîndu-se de balustrada scării, Bîkov se repezi sus. Un minut mai tîrziu se alătură tovarășilor săi, cu un pistol automat atîrnîndu-i la piept și cu două grenade la cingătoare.

— Alexei cuceritorul! glumi Spițîn. Iurkovski se mărgini să zîmbească acru.

Se îngrămădiră în ecluză, în fața chepengului exterior. Bogdan înșurubă bine ușa în urma sa.

— Puneți-vă căștile! comandă Ermakov.

Bîkov nu vedea fețele tovarășilor săi și asta era neplăcut. Intră în funcțiune pompa. Acul manometrului se deplasă din loc. Ermakov apucă mînerul chepengului. Bara grea de oțel se trase în lături. Chepengul se urni și… sub picioarele oamenilor năvăli, plescăind cu putere, un fel de pastă infectă, unsuroasă, de culoare galbenă-cenușie. Era densă și vîscoasă, dar curgea ușor și pe suprafața ei jucau, în lumina reflectorului, scînteieri aurii. A fost ceva atît de neașteptat, încît în primele clipe nimeni n-a cutezat să se miște din loc. Apoi Iurkovski se năpusti înainte, înăbușindu-și un strigăt. Dar Bîkov fu mai rapid. Se apucă de marginea chepengului și apăsă cu toată puterea pe capacul gurii de acces. Picioarele îi alunecau în noroi. Căzu în genunchi. Îi săriră în ajutor Iurkovski și Dauge, pe care-i sprijineau din urmă Bogdan și Mihail Antonovici. Cu un plescăit ușor, chepengul cedă, reveni în poziția de blocaj și Ermakov se grăbi să apese pe butonul zăvorului.

Se ridicară cu toții. Sub picioarele lor se întindea o mîzgă tulbure, din care ieșeau aburi. Bîkov ridică pistolul, îi șterse patul cu. mîneca, se uită pe țeavă. Apoi își curăță cu grijă genunchii mînjiți.

— După cîte îmi dau eu seama — se auzi din căștile radiotelefonului vocea lui Dauge — acesta e departe de a fi nisip.

— Da, nu prea seamănă a deșert — întări Iurkovski. Vă spun eu, măcar că nu-s specialist.

Ermakov se lăsase pe călcîie și examina băltoaca de noroi.

— Dacă lăsăm glumele pentru alt prilej mai fericit spuse el — sînt înclinat să presupun că „Hius” s-a împotmolit.

— Pină.peste urechi — se învoi Iurkovski. Dar unde e deșertul?

— Viața noastră e plină de surprize — constată sumbru Krutikov.

— Halal serviciu ne-a făcut și Știrner cu relevmentele lui!

— Ce-i de vină Știrner?

— Dacă „Hius” s-a înfundat cu totul în mocirla asta… — începu Bogdan.

Iurkovski ridică nerăbdător din umeri:

— Nimic mai simplu! Ieșim prin chepengul de sus și vedem cum stăm.

Părăsiră ecluza și, lăsînd pe linoleum urme ruginii de unsoare, urcară în compartimentul strîmt al chepengului de încărcare a navei.

— O mlaștină pe Venus, gîndiți-vă! bombănea Mihail Antonovici. Ce surpriză!

Deschiseră cu băgare de seamă chepengul de sus, gata în orice clipă să-l închidă la loc. Dar nu se produse nimic. Se auzi un șuierat subțire, pricinuit de pătrunderea atmosferei exterioare în cameră, și apoi se făcu liniște.

— Ura! rosti calm Iurkovski. Totul e în ordine. Deschideți!

Chepengul se dădu cu zgomot de perete. Ermakov, care se afla înainte, se aplecă peste marginea deschizăturii. În spatele lui, schimbîndu-se nerăbdători de pe un picior pe altul, se îndesau Iurkovski și Mihail Antonovici. Dauge, care se strecurase între ei, se trase înapoi, scoțînd o exclamație nedeslușită.

— M-da — spuse cineva — foarte interesant!…

Nu văzură nimic. „Hius” era împrejmuit de un zid gros de ceață gălbuie, nestabilă, care nu lăsa să se zărească absolut nimic. Dedesubt, la un metru și jumătate, suprafața lucie a mlaștinei. În liniștea care se lăsase, se auzeau niște sunete tainice, ca o tuse înfundată sau ca un gîlgîit. Cosmonauții au stat multă vreme, privind valurile de emanații, tulburi și albicioase. Uneori li se părea că în fața lor se mișcă umbre și se iscă forme cenușii cu înfățișare monstruoasă, dar veneau mereu alte și alte straturi de ceață și totul dispărea.

— Ajunge — spuse în cele din urmă Ermakov. Am început să văd negru înaintea ochilor. O să trebuiască să punem în acțiune razele infraroșii. Ermakov își îndreptă spinarea și privi în sus. Aha, „Băiatul” pare să fie la locul lui!

— Grozav ne-am mai împotmolit… — constată Spițîn, stînd culcat cu pieptul pe marginea deschizăturii și răsucindu-se neliniștit cînd într-o parte, cînd în alta. Colierele reactoarelor s-au afundat în mlaștină pînă la bază.

— Nu-i nimic, vedem cum stăm și o să încercăm să ne ridicăm.

— Și dacă corpul navei se afundă și mai adînc?

Razele infraroșii nu îngăduiră să se vadă nimic.

Pe ecran se învîrtejeau umbre. Solul din același loc părea cînd nestabil, cînd bine bătătorit, cînd friabil…

— Eu zic să ieșim — propuse Iurkovski. Vedem noi pe urmă ce-i de făcut.

Iurkovski se pregăti să sară. Bîkov îl apucă de umăr.

— Ce s-a întîmplat? întrebă oarecum iritat geologul.

— Viața noastră e plină de surprize — spuse Bîkov. Cobor eu primul.

— De ce, mă rog?

Bîkov îi arătă pistolul, fără a spune o vorbă.

— Ia nu mai face pe viteazul! Iurkovski dădu la o parte mîna lui Alexei Petrovici.

— Bîkov are dreptate — spuse Ermakov. Te rog, lasă-ne să trecem, Vladimir Sergheevici!

— Nu înțeleg…

— Lasă-ne să trecem pe mine și pe Bîkov. În trei minute mă întorc…

Știau cu toții că, de regulă, comandantul nu trebuie să părăsească el, primul, nava, cînd aceasta coboară într-un loc necunoscut. Dar… îl înțelegeau pe Ermakov. Iurkovski se dădu tăcut în lături. Cu o mișcare iute, Bîkov împinse încărcătorul pistolului, puse siguranța și sări în urma lui Ermakov. Picioarele i se afundară pînă la genunchi în mocirlă.




PARTEA A TREIA — PE MALUL GOLCONDEI URANICE







ÎN MLAȘTINĂ


Mlaștină pe Venus… Exploratorilor interplanetari li se părea absurd. Mai absurd decît ipoteza că pe Lună ar crește crînguri de palmieri, iar pe piscurile golașe ale asteroizilor ar paște cirezi de vaci. O ceață albicioasă în locul unui cer de foc, și un mîl fluid în locul nisipului uscat și încins ca jarul. Aceasta infirma o părere de mult și temeinic statornicită și reprezenta o descoperire de prim ordin. Totodată însă complica nespus de mult situația, deoarece constituia o surpriză. Și nimic nu dăunează mai mult unei acțiuni serioase decît surprizele. Pînă și viteazul conductor de vehicule universale din Gobi, slab inițiat în teoriile științifice privitoare la planeta Venus, și de aceea neavînd categoric nici o părere în această privință, își cam pierduse curajul: puținul pe care-l văzuse prin deschizătura chepengului nu se potrivea de loc cu rolul de ghid specialist în deșerturi pentru care se pregătise.

Cît despre ceilalți membri ai echipajului, care priveau, firește, lucrurile mai larg, surpriza aceasta le-a produs temeri mult mai serioase. Nu că piloții și geologii n-ar fi fost pregătiți pentru tot felul de complicații și eșecuri. Nicidecum. Fiecare din ei știa, de pildă, că, dată fiind viteza de deplasare a lui „Hius”, locul de coborîre putea să se nimerească a fi la mii de kilometri de Golconda; „Hius” ar fi putut să coboare în munți, să se dea peste cap, în sfîrșit să se sfărîme de stînci. Toate acestea însă erau complicații și eșecuri prevăzute, și de aceea nu-i speriau, chiar dacă le amenințau viața. „O acțiune mare e întotdeauna însoțită de riscuri — îi plăcea lui Kraiuhin să spună — și cei cărora le e teamă de moarte n-au același drum cu noi”. Nimeni însă nu și-ar fi putut închipui că va nimeri pe Venus într-o mlaștină!

Cu toată puterea lor de stăpînire și uriașa lor experiență, cosmonauții își ascundeau doar cu mare greutate neliniștea care-i cuprinsese. Profesia lor îi învățase să fie stăpîni pe ei în astfel de cazuri. Fiecare din ei își dădea însă seama că soarta expediției și viața lor depind acum de o serie întreagă de împrejurări încă necunoscute. Fiecare, din ei își punea mereu noi și noi întrebări. Cît de mare o fi oare mlaștina? Ce reprezintă mlaștina asta? Va putea oare „Băiatul” să treacă prin ea? Nu e cumva amenințat „Hius” să se împotmolească și mai mult sau să se răstoarne și să se scufunde? Pot ei risca să ridice din nou planetonava și să încerce să coboare undeva în altă parte?

Cu puțin înainte de plecare, Dauge i-a spus lui Kraiuhin: „Numai să coborîm cu bine, că pe urmă răzbim noi și prin iad”. Știau cu toții că s-ar putea întîmpla să fie nevoiți „să răzbească prin iad”, dar cine și-ar fi putut închipui că iadul acela o să fie uite-așa — tulbure, gîlgîitor, de neînțeles?…

După cum am mai spus, neinițiat. cum era, pe Bîkov îl frămîntau cu totul alte gînduri. Soarta expediției nu-l neliniștea, căci avea încredere în posibilitățile miraculoase ale lui „Hius” și, mai cu seamă, în tovarășii săi, îndeosebi în Ermakov, în a cărui voce nu simțea nici o umbră de șovăială. Pentru Bîkov surpriza nu era decît o aventură. De aceea s-a simțit foarte măgulit cînd Ermakov i-a luat parte în mica dispută cu Iurkovski, din fața chepengului.

Trăgîndu-și anevoie picioarele din fluidul vîscos, Bîkov făcu cîțiva pași în urma lui Ermakov. Acesta se opri și trase cu urechea. În jurul lor stăruia o semiobscuritate compactă, gălbuie. Nu vedeau decît o mică porțiune din mlaștina cu sclipiri unsuroase, dar auzeau multe zgomote. Mlaștina nevăzută scotea niște sunete ciudate: răsufla răgușit, tușea, horcăia. De undeva de departe se auzeau niște gemete înfundate, însoțite de un urlet gros și de un duduit subțire și prelung. Zgomotele acestea proveneau probabil din mlaștină, dar Bîkov se gîndi deodată la niște făpturi fantastice care stăteau poate ascunse în ceață. Își pipăi cu un gest iute grenadele de la centură. „Dacă le-aș spune toate astea prietenilor cu care am fost în Gobi — își zise el — nu m-ar crede!” Îl cuprinse un simțămînt neplăcut de singurătate. Privi înapoi la silueta întunecată a lui „Hius”, luă pistolul automat în cumpănire și porni mai departe, depășindu-l pe Ermakov.

Tic… tic-tic… tic… începu să bată sfios, abia auzit, contorul de radiație. „E puțin, nu trece de o miime de unitate Roentgen” — se liniști el și numaidecît uită de asta, dibuind sub picioare ceva tare. Bîkov se aplecă, scotocind în fața sa cu mîna liberă. Prin pîcla emanațiilor, deasupra întinderii unsuroase, ruginii, apărură niște bolovani colțuroși, plini de nămol.

— Cum merge treaba, Alexei Petrovici? se auzi vocea lui Ermakov.

— Deocamdată… nimic deosebit — răspunse Bîkov — totul e în ordine. Mocirlă mare. Simt sub picioare niște pietroaie sau niște sfărîmături…

Alunecînd și împiedicîndu-se, Bîkov trecu peste bolovanii aceia. Sub picioare mocirla plescăia și clipocea.

— Trage tare la fund? întrebă Ermakov.

— Nu, răspunse Alexei Petrovici și se afundă pînă la brîu.

„Numai de nu m-aș îneca…” — îi fulgeră prin cap. În momentul acela însă, țeava pistolului dădu de ceva tare. Bîkov se uită atent și mirat. Drumul era barat de o platformă cenușie, zgrunțuroasă, cu marginea lucioasă.

— Anatoli Borisovici!

— Da?

— De-aici încolo mlaștina e asfaltată.

— Nu-nțeleg. Stai că vin și eu.

— Am zis că de-aici încolo mlaștina e acoperită cu asfalt.

— Aiurezi, Alexei? se auzi vocea neliniștită a lui Dauge. Acesta stătea împreună cu ceilalți membri ai echipajului în deschizătura chepengului și auzea tot ce spuneau cei plecați în recunoaștere.

— Într-adevăr, asfalt veritabil! Sau ceva ca takîrul din deșerturile noastre.

Bîkov își mută pistolul la spate și se sprijini în brațe.. Scoțînd un zgomot prelung, mlaștina slăbi strînsoarea. Inginerul se săltă în genunchi, se tîrî în patru labe la marginea platformei și se ridică În picioare.

…Tic… tic-tac… tic…

— Asfalt veritabil, rezistent, Anatoli Borisovici. Stau pe el!

— Poate e malul mlaștinei? întrebă cu o speranță în glas Ermakov, apropiindu-se.

— Nu știu… nu, nu e malul. E ca un fel de scoarță pe mlaștină.

Ermakov se aplecă.

— Are o grosime de treizeci-treizeci și cinci de centimetri — constată el.

— Eu știu ce-i asta — interveni Krutikov. Știm că „Hius” a coborît cu fotoreactorul…

— Drace! se auzi vocea lui Iurkovski și în același timp palma pe care și-o trase peste cască. Asta e…

— Nămol închegat, fără îndoială — întări Ermakov. Fotoreactorul a evaporat apa din el și s-a format o coajă, pe care „Hius” a spart-o coborînd pe ea.

— Cam așa pare să fie — se învoi Bîkov. Inginerul mergea pe marginea platformei, uitîndu-se curios la cele ce vedea. Platforma era largă ca Piața Roșie din Moscova și netedă, încît ai fi putut dansa pe ea. Dar era toată numai crăpături.

— „Băiatul” poate să treacă? se informă Ermakov.

Bîkov răspunse cu un aer de nepăsare:

— „Băiatul” trece peste tot.

…Tic-tic… tic… tic-tac…

— Ei, tovarăși, eu mă întorc. Cred că echipajul poate să debarce. Iurkovski și Spițîn, mergeți la Bîkov!

— Am înțeles!

— „Înainte, cuceritori ai cerului! “ fredonă ironic Iurkovski, coborînd. Hei, Bogdan, păzea!

— Și eu? se informă cu un aer ofensat Dauge.

— Dumneata și cu mine o să facem analiza unor exemplare de rocă și a atmosferei, și-apoi mai avem de văzut cîte ceva.

— Bine, Anatoli Borisovici.

— Mihail Antonovici — ordonă Ermakov, făcîndu-și apariția în ecluză — du-te în cabina de comandă și încearcă să tatonezi împrejurimile cu radiolocatorul.. Tovarășe Bîkov, vezi că vin la dumneata Iurkovski și Spițîn. Dumneata ești șeful. Încearcă să ajungi pînă la marginea opusă a platformei. Mai departe nu mergeți.

— Am înțeles.

„Just — își zise Bîkov. E stupid să ne tîrîm orbește, afundați pînă-n gît în smîrcul ăsta, cînd avem la dispoziție un transportor cu reflectoare infraroșii. E drept că transportorul trebuie mai întîi dat jos…”

Undeva pe-aproape, Iurkovski drăcuia în surdină. Vocea înăbușită a lui Bogdan spuse:

— Mai la dreapta, mai la dreapta, Volodea…

Cîteva minute mai tîrziu, Bîkov auzi un plescăit rar și din ceață se iviră două siluete cenușii.

— Unde ești, Aleoșka? Drace, nu văd nimic… Ce, nu te-au mîncat încă monștrii de pe-aici?

— M-a ferit dumnezeu — bombăni Bîkov, ajutîndu-i pe cei doi să urce pe „takîr”.

Iurkovski izbi cu piciorul, încercînd rezistența scoarței. Bogdan, ștergîndu-și cu palma casca stropită de mii, spuse:

— Degeaba, zău…

— Ce?

— Degeaba i-au zis Venus.

— Cui? A-a… — Bîkov ridică din umeri. Știi, nu importă denumirea.

Iurkovski izbucni în rîs.

Porniră fără grabă, sărind peste crăpăturile largi, în care fumega mîlul.

— Bogdan! zise Bîkov, coborînd vocea. Știi, mlaștina emite radiații… Auzi?

…Tic… tic-tac-tic-tac…

— Aud. Dar e o nimica toată. Avem niște contoare foarte sensibile, Aleoșa.

— Tot ce nimerește sub fotoreactor trebuie să emită radiații — spuse pe un ton didactic Iurkovski. E clar, pînă și…

— Ia stați… — Bogdan ridică mîna.

Se opriră. Vocile nedeslușite ale lui Ermakov și Dauge abia se mai auzeau printre pîrîiturile din căștile radiotelefoanelor.

— Cu cît ne-am depărtat de,Hius”, ce ziceți? întrebă Spițîn.

— Cu vreo șaptezeci-optzeci de metri — răspunse repede Bîkov.

— Da. Înseamnă că radiotelefoanele noastre funcționează numai pînă la această distanță.

— Cam puțin — observă Iurkovski. Asta se datorește probabil fenomenului de ionizare, nu?

— Da…

...Tic… tic… tac… tic… tac…

Porniră mai departe. Gîlgîiala și urletele se făceau auzite tot mai deslușit. Undeva în dreapta, înaintea lor, se auzi un sforăit puternic.

— Auziți! Bubuie tunurile… — murmură Iurkovski.

— Uite-o!

Marginea opusă a uriașei turte formate pe suprafața mlaștinei de flacăra fotoreactorului era rotunjită și se afunda în mocirlă. Imediat dincolo de ea răsăriră din ceață siluetele de un cenușiu palid ale unor plante bizare. Erau aproape de tot, cel mult la zece pași, dar valurile albicioase ale emanațiilor le schimbau și le deformau necontenit înfățișarea, scoțînd la iveală unele amănunte și învăluind într-o pîclă de nepătruns altele, așa încît nu era chip să le vezi cum trebuie.

— Pădurea de pe Venus — spuse în șoaptă Iurkovski, cu o expresie ciudată, care îl făcu pe Bîkov să se uite la el, neîncrezător.

— Da… eu găsesc că pădurea asta e o pacoste — constată Bogdan, tușind.

— Taci, Bogdan! Vorbești prostii… gîndește-te, asta înseamnă viață! Noi forme de viață, pe care le-am descoperit noi, noi!…

— Uite, încă o formă nouă de viață, după cît se pare — bombăni Bîkov, uitîndu-se neliniștit la o pată mare, întunecată, ce apăruse pe neașteptate la marginea scoarței, nu departe de ei.

— Unde? se întoarse brusc Iurkovski.

Pata dispăru.

— Mi s-a părut… — făcu Bîkov, dar fu întrerupt de un urlet gros și înfundat. Poftim, auziți?

— E undeva pe-aproape… — Spițîn arătă cu mîna în dreapta.

— Da, da, e pe-aproape. Înseamnă că într-adevăr am văzut ceva.

Bîkov trase încetișor o grenadă de la centură, uitîndu-se neliniștit în dreapta și-n stînga.

— Era mare? întrebă Spițîn.

— Mare…

Urletul se auzi din nou, de data aceasta în imediata lor apropiere. Nici o ființă de pe Pămînt nu putea scoate astfel de sunete, niște sunete mecanice, care semănau cu șuieratul unei sirene cu aburi, avînd un timbru amenințător.

Bîkov tresări.

— Urlă… — spuse el încet.

— Da… Mergem să vedem? propuse cu voce răgușită Iurkovski. Ah, pe Marte e cu totul altfel! Ce darnică și cumsecade planetă! Sanatoriu, nu alta!

…Tic… tic-tac… tic-tac…

— Nu, să nu mergem — spuse Spițîn. Ar fi o vitejie nesăbuită…

Bîkov rămase tăcut.

— Vă e teamă? Atunci mă duc singur… — Iurkovski făcu hotărît un pas înainte.

Totul s-a petrecut foarte repede. Bîkov se întoarse spre Spițîn și, în clipa aceea, ceva greu se prăbuși pe platformă, de parcă ar fi aruncat cineva pe asfalt o legătură cu rufe ude. O matahală întunecată, rotundă, de mărimea unei vaci bine hrănite, înainta prin ceață spre oameni. Iurkovski se feri și, scoțînd un țipăt înăbușit, se prăvăli în mlaștină. Spițîn se trase îndărăt. O clipă, lui Bîkov i se păru că în juru-i s-a lăsat o liniște mormîntală. Apoi „tic-tac”-ul sfios al contorului de radiație pătrunse în conștiința lui și inginerul își veni în fire.

— Culcat! urlă el.

Trîntindu-se cu fața la pămînt, Spițîn îl văzu pe Bîkov făcînd un salt înapoi și ridicînd brațul drept — o dată și încă o dată. Două lovituri înfundate îl asurziră.

Două explozii portocalii spintecară ceata și de două ori se ivi și se mistui numaidecît în întuneric un corp jilav și lucios, un uriaș sac din piele brăzdat de zbîrcituri adînci. O puzderie de schije se împrăștiară șuierînd. Apoi se făcu liniște.

— Finita la commedia — bolborosi mașinal Spițîn, ridicîndu-se anevoie în picioare.

— Iurkovski unde-i? strigă sufocat Bîkov.

— Aici… Dă-mi mîna…

Îl scoaseră pe „asfalt”. Iurkovski era mînjit din cap pînă-n picioare. Fără a spune o vorbă, „filfizonul” se repezi înspre locul unde cu trei minute în urmă se afla monstrul.

— Nimic — constată el, dezamăgit.

Într-adevăr, monstrul dispăruse.

— Dar a fost, nu? Iurkovski umbla pe marginea platformei, oprindu-se, aplecîndu-se, sprijinindu-se cu mîinile pe genunchi și privind cu atenție la siluetele vagi ale tulpinilor încîlcite de dincolo de perdeaua emanațiilor.

— A fost…

— Și a plecat.

— Parcă s-a mistuit — zise gînditor Spițîn.

— Poate n-ai nimerit? întrebă naiv Iurkovski, oprindu-se înaintea lui Bîkov, care își examina cu un aer preocupat pistolul.

Bîkov pufni disprețuitor.

— Ei bine, a plecat, slavă lui Allah — spuse Spițîn. E interesant de știut ce-o fi vrut de la noi? O fi vrut să ia masa?

— Pr-rostii! rosti afectat Iurkovski. Prostii! De unde oare părerea asta stupidă că pe alte planete ar exista monștri antropofagi! Bine, înțeleg, romancierii și autorii de scenarii, dar tu, Bogdan, tu care ești un vechi cosmonaut!…

Porniră înapoi spre navă; nimeni nu scoase o vorbă. Vocea lui Ermakov și a lui Dauge nu se auzea: cei doi intraseră probabil în interiorul navei. Înainte de a intra din nou în nămolul care fumega, Iurkovski spuse gînditor:

— Oricum ar fi, pe Venus e animație. Foaarte interesant! Numai că… ești sigur, Alexei Petrovici, că n-ai dat greș?

Asta era prea de lot. Bîkov începu să pufăie — furios și grăbi pasul.




…Tic… tic-tac… tic-tac…

Bîkov zăbovi să-și curețe arma, iar cînd intră în salon, îi găsi pe tovarășii săi angajați într-o discuție aprinsă. Despărțiți de masă, Iurkovski și Dauge țipau unul la altul, scoțîndu-și pătimași bărbiile înainte, în vreme ce Krutikov și Bogdan Spițîn îi ascultau zîmbind ironic și plasînd din cînd în cînd cîte o replică usturătoare. Ermakov nu era în salon.

— Atunci ce explicație găsești? întrebă îndîrjit Dauge, se vede treaba nu pentru întîia oară.

— Ți-am spus…

— Știu asta. Vreau însă să știu de ce, în cazul acesta, s-a năpustit asupra voastră?

— Cine ți-a spus că s-a năpustit asupra noastră?

— Bogdan a spus. Ai confirmat-o și tu.

— Nu e adevărat.. A dat pur și simplu peste noi. Mai mult decît atît, sînt încredințat că pînă nu l-a împroșcat bravul Alexei Petrovici cu bombele lui, monstrul nici habar n-avea de existența noastră!

— În astfel de cazuri eu, personal — interveni Bogdan Spițîn — sînt înclinat să presupun eventualitatea cea mai rea și-i sînt foarte recunoscător lui Alexei Petrovici.

— Iar eu — spuse Bîkov, uitîndu-se pe sub sprîncene la Iurkovski — n-aveam dreptul să procedez altfel. Și în viitor voi proceda la fel; notează, te rog!

Iurkovski strîmbă cu dispreț din buze.

— Ne-am abătut de la miezul chestiunii — spuse el, adresîndu-se lui Dauge. Așadar…

— Așadar — interveni Spițîn — tu, Vladimir, susții că niște ființe care fac parte din lumi diferite, de pe planete diferite, nu au o salivație abundentă atunci cînd se văd unele pe altele. Altă organizare, altă evoluție și așa mai departe. Nu?

— Cam primitiv exprimat, dar așa e — se învoi Iurkovski.

— Nu știu… poate ai dreptate, atît că… Ți-aduci aminte de Valia Bezuhova de la grupul de întreținere? Trebuie s-o ții minte, nu se poate. Valia avea un cîine… O corcitură de cotei și buldog, tare prost. Cînd a adus Voronov de pe Callistro o șopîrlă albă, hibridul acesta — mă refer la cîine! — s-a strecurat în rezervație și în doi timpi și trei mișcări i-a mîncat șopîrlei labele. E drept că după aceea, prostul de el, l-a durut teribil burta o săptămînă întreagă…

— Vezi… — spuse cu îndoială în glas Iurkovski.

Krutikov și Bîkov izbucniră în rîs.

— Uite ce trist sfîrșit a avut întîlnirea dintre două ființe din lumi diferite — conchise serios Spițîn. Un cîine de pe planeta Pămîntul și o șopîrlă de pe satelitul lui Jupiter!

— Dar e clar ca bună ziua… — Iurkovski rămase puțin pe gînduri și dădu din mînă: Sînteți niște troglodiți!

Intră Ermakov, ca întotdeauna calm, doar ceva mai palid ca de obicei. Se așeză la masă, își scoase notesul cu scoarțe de piele și își plecă deasupra lui capul bandajat. Toți cei de față amuțiră, uitîndu-se la dînsul, Bîkov se așeză mai comod, pregătindu-se să asculte.

— Fiți atenți, vă rog, tovarăși — începu Ermakov. Trebuie să discutăm planul de acțiune.

Se făcu liniște. Se auzea numai țăcănitul frigiderului.

— Nu am primit încă un raport din partea grupului condus de Bîkov… — Ermakov închise notesul și se lăsă pe speteaza scaunului. Alexei Petrovici, care sînt rezultatele recunoașterii?

Bîkov se ridică.

— E o mlaștină — începu el — o mlaștină foarte mocirloasă. La zece pași de „Hius”…

Vorbea rar, dîndu-și silința să nu scape nici un amănunt și se gîndea mîhnit că pentru un asemenea raport șeful Direcției geologice l-ar califica drept papă-lapte. Ermakov însă îl asculta cu atenție, încuviințînd din cap și notînd ceva în carnetul său. Pe Bîkov îl miră oarecum faptul că, aflînd de apariția unui animal necunoscut, comandantul nu s-a arătat de loc curios și s-a mărginit doar să zîmbească atunci cînd Iurkovski a început să se frămînte nerăbdător, se vede treaba, nemulțumit de relatarea făcută într-o manieră mult prea naturalistă a comportării sale în timpul încăierării cu lighioana de pe Venus.

— Asta-i tot — încheie Bîkov, răsuflînd adînc.

— Va să zică deocamdată stăm prost… — observă Ermakov. Mulțumesc, tovarășe Bîkov. Stai jos.

Dauge îi făcu cu ochiul lui Bîkov și-i arătă cu capul în direcția „filfizonului”, care ședea îmbufnat. Inginerul rămase impasibil și își întoarse privirea în altă parte.

— Ei bine… — Ermakov se ridică, își pipăi bandajul și se strîmbă la față: Să rezumăm ceea ce știm. Spre surprinderea tuturor, „Hius” a coborît într-o mlaștină. Potrivit calculelor mele, ne aflăm la cel mult o sută de kilometri de Golconda. Cel mult o sută. Distanța, după cum vedeți, nu e mare. În alte împrejurări ne-ar fi ajuns douăzeci și patru de ore ca s-o acoperim. Dar…

— Asta e — șopti Spițîn —…ne aflăm într-o mlaștină. Mai mult decît atît. După indicațiile radiolocatiei — nu prea sigure, ce e drept — mlaștina e împrejmuită de un lanț de munți, e prinsă într-un cerc de stînci și în acest cerc nu s-a putut tatona nici o trecere.

— E un vulcan? întrebă Dauge.

— E posibil să ne aflăm în craterul unui uriaș vulcan de nămol. Vulcanul acesta trebuie să fie foarte, foarte curios, deoarece analiza apei din nămol ne arată… — Ermakov deschise notesul: Poftim. Un amestec în proporție aproximativ egală de apă grea și apă supragrea.

Iurkovski sări de la locul lui:

— Apă de tritiu?

— T2 O — încuviință, dînd din cap, Ermakov.

— Dar…

— Da. Perioada de înjumătățire a tritiului este de numai aproape doisprezece ani. Asta înseamnă…

— Înseamnă — interveni Dauge — ori că vulcanul nostru este de formație foarte recentă, ori că există o sursă naturală care compensează pierderea de tritiu.

Bîkov nu-și putea închipui cum arată o sursă naturală de hidrogen supragreu, izotop care pe Pămînt se produce în reactoare cu un utilaj special. Rămase însă tăcut, continuînd să asculte.

— Și asta nu e tot — urmă Ermakov. Craterul — dacă e un crater — este o prăpastie fără fund. În orice caz, sondele noastre acustice s-au dovedit a fi neputincioase.

— Ce diametru are craterul? întrebă repede Iurkovski.

— Craterul pare să fie absolut rotund și are un diametru de aproximativ cincizeci de kilometri. „Hius” se află mai aproape de marginea lui nord-estică: din partea aceasta ne despart de creastă doar opt kilometri. Asta-i situația, tovarăși.

Iurkovski se ridică, netezindu-și părul:

— Pe scurt, avem sub noi sute de metri de mocirlă. Ne despart de țintă o sută de kilometri, din care zece kilometri de mlaștină și un lanț de stînci. Așa e?

— Asta-i situația — încuviință dînd din cap Ermakov.

— Mlaștina e formată pe jumătate din apă de tritiu. Îmi permit să vă amintesc că tritiul se descompune emanînd neutroni, iar expunerea la acțiunea radiației de neutroni — mă refer la o expunere îndelungata — nu e de loc dulce, cu toate costumele de protecție.

— Absolut just.

— Dar… Bîkov ne asigură că „Băiatul” va putea trece prin mlaștină. Va putea trece oare și peste stînci?

— „Băiatul” va trece peste orice — repetă cu încăpățînate Bîkov. La nevoie voi arunca în aer stîncile.

— Hm… Și totuși, dacă plecăm cu „Băiatul”, aș prefera să-l lăsăm pe „Hius” într-un loc mai sigur. Trebuie să ne gîndim că…

Iurkovski se așeză.

— Nu cred că va fi nevoie să aruncăm stîncile în aer — începu Dauge. Creasta de stînci nu poate fi compactă. O să trebuiască numai să căutăm o trecere și o vom găsi.

— Țineți seama, vă rog — spuse Spițîn — și de faptul că „Hius” nu este adaptat pentru zborul orizontal. E foarte ușor să greșim cu cîteva mii de kilometri. Știm cu toții ce figură ne pot face curenții atmosferici de pe planeta aceasta drăgălașă. La urma urmei e mai bine să stăm în mlaștină decît să zăcem pe stînci…

Iurkovski ridică din umeri.

— După cîte îmi dau eu seama — interveni Krutikov — care pînă atunci nu scosese o vorbă — trebuie să știm ce e mai riscant: să lăsăm totul așa cum e, sau să încercăm să ieșim din mlaștină? Nu?

— Dumneata ce părere ai? întrebă Ermakov.

— Dacă Aleoșa… adică Alexei Petrovici garantează de „Băiatul” și dacă geologii garantează de „Hius”, trebuie să lăsăm totul așa cum e.

— Ce înseamnă: „garantează de „Hius”? întrebă Iurkovski.

— Adică pot dovedi că „Hius” nu se va scufunda în mlaștină și nu se va răsturna.

Zicînd acestea, navigatorul își vîrî în gură pipa goală.

Ermakov se ridică.

— Atunci „Hius” rămîne aici — spuse el, ferm. Eu și cu Dauge am făcut măsurătorile necesare și am impresia că planetonava stă destul de bine. În orice caz, ca să mă exprim ca Mihail Antonovici, riscul de a ne scufunda în mlaștină nu e mai mare decît acela de a ne prăbuși pe stînci dacă încercăm să schimbăm locul. Așadar, „Hius” rămîne aici.

Bîkov se uită cu coada ochiului la Iurkovski. Acesta rămase impasibil.

— Mai departe: „Hius” nu poate fi lăsat singur. De aceea vor pleca cu „Băiatul” cinci oameni. Unul din piloți rămîne.

Spițîn tresări și se uită neliniștit la Ermakov, Krutikov își scoase pipa din gură.

— Las aici de serviciu permanent pe Krutikov. Are cineva de făcut vreo obiecție? Mă refer la o obiecție substanțială…

Pe fața largă și blajină a navigatorului se vedea că el avea obiecții, din păcate însă nesubstanțiale.

— Perfect! Să nu pierdem timpul, tovarăși. Va trebui să pornim la drum în cursul următoarelor douăzeci și patru de ore. După ora de pe Venus acum e seară și, ca atare, vom porni noaptea, dar nu cred ca întunericul să ne împiedice mai mult decît ne împiedică acum ceața. Haideți să luăm și noi o gustare…

— …cu ce avem — îl completă Krutikov.

— …și pe urmă ne apucăm de „Băiatul”. Are cineva de pus vreo întrebare?

Consfătuirea luă sfîrșit. Bîkov observă că toți căutau să-și exprime, care mai de care, compasiunea față de Mihail Antonovici, care arăta într-adevăr foarte nefericit. Iurkovski îi turnă cu mîna lui o ceașcă de cacao. Dauge scutura mereu niște firicele nevăzute de praf de pe dînsul. Spițîn deschise pentru el o cutie de salam degresat.

— Știți — spuse Iurkovski, înfigîndu-și furculița într-o bucată de găină fiartă — e foarte bine că de la cupola lui „Hius” și pînă la suprafața mlaștinei sînt doar cîțiva metri. N-o să trebuiască să ne mai batem capul cu sistemul acela de scripeți, din care, ca să fiu sincer, eu n-am înțeles mare lucru.

— E un fleac — declară Dauge. Sistemul acesta nu e de loc complicat și o să mai ai prilejul să ai de-a face cu el, Vladimir, atunci cînd o să-l punem pe „Băiat” la loc. Acum, desigur, norocul nostru… Ce zici, Alexei?

— În doi timpi și trei mișcări — mormăi Bîkov, cu gura plină.

Într-adevăr, „Băiatul” fu coborît „în doi timpi și trei mișcări”. Peretele din față al containerului fu scos și Bîkov îi pofti foarte solemn pe tovarășii săi să se întoarcă în ecluză.

— Așa o să fie… hm… mai puțin periculos — spuse el, nelămurit, eschivîndu-se de la alte precizări.

Rîzînd mirați, cosmonauții îi dădură ascultare. Bîkov închise bine chepengurile mașinii sale, se așeză în fața tabloului de comandă și își puse degetele pe butoane. „Băiatul” începu să hîrîie, zăngănind ușor din șenile. „Și acum… — își zise Bîkov — acum o să vedem noi”. Motorul scoase un șuierat asurzitor și „Băiatul” sări. Cosmonauții văzură silueta lui mare și întunecată apărînd pentru o clipă și afundîndu-se în ceață cu un cumplit zdrăngănit metalic. „Hius” se clătină ca o barcă pe valuri. Mlaștina se cutremură de pe urma puternicei izbituri. Hîrșîind cu șenilele pe sfărîmăturile scoarței de „asfalt”, transportorul ieși din mocirlă, pluti sau alunecă surprinzător de ușor, stropind cu nămol în jurul său, descrise un cerc mic și încremeni în fața deschizăturii de la intrarea în planetonavă. Lumina albă și puternică a reflectorului străpunse norii groși ai emanațiilor.

— O figură de maestru! îngăimă Iurkovski.

Krutikov bătu încîntat din palme. O siluetă lungă și dezlînată se ivi ca o vedenie cenușie în fața chepengului, își puse mîinile în șolduri și o voce răsună în căștile radiotelefoanelor:

— Tovarășe comandant, „Băiatul” e gata de drum.

Dacă se poate vorbi de sport în profesie, Bîkov a fost întotdeauna oarecum sportiv. În orice caz, săriturile lui fără a-și face vînt cu mașinile pe șenile îl situau în primele rînduri ale conductorilor auto virtuoși. Știa asta și era mîndru. Ideea de a-i ului pe tovarășii lui îi venise pe neașteptate, cînd desfăcea peretele din față al containerului. Nu știa încă ce va spune de acest număr acrobatic comandantul și era oarecum neliniștit. Dar Ermakov îi strînse mîna și atît.

— Totuși, Alexei Petrovici, ar fi trebuit să ne previi.

— Imposibil — spuse rîzînd Spițîn. Un adevărat maestru e întotdeauna puțin scamator. Doar trebuie să aibă și el o satisfacție de pe urma măiestriei sale!

Începu încărcarea compartimentelor pentru bagaje ale „Băiatului”. Exploratorii interplanetari lucrară cîteva ore în șir, cărînd lăzi cu alimente și echipament, precum și burdufuri de nailon cu apă vitaminizată acidulată, din magazii în ecluză și de-aici în orificiile de intrare ale transportorului. Deasupra mlaștinei se lăsase noaptea. Un întuneric de nepătruns învălui totul în jur. Din ceața neagră răzbăteau sunete sinistre, înfundate. Abia auzit, contoarele țăcăneau necontenit și stăruitor: tic… tic-tic-tic…

În sfîrșit totul fu gata. Bîkov și Ermakov inspectară pentru ultima oară transportorul, de la periscoape pînă la șenile, se foiră în sala mașinilor, încercară dacă e bine legată încărcătura, care umpluse tot spațiul liber din compartimentul pasagerilor. Apoi ieșiră afară. Toți îi așteptau. Țesătura de silichet a costumelor, umezită de ceață, lucea în bătaia reflectorului.

Bîkov închise bine chepengurile. Ermakov ordonă:

— Acum toată lumea la culcare! Peste un sfert de oră controlez.

Obosiți, dar mulțumiți, făcînd glume între ei, cosmonauții urcară pe „Hius”.

Dar de dormit n-au dormit. După ce și-au scos costumele de protecție, s-au îndreptat spre salon, ca să cineze la repezeală, cînd Krutikov, care o luase înainte, lunecă deodată și se așeză pe podea.

— Iată roadele unor obiceiuri proaste! rosti Iurkovski.

— Drace! Navigatorul corpolent sări în picioare și își duse palma la nas, mirosind-o: Care… cine a vărsat aici porcăria asta?

— Ce porcărie?

— Un moment, tovarăși… — spuse alarmat Ermakov. Într-adevăr, ce înseamnă asta?

Podeaua salonului era acoperită cu o pojghiță subțire dintr-o mucoasă transparentă de culoare roșiatică. Abia acum simți Bîkov un miros pătrunzător și neplăcut, care semăna cu exalațiile produse de fructele putrezite. Iurkovski trase cu zgomot aer pe nas, pufni și strănută.

— De unde vine mirosul ăsta urît? făcu el, uitîndu-se în dreapta și-n stînga.

Ermakov se aplecă și luă cu băgare de seamă puțină mucozitate cu degetul înmănușat. Exploratorii se uitau nedumeriți unii la alții.

— La drept vorbind, ce s-a întîmplat? întrebă Dauge, nerăbdător.

— Ia uitați-vă! Krutikov arătă înspre bufet: Și acolo! Și acolo!

De sub ușița bufetului, care nu fusese bine închisă, atîrnau fire roșcate. O pată mare stacojie se vedea într-un ungher, lîngă frigider.

— Mucegai să fie?

Ștergîndu-și scîrbit degetul cu batista, Ermakov clătină din cap.

— De asta am uitat… — bolborosi el.

Iurkovski luă o farfurie de pe masă, o aplecă într-o parte și o puse cu dezgust la loc:

— A! Acum înțeleg.

Zicînd acestea, se apropie de bufet, apoi se aplecă deasupra petei de lîngă frigider. Bîkov îl urmărea speriat și mirat.

— Ce s-a întîmplat? întrebă din nou Dauge.

— Am spus — făcu Iurkovski. N-am fost vigilenți. Am lăsat inamicul să pătrundă în fortăreața noastră.

— Care inamic?

— Mucegaiul… ciupercile… — spuse, vorbind parcă pentru sine, Ermakov. Am adus pe „Hius” spori ai faunei de pe Venus și iată consecințele… Cum de am putut să uit asta? Ermakov își frecă zdravăn fața cu palmele. Tovarăși, lăsăm somnul și cina. Trebuie să inspectăm nava și să dezinfectăm minuțios toate compartimentele, folosind dispozitivul cu ultrasunete. Să sperăm deocamdată că nu e nimic periculos… Dar, pentru orice eventualitate, vă ordon să faceți imediat un duș și să vă frecați cu spirt.

— Poate facem asta mai tîrziu? întrebă Iurkovski.

— O faceți și mai tîrziu. Dar și acum e obligatoriu. Apucați-vă de treabă chiar acum!

Uluiți de această nouă surpriză, alarmați de intonația neliniștită din vocea comandantului, exploratorii începură inspecția. În unele cabine, căptușeala de piele a pereților era acoperită cu niște bășici albicioase cît o gămălie de ac. Căptușeala de polimer nu avusese de suferit. Obiectele care conțineau ceva umed prinseseră fire de mucegai. Pe covorașele de lînă din sala dușurilor, pe prosoape și pe cearșafuri se formaseră niște umflături într-un păienjeniș ruginiu. Krutikov constată cu oroare că toate alimentele neconservate din bufet, printre care și o bucată de șuncă pe care pusese el ochii, se prefăcuseră în niște bulgări cafenii informi, care emanau un miros pătrunzător și grețos. Era o adevărată catastrofă. A fost nevoie să fie scotocite cu detectoarele ultrasonice toate ungherele.

— Pesemne că apa ușoară îi priește microfaunei locale mult mai bine decît apa grea — observă Iurkovski.

— Da… din păcate… — răspunse sec Ermakov.

Pentru orice eventualitate, Bîkov stropi cu un lichid dezinfectant toate pistoalele automate și grenadele și coborî să-i dea o mînă de ajutor lui Dauge, care examina pachetele cu pesmeți în ambalaj de polietilenă. Pesmeții erau intacți.

— Nu știi de ce s-o fi alarmat Ermakov? întrebă el.

— Nu știu. Adică, desigur, am fi fost mult mai liniștiți fără pacostea asta… Pot să spun însă un lucru: Ermakov nu e omul care să se sperie de te miri ce.

Asta o știa și Bîkov. De altfel, Ermakov îi satisfăcu curiozitatea. Trei ore mai tîrziu, cînd membrii echipajului, cu desăvîrșire istoviți, se adunară în sfîrșit în salon ca să cineze „cu ce aveau”, cum se exprimase ironic Krutikov (bulion cu carne și ciocolată), comandantul spuse fără să se uite la nimeni:

— Acum cinci ani, echipajul astronavei „Astra-12”, debarcat pe Callistro, și-a găsit moartea din pricina unei boli necunoscute, care și-a făcut efectul la cincisprezece ore. Cred că nouă n-o să ni se întîmple una ca asta. Am toate motivele s-o cred. Dar… fiți cu băgare de seamă. La cea mai mică indispoziție, să fiu imediat înștiințat! Tăcu, lovind cu degetele în masă, după care adăugă: După cină, toată lumea se spală, face o frecție și merge la culcare. Aveți la dispoziție șapte ore de somn. Tovarășe Krutikov, dumneata, te rog, să treci pe la mine.

— Tare aș bea un păhărel de coniac! spuse în șoaptă Bîkov.

Iohanîci oftă scurt.




ROȘU ȘI NEGRU


În dreapta și în stînga se înalță stînci negre prăpăstioase, netede și lucioase ca antracitul. În fața totul se cufundă într-o obscuritate roșiatică. Acolo se pare ca se împreunează zidurile acestui coridor fără sfîrșit. Fundul defileului, cumplit sfîrtecat, e acoperit cu un strat gros de praf greu, de culoare închisă. Praful se ridică în urma transportorului și se așază apoi repede, acoperind urmele lăsate de șenile. Deasupra se întinde fîșia îngustă și dințată a cerului roșu-portocaliu, pe care lunecă cu o viteză teribilă pete de nori purpurii. Ciudat și sinistru e în trecătoarea aceasta dreaptă și îngustă, ca o tăietură făcută de un cuțit în stîncile negre de bazalt. De bună seamă că pe un drum ca acesta l-a condus odinioară Virgiliu în infern pe autorul „Divinei Comedii”. Pereții netezi te fac să te minunezi de precizia cu care cine știe ce forțe, poate… înzestrate cu rațiune, au săpat trecătoare. Iată încă o enigmă a planetei Venus, mult prea complicată pentru a putea fi dezlegată din fugă.

De altfel, Dauge și Iurkovski n-au lăsat, firește, să le scape prilejul de a emite pe tema asta cîteva ipoteze. Legănîndu-se și săltînd din pricina zdruncinăturilor, izbindu-se cu capetele de căptușeala tavanului jos, ei vorbeau de sinclinale și epirogeneză, acuzîndu-se reciproc că ignorează unele adevăruri elementare și făcînd mereu apel la Ermakov și la Bogdan Spițîn. În cele din urmă, comandantul își puse casca și deconectă radiotelefonul, iar Bogdan, întrebat, cu intenții pur retorice, ce părere are despre posibilitatea metamorfismului rocilor superioare sub efectul penetrațiilor de granit, spuse grav:

— După părerea mea, alela recisivă influențează asupra fenotipului numai atunci cînd genotipul e homozigot…

Răspunsul acesta provocă indignarea preopinenților, dar puse capăt discuției. Bîkov, care se pricepea la tectonică tot atît cît la genetica formală, se bucură de încheierea discuției; replicile rapide și prea puțin convingătoare ale geologilor i se păreau deplasate în lumea sălbatică și aspră, învăluită în umbrele unui crepuscul negru-roșu ce se întindea în fața transportorului.

În ajun, cînd transportorul, acoperit de un noroi lipicios, trăgînd după el lujerele lungi ale plantelor albicioase din mlaștină, s-a smuls în sfîrșit din mocirlă și din ceață, ieșind pe temelia pietroasă a unui lanț de munți negri, au trebuit să manevreze vreme îndelungată înainte și înapoi, în căutarea a ceva asemănător cu o trecătoare. Stîncile, acoperite de un mușchi des, brun și dur ca fierul, păreau cu tot al inaccesibile. Atunci lui Ermakov i-a venit ideea să facă o recunoaștere cu radiolocatorul și, în cîteva minute, exploratorii au găsit ceea ce căutau: o crăpătură ascunsă în dosul unui desiș de crengi golașe, cu spini de o jumătate de metru. Urlînd și zăngănind din fiare, transportorul a pătruns în junglă și, ajutîndu-se cu „picioarele” de sprijin larg desfăcute, rupînd și strivind tulpinile elastice, a răzbit în trecătoare. Exploratorii au ieșit afară, uitîndu-se tăcuți la pereții muntelui și la fîșia însîngerată a cerului. Apoi Dauge a spus:

— Ia vezi că tremură solul sub picioare…

Bîkov nu simțea nimic, dar Ermakov a răspuns încet:

— Asta e Golconda. Și, întorcîndu-se spre Bîkov, l-a întrebat: Trecem?

— Să încercăm, Anatoli Borisovici — a răspuns Alexei Petrovici. Și dacă dăm de vreo stavilă sau de-o fundătură, ne întoarcem și căutăm din nou. Ori aruncăm stînca în aer…

„Băiatul” a pornit mai departe. Orele se scurgeau una după alta, mașina înghițea kilometri după kilometri. Nu se vedea nimic care să semene cu o fundătură ori cu o stavilă, și Alexei Petrovici se mai liniști.

Motorul duduie ritmic. Lăzile și curelele cu care sînt legate bagajele pîrîie și trosnesc. Toți au adormit, pînă și veșnic neastîmpăratul Iurkovski. În oglinda fixată mai sus de ecranul reflectorului de raze infraroșii, Bîkov vede interiorul cabinei. Bogdan doarme cu capul pe capacul stației de radio. Doarme și Iurkovski, cu fața în jos, pe niște baloturi. Rezemat de el, doarme Iohanîci, încrețindu-și în somn fața blîndă și șireată. Alături moțăie, cu casca lui argintie, Ermakov. Prin fața vizorului se tîrăsc, legănîndu-se și aplecîndu-se, pereții negri și lucioși ai trecătorii — în dreapta un perete și în stînga celălalt. Lumina farurilor dănțuiește pe suprafața brăzdată de șanțuri a dunelor nemișcate de praf negru. Mai departe, semiobscuritatea se mistuie în beznă. Undeva, pereții se vor desface și „Băiatul” va ieși într-un deșert. Dacă n-or da în vreo fundătură.

…Pereții negri se apleacă și se răstoarnă. În vizor se ivește cerul încins. Transportorul iese dintr-o văgăună adîncă. Pe valurile de praf negru se văd plutind din nou pete de lumină. Încă un hîrtop, încă o crăpătură și încă…

Mașina a străbătut douăzeci de kilometri prin mlaștină și cam tot atîția prin defileu. Bîkov stă de cinci ore la tabloul de comandă. Picioarele i-au înțepenit, îl doare ceafa. Din pricina încordării și a permanentului fundal colorat bizar și roșu și negru îi lăcrimează ochii. Dar pe un drum ca acesta nu poate încredința transportorul nimănui, nici chiar comandantului. Transportorului nu i s-ar întîmpla, firește, nimic, dar viteza… Nici chiar Bîkov nu-și poate permite luxul de a merge cu o viteză mai mare de șase-opt kilometri pe oră. De s-ar sfîrși odată stîncile astea blestemate!

Ermakov își îndreptă spinarea și își dădu casca pe ceafă:

— Cum e drumul, Alexei Petrovici?

— Tot așa.

— Ai obosit?

Bîkov ridică din umeri.

— Poate trec eu la conducere și mai dormi și dumneata?

— Drumul e foarte greu.

— Da, drumul e prost. Nu-i nimic, în curînd o să ieșim în deșert.

— Bine-ar fi…

Iurkovski se ridică și se așeză, frecîndu-și fața cu palmele:

— Uf, am tras un somn! Dauge!

— Mm…

— Scoală!

— Ce s-a întîmplat? Pfui… Ce-am visat, fraților!…

Iohanîci se apucă să povestească cu vocea răgușită ce-a visat, dar Bîkov nu-l asculta. Afară, dincolo de blindajul rezistent al „Băiatului”, se întîmplase ceva Se făcuse mult mai întuneric. Cerul căpătase o nuanță cafenie murdară. Deodată, în lumina farurilor se învolburară, miriade de punctișoare negre, lăsîndu-se pe fundul defileului. Un praf negru se scurgea de undeva de sus, des ca fulgii de zăpadă cînd ninge bine. Curînd nu se mai putea vedea nici drumul, nici stîncile. Becurile de semnalizare ale contoarelor exterioare de radiație se înroșiră, acele de pe cadranele alfa-beta-radiometrului începură să tremure neliniștite. Bîkov frînă brusc. Transportorul alunecă cu șenila din dreapta într-un șanț, se întoarse și se opri de-a curmezișul defileului. Lumina farurilor, palidă din pricina prafului care umpluse atmosfera, se propti într-un perete neted de bazalt.

— Ce s-a întîmplat? întrebă Ermakov.

Bîkov deschise în tăcere oblonul vizorului din fața acestuia.

Ermakov rămase o vreme tăcut, uitîndu-se cu atenție, apoi spuse:

— Furtuna neagră. Am mai văzut asta.

— Ce-i acolo? întrebă alarmat Dauge.

Spițîn mormăi, privind peste umărul lui Bîkov:

— Carnavalul coșarilor.

— Ce-i asta, Anatoli Borisovici?

— Furtuna neagră. Încă o dovadă că ne aflăm în apropierea Golcondei. Oprește motorul, Alexei Petrovici.

Inginerul se supuse, dar,Băiatul” continuă să se scuture, cuprins de un tremur mărunt și neplăcut. Un obiect metalic ce nu fusese prea bine fixat zdrăngănea în tact.

— Ieșim? propuse Iurkovski.

— Pentru ce? Praful e radioactiv; nu vezi? Pe urmă o să trebuiască să pierdem mult timp cu dezinfectarea.

— N-ar strica să luăm o probă din porcăria asta…

— Putem s-o luăm cu manipulatoarele — propuse Bîkov. Permiteți, Anatoli Borisovici? Bîkov se întoarse spre Dauge: Scoate containerul.

Iurkovski și Dauge dispărură în ecluza care duce la chepengul de sus și, cîteva clipe mai tîrziu, în praful negru din fața „Băiatului” căzu un cilindru de plumb cu capacul filetat. Bîkov apucă pîrghiile manipulatoarelor. De sub fundul transportorului se iviră niște „mîini” articulate și lungi, care pipăită încet aerul, cu teamă parcă, apoi se lăsară pe cilindru. Bîkov săltă caraghios umărul drept și își trase brusc coatele. Ghearele manipulatoarelor se înfipseră în cilindru.

— Ia să vedem! spuse vesel Spițîn.

— Nu te băga! șuieră printre dinți Bîkov.

Ghearele puternice deșurubară capacul, ținură puțin containerul deschis sub ninsoarea aceea neagră, închiseră la loc capacul și, cu o mișcare precisă, expediară containerul în deschizătura de sus a navei.

— Gata! strigă din ecluză Dauge.

Bîkov trase manipulatoarele în lăcașurile lor și își șterse sudoarea de pe frunte.

Ermakov spuse încet:

— Am văzut de două ori viscolul negru. De fiecare dată, se produceau înainte de asta puternice zguduituri în adîncuri.

— Acum însă îmi face impresia că n-au fost nici un fel de zguduituri — observă Bîkov.

— Aflîndu-ne în mișcare, se poate să nu le fi observat.

— Văd că solul se cutremură tot mai tare… — zise Spițîn, trăgînd cu urechea. La intrarea în defileu, zguduiturile abia se simțeau, pe cînd acum…

— Sîntem mai aproape de Golconda…

Iurkovski și Dauge se întoarseră din ecluză, împărtășindu-și cu multă însuflețire impresiile. Ermakov ordonă să se continue drumul. Bîkov conectă reflectorul cu raze infraroșii. Din nou începură să se clatine pereții defileului. Peste o jumătate de oră „ninsoarea neagră” încetă și fîșia de cer își recăpătă nuanța roșie-portocalie. Manipulînd încordat butoanele tabloului de comandă, Bîkov trăgea cu urechea la amestecul de glasuri din spatele său.

Din discuția foarte animată pe care o purtau Iurkovski și Dauge reieșea că, înainte de toate, „zăpada neagră” este fără îndoială cenușă de natură vulcanică; că, în al doilea rînd, poate vorbi serios de o cenușă vulcanică radioactivă numai un om „incapabil să calculeze o integrală curbă pe un contur simplu” (această caracterizare a neputinței științifice i se păru lui Bîkov oarecum nebuloasă, dar era limpede că, în orice caz, amîndoi geologii nu puteau vorbi serios despre o cenușă vulcanică radioactivă); că, în al treilea rînd, apariția „viscolelor negre” se datorește probabil activității Golcondei; că, în al patrulea rînd, deocamdată nu se poate spune nimic precis în această privință.

Cu toată situația confuză, exploratorii luară o gustare într-o atmosferă veselă. Bîkov încetini viteza, înghiți la repezeală două bucăți de șuncă cu pîine și bău un termos întreg de ciocolată. După masă, Ermakov, Dauge și Iurkovski examinară indicațiile laboratorului rapid. Departe de mlaștină, umiditatea atmosferei a scăzut brusc, aproape pînă la zero. A crescut procentul de izotopi radioactivi de gaze inerte din atmosferă și procentul de oxid de carbon și de oxigen. Temperatura oscila între 75 și 100 de grade. Spre surprinderea tuturor și spre bucuria lui Iurkovski, laboratorul rapid indică în atmosferă urme vizibile de protoplasmă vie: în aerul acesta uscat și încins trăiau niște microorganisme, bacterii sau virusuri. Această descoperire a avut drept consecință imediată un ordin al lui Ermakov, care recomanda de două ori prudență la ieșirea din transportor, cum și făgăduiala de a se face, la prima ocazie, întregului echipaj injecții cu un complex de antibiotice puternice.

Dauge oftă ce oftă și spuse că trage nădejde să apuce ziua cînd planeta Venus va fi transformată într-o grădină înfloritoare și oamenii se vor putea plimba prin această grădină, fără costume de protecție și fără teama de a se alege cu vreo parșivă de boală.

— În general, menirea omului — adăugă el după cîteva clipe de gîndire — e să transforme orice loc unde pune el piciorul într-o grădină înfloritoare. Și dacă noi n-om mai apuca să vedem grădini pe Venus, copiii noștri au să apuce negreșit ziua aceea.

Urmă apoi o discuție lungă cu Iurkovski despre posibilitățile de transformare a naturii — și, înainte de toate, a atmosferei și a climei — pe scara unei întregi planete. Dauge și Iurkovski căzură de acord că, în principiu, nimic nu e cu neputință în această direcție, dar, în ceea ce privește metodele practice, părerile lor se arătară a fi foarte diferite, din care pricină fură cît pe ce să se ia la hartă.

Defileul se sfîrși pe neașteptate. Pereții stîncilor se micșorară deodată și se desfăcură; lumina farurilor se risipi în aureola roșiatică a cerului liber.

— Deșertul! comunică bucuros Bîkov.

— Oprește, Alexei! îl rugă cu vocea tremurînd de emoție Dauge.

„Băiatul” se opri. Prinzîndu-și zoriți căștile, exploratorii se repeziră la chepenguri. Bîkov ieși afară ultimul.

Da, munții se sfîrșiseră. Coama de stînci negre și dințate ce se pierdeau în zare rămăsese în urmă. Rămăsese în urmă și trecătoarea îngustă, uimitor de dreaptă. Dar ceea ce păruse la început a fi un deșert, oferea din nou o surpriză. În orice caz, pentru Spițîn, care nu văzuse niciodată deșertul. El nu-și putea închipui un deșert fără nisipuri roșcate și negre, fără dune. Înaintea „Băiatului” se întindea o suprafață netedă ca o masă, neagră, pe care goneau vertiginos valuri nebuloase de praf negru, extrem de fin. Departe în zarea învăluită într-o pîclă roșiatică se deplasau încet umbre subțiri, pline de grație, ca niște șerpi uriași ridicați în coadă. Peste toate acestea se așternea cupola roșie-portocalie a cerului, acoperită de nori diformi de un purpuriu închis, ce veneau cu o iuțeală nemaipomenită în întîmpinarea „Băiatului”.

— Cum îți place un drum ca acesta? auzi Bîkov vocea lui Ermakov.

— Deșert… — răspunse el calm.

— Firește. Peisajul îți este cunoscut. E drept că aici nu crește haloxylonul, în schimb te afli parcă în Gobi, în Deșertul nisipurilor negre.

— De negre-s negre… — Bîkov înghiți în sec — drumul însă nu e rău. E neted și drept… Acuma o să zburăm nu alta.

— Ura! strigă Dauge, șăgalnic. O să petrecem și noi în voie!

Exploratorii se întoarseră în transportor, glumind și rîzînd. Erau vădit într-o dispoziție mai bună. Numai Bogdan Spițîn zăbovi în fața intrării în transportor, mai dădu o roată cu privirea și spuse oftînd:

— Aici e curat ca la Stendhal.

— Adică? nu înțelese Bîkov.

— Totul e roșu și negru. Știi, Stendhal nu mi-a plăcut niciodată…

Bîkov își reluă locul în fața tabloului de comandă. „Băiatul” tresări și, luînd viteză, porni înainte, legănîndu-se lin. Vîntul prinse să împrăștie praful desprins de pe șenile. În întîmpinarea exploratorilor venea în goană deșertul negru, pe care vîntul mîna valuri nebuloase — praful fierbinte de pe suprafața solului. Pe fondul roșu al orizontului dănțuiau coloane mlădioase, ce se împreunau cu norii grei. Iată că a răsărit o moviliță, s-a săltat în sus într-un vîrtej și s-a mistuit în nori. Și vîntul mînă altă coloană neagră prin deșert.

— Trombe — constată Bîkov. Ce multe-s aici…

— Mai bine să nu nimerești într-un vîrtej din acestea — observă Dauge.

— Da, mai bine să nu nimerești — bombăni Bîkov, aducîndu-și aminte cum, o dată, o trombă mult mai mică decît cele de pe Venus, dar uriașă și ea, a prefăcut sub ochii lui o tabără a geologilor din centrul lui Gobi într-o dună de nisip.

Vîntul se întețea. Abia simțit, la poalele zidului de bazalt, acum izbea în blindajul frontal al transportorului și șuiera ascuțit în firele antenelor. Drumul urca, ceea ce devenea tot mai evident. Transportorul suia pe un platou vast. Pe alocuri, stratul de nisip era smuls de vînt și atunci șenilele bocăneau cadențat pe niște lespezi albe de piatră, brăzdate de crăpături.

Vîrîndu-și în cască mănunchiuri de fire multicolore, Spițîn stătea aplecat deasupra stației de radio, încercînd — pentru a cîta oară! — să intre în legătură cu „Hius”. Dauge și Iurkovski se apucară să discute planul de cercetări, trecînd din cînd în cînd la limbajul gesturilor, ca să nu țipe și să nu-i împiedice pe ceilalți.

Bîkov îi cedă locul lui Ermakov, dîndu-i și cîteva sfaturi folositoare, apoi se retrase pe baloturi și se pregăti să doarmă o oră-două, cît mai aveau de mers, după spusele lui Ermakov. Dar nu izbuti să închidă ochii.

Bogdan Spițîn ridică deodată mîna, cerînd să se facă liniște.

Iurkovski întrebă bucuros:

— Ce? S-a făcut legătura?

— Nu… Dar… Stați puțin.

Spițîn se apucă să învîrtească zorit rozetele zimțate ale vernierelor, apoi încremeni, trăgînd cu urechea.

— Relevmente.

— De unde? De pe „Hius”?

— Nu. Ascultați!

Dauge și Iurkovski se aplecară peste umerii lui. Ermakov lăsă tabloul de comandă și. se aplecă și el spre stația de radio. Dauge fluieră prelung:

— Va să zică e cineva aici?

— Cam așa ceva.

— La tribord… Interesant! Ermakov se întoarse spre Bîkov: Alexei Petrovici, treci dumneata la conducere.

— Am înțeles…

Ermakov își făcu loc lîngă Spițîn, care îi întinse o pereche de căști. Fața lui exprima îngrijorarea.

— Trei puncte linie punct. Cine-o fi?

Ermakov își scoase căștile și se ridică.

În ultimii zece ani s-au trimis în regiunea Golcondei șase expediții și cel puțin o duzină de diferite aparate fără pilot.

— Atunci, poate că… — Dauge făcu ochii mari — poate că acolo sînt oameni? Au avut vreun accident și cer ajutor?

— Mă îndoiesc — clătină din cap Iurkovski. Dumneavoastră ce ziceți, Anatoli Borisovici?

— Krivițki a rezistat în racheta sa pe Marte trei luni. Dar el a găsit apă…

— Da, apă…

— Așa că în cazul de față avem de-a face mai curînd cu un radiogoniometru automat.

Bîkov, care se foia nerăbdător în scaunul său, interveni:

— Ei, întoarcem?

— Întoarcem…

Ermakov era îngîndurat. Pentru întîia oară Bîkov îl văzu pe comandant șovăind. Dar șovăielile acestea aveau motive destul de întemeiate și toți știau asta.

— Apă — rosti Ermakov.

— Apă — repetă ca un ecou Iurkovski.

— Poate nu e departe totuși? zise pe un ton rugător Dauge.

Ermakov se hotărî:

— Bine! Dacă nu e de mers mai mult de două ore, sînt de acord. Alexei Petrovici, întoarce! Te orientezi după busola giroscopică. Apoi, aplecîndu-se din nou asupra stației de radio, urmă: Aproximativ șaizeci de grade. Da. Soliciți motorul la maximum!

„Băiatul” gonea de-a curmezișul șuvoaielor de praf mînate de vînt dinspre nord. Vîntul izbea în babord și, uneori, rafalele erau atît de puternice, încît Bîkov sesiza cu „al șaselea simț”, cu simțul lui de conductor, că mașina nu avea stabilitate. Atunci schimba ușor direcția, căutînd să pună în bătaia valului compact de gaze și nisip partea frontală a blindajului, sau scotea bara de sprijin din dreapta. Bogdan ședea cu căștile la urechi în fața stației de radio și corecta cu glas scăzut direcția, în oglindă se clătina fața palidă a lui Dauge, care își mușca buza de jos. Minutele zburau, cum zburau și norii purpurii… Odată Iurkovski se aplecă și strigă ceva nedeslușit, arătînd înainte. Bîkov apucă să vadă prin perdeaua de praf o formă rotundă de natură sticloasă, cu un diametru de cîteva zeci de metri, în mijlocul căreia se căsca o gaură uriașă, cu marginile zdrențuite, apoi șenilele mașinii huruiră scurt pe ceva tare. Se uită întrebător la Dauge, dar acesta se pare că nu observase nimic și-i răspunse la rîndul său cu o privire nedumerită. „O fi și asta o enigmă, ca multe altele de pe Venus — își zise Bîkov. Înainte, înainte!” Acul vitezometrului oscila între 100 și 120. În dreapta și-n stînga se perinda o lume misterioasă roșie-neagră.

— Mai repede, Alexei, mai repede! îi șopti Dauge.

Bîkov strînse din ochi și clătină din cap. În clipa aceea Iurkovski strigă:

— Ia-o la stînga, la stînga! Uite-o!

— O astronavă! constată abia șoptit Dauge.

Da, era o astronavă. Pînă și Bîkov, care nu era specialist în treburile interplanetare, își dădu dintr-o singură privire seama de catastrofa ce se abătuse asupra acestui con metalic. Astronava fusese probabil izbită, cu o forță de neînchipuit, de creștetul unei coline plate și rămăsese acolo în mijlocul unei grămezi de bolovani de piatră ciclopică, smulși din sol în timpul izbiturii. Paletele largi ale stabilizatoarelor erau turtite și zdrențuite ca niște foi de tablă. O crăpătură sinuoasă, umplută cu nisip negru, străbătea toată partea din spate a navei. Jos, în imediata apropiere a solului, se vedea un orificiu rotund — deschizătura de intrare în navă, cu chepengul dat de perete.

— Da, relevmentele sînt comunicate de automate… — spuse cu o voce surdă Iurkovski.

Bîkov se uită la tovarășii săi. Dauge își mușca buza. Fata frumoasă a lui Iurkovski încremenise. Spițîn clătina din cap, ca un om care a văzut ceea ce se aștepta să vadă. Ermakov privea posomorît prin vizor.

— Apropie-te mai mult, Alexei Petrovici — spuse el. Trebuie să cercetăm nava…

Trecînd peste mormanele de bolovani, „Băiatul” se opri sub chepengul astronavei. Toți prinseră să-și încheie zoriți căștile, pregătindu-se de ieșire. Dar Ermakov îi opri:

— Nu e nevoie să mergem toți. Au să mă însoțească Bîkov și Spițîn.

Luminîndu-și cu lanternele drumul în bezna de nepătruns, cei trei se tîrîră în patru labe pe coridorul răsturnat înspre o ușiță de oțel ce fusese strîmbată. Bîkov auzea cum scîrțîie silichetul sub genunchi și simțea cum îi zvîcnește sîngele în tîmple.

— Dr-race… — făcu Ermakov, abia trăgîndu-și răsuflarea. Nu mă țin puterile. Încearcă dumneata, Alexei Petrovici.

Bîkov se rezemă în ușă și apăsă pe ea. Ușa cedă cu un scîrțîit pătrunzător, lăsînd un spațiu îngust de trecere.

— Intrați, tovarăși…

Exploratorii intrară într-o încăpere cubică pustie, probabil în cheson. În bătaia lanternelor sclipiră cioburile aparatelor sfărîmate. Ermakov se aplecă, ridică de jos un costum din solzi metalici și-l examină cu atenție.

— Baloanele cu oxigen sînt goale — bolborosi el. E clar.

— Uitați-vă aici! exclamă cu vocea sugrumată Spițîn.

Bîkov întoarse capul și se dădu îndărăt. Sub picioarele lui zăngăni ceva. În spate se vedea o dungă subțire de lumină.

— Intrarea — rosti Ermakov. Hai!

Străbătură salonul luminat, pășind cu băgare de seamă peste sfărîmăturile mobilierului și peste niște zdrențe carbonizate, cu pete brune pe ele, care fuseseră, probabil, cîndva cearșafuri. Pătrunseră în cabina de comandă.

— Aici…

Pe un perete, care la vremea lui fusese tavan, ardea globul mat al unei lămpi. Tabloul de comandă, crăpat de-a curmezișul, era deplasat din loc. De sub el atîrnau niște fire carbonizate. Radioemițătorul însă funcționa; în dosul gemulețelor rotunde, ce fuseseră sparte, tremurau luminițe verzi și albastre. În fața tabloului de comandă ședea un om cu capul pletos înfășurat în bandaje cenușii, lăsat în piept. Omul era mort.

— Salut, pandit Bidhan Bondepathai — cutezător din Calcutta — spuse încet Ermakov și își îndreptă spinarea, punînd mîna pe speteaza scaunului. Iată unde ne-a fost dat să ne-ntîlnim… Ai murit la post, ca un om adevărat… — Ermakov rămase tăcut o vreme, dîndu-și silința să-și stăpînească emoția. Apoi ridică pumnul și rosti limpede: Slăvit să-ți fie numele!

Noii veniți ridicară cadavrul cosmonautului și-l întinseră cu grijă jos.

— Un monument mai bun decît astronava asta nu i-ai putea găsi — spuse Ermakov, plecîndu-și capul. Să-l lăsăm aici!

Bîkov se uită la fața slabă și la trupul schilodit, înfășurat în pripă și cu stîngăcie în cearșafuri și bucăți de rufărie sfîșiată, și își zise că omului acestuia, un luptător în slujba științei, nu i-a fost teamă să moară singur, la milioane de kilometri departe de Pămînt. Oamenii de felul lui nu se pierd cu firea, nu dau îndărăt. Ei sînt aceia care fac puterea omenirii.

Spițîn se retrase de lîngă radioemițător.

— A reparat singur aparatele — spuse el — și a pus singur la punct radiogoniometrul automat. Dar nu pot să-mi închipui cum de a rezistat la un șoc ca acesta. Aici totul e făcut țăndări.

Bîkov se cutremură, fulgerat de un gînd:

— Anatoli Borisovici, dar unde sînt ceilalți?

— Cine?

— Însoțitorii lui.

Ermakov răspunse:

— Bondepadhai-diji a zburat pe Venus singur.

Luînd jurnalul de bord, filmele din laboratoarele automate și însemnările lui Bondepadhai, exploratorii închiseră cu grijă ușile în urma lor și se îndreptară spre ieșire. Odată ieșiți afară, Ermakov spuse coborînd vocea:

— Acolo, în transportor, să dați cît mai puține amănunte despre ceea ce ați văzut. Spițîn, fotografiază nava și să mergem!

În cabina „Băiatului”, luînd loc la tabloul de comandă, Ermakov îi informă pe scurt pe geologi despre moartea lui Bondepadhai.

Dauge întrebă doar:

— E vorba de Bidhan Bondepadhai din Calcutta, care a înființat un observator pe Lună?

Nu-i răspunse nimeni. Abia după cîteva minute, Ermakov spuse, fără a-și lua ochii de la vizor:

— Planeta aceasta e un monstru… Dar noi o s-o cucerim! O îmblînzim noi!

Ermakov își pusese casca și Bîkov nu-i vedea fața, dar îl văzu strîngînd pumnii pe tabloul de comandă și știa că sub țesătura de silichet degetele lui erau reci și albe ca marmura.

„Băiatul” înainta sigur spre nord, în întîmpinarea vîntului, ocolind trombele. Deodată, în fața mașinii, acoperind aureola roșie a cerului, se aprinse o lumină albastră orbitoare, neînchipuit de frumoasă. Pe fondul albastru se profilă distinct lanțul ondulat al unor dealuri îndepărtate, cu nuanțe liliachii. Lumina tremura în valuri albe-albastre. Asta a durat cîteva minute. Apoi lumina s-a stins.

— Golconda ne-a zîmbit perfid — spuse Ermakov. Vine Furtuna neagră. Alexei Petrovici, treci la conducere! Acum cred că o să fie nevoie de toată îndemînarea dumitale.




VENUS ÎȘI ARATĂ COLȚII


Bîkov n-a putut niciodată să restabilească mai tîrziu în memorie, de la început și pînă la sfîrșit, tot ce s-a petrecut la cîteva minute după cele spuse de comandant. Și mai puțin ar fi putut spune ceilalți, care nu apucaseră sau nu doriseră să se lege bine de scaun. Furtuna neagră din Golconda nu vine și nu se abate ca un uragan, ea apare subit, ca imaginea într-o oglindă, simultan din dreapta și din stînga, din față și din spate, de sus și de jos. Aruncîndu-și ochii pe ecranul de raze infraroșii, Bîkov apucă să vadă doar un vid uriaș, negru ca cerneala, la o sută de metri de transportor, după care se făcu întuneric beznă. Aici au încetat impresiile și au început senzațiile.

Transportorul fu aruncat îndărăt cu o viteză de tren expres și Bîkov se izbi cu casca de peretele din fată. Văzu stele verzi. Șuieră de durere și simți deodată că „Băiatul” își ridică botul în sus, lăsîndu-se pe partea dinapoi. Curelele i se înfipseră în corp, pîrîiră și cedară. În bezna din jur era o hărmălaie cumplită. Agățîndu-se de tabloul de comandă, asurzit, orbit și sufocat din pricina cumplitei încordări, Bîkov cuplă viteza cea mai mare și în același {timp scoase toate cele patru bare de sprijin. În clipa următoare, bara dreaptă din spate se rupse. Bezna se prinse într-un vîrtej sălbatic. „Băiatul” se lăsă într-o rînă, se tîrî cîțiva metri prin. nisip și se răsturnă cu fundul în sus. Barele rămase intacte îl săltară și furtuna făcu restul — transportorul se repuse pe șenile.

Ca întotdeauna în clipele de mare primejdie, creierul lucra repede, calm și precis. Bîkov opunea rezistență, contopindu-se cu splendida mașină, încordîndu-și toți mușchii, urmărind cu ochii sticloși, larg deschiși, ecranul, pe care apăreau, învăluite într-o pîclă fără sfîrșit, niște ghemotoace albastre tremurătoare. „Să pot să rezist, să pot să rezist!…” Pe ecran dănțuiau globuri orbitoare, care explodau fără zgomot, împroșcînd foc. În urletele furtunii, șenilele mașinii acesteia atît de grele se mișcau cu o viteză nebună, barele supradurabile de titan se înfipseseră în sol, dar „Băiatul” dădea îndărăt. Furtuna îl răsturnă din nou și-l tîrî după ea. „Să pot să rezist, trebuie să rezist!…”

U-u-u, u-u-u… urlă și tună furtuna, gata să spargă timpanele. Bîkov simte pe buze ceva umed și lipicios… Sînge? A-ah! Inginerul rămîne atîrnat în curele, cu capul în piept, apăsînd inconștient pe. butoane… Iar pe ecran țopăie ghemotoace lățoase de foc… Fulgere sferice. A-ah!… „Trebuie să rezist orice-ar fi…” Și din nou „Băiatul” e zvîrlit cu botul în sus.

Apoi totul s-a sfîrșit tot atît de neașteptat cum a început. Bîkov opri motorul și își retrase anevoie mîinile de pe tabloul de comandă. În vizor apărură din nou șuvoaiele de lumină roșiatică. Lumina aceasta i se păru acum splendidă. În liniștea care se lăsase, se auzea distinct țăcănitul zorit al contoarelor de radiație. Bîkov întoarse capul. Ermakov se încurcase în curele; degetele nu-i dădeau ascultare. Bogdan Spițîn, fără cască, ședea pe podea lîngă stația de radio, sucindu-și ca un smintit capul. Avea fața mînjită cu negru în așa hal, încît Bîkov se sperie; pilotul radiotelegrafist era greu de recunoscut. Ermakov desfăcu în sfîrșit curelele și se ridică. Picioarele i se îndoiau din genunchi.

— M-da, decît așa viață… — făcu Bogdan. Un zîmbet calm îi dezvălui dinții albi: Oare și Pămîntul nostru să fi avut o tinerețe tot atît de zbuciumată?

De sub măsuța de lîngă perete ieși tîrîș Dauge, se săltă în patru labe, încercă să se ridice, dar apoi, răzgîndindu-se, trase o înjurătură în limba letonă, se așeză din nou, rezemîndu-se de baloturi, și își scoase casca, îi era greață. Pe Iurkovski îl găsiră sub un morman de lăzi. Își pierduse cunoștința, dar își veni numaidecît în fire și, deschizînd ochii, se informă:

— Unde mă aflu?

Bîkov zîmbi ușurat. Bogdan spuse serios:

— Pe bordul „Băiatului”. „Băiatul” e un transportor…

— Încetează cu amănuntele! Pe ce planetă?

— Uluitoare însușire să spui în orice condiții anecdote cu barbă! remarcă Dauge, cu răutate. Iohanîci ședea în aceeași poziție, bătînd darabana cu degetele în casca pe care o ținea pe genunchi.

Iurkovski se ridică numaidecît și se uită atent la el:

— Mon cher, Dauge! Știi ce culoare ai?

— Galbenă, presupun.

— Purpurie, amice, purpuriu închis! Te adaptezi la planetă, mimetism…

Îl întrerupse deodată vocea violentă a lui Ermakov:

— Tovarăși exploratori! Puneți-vă imediat căștile! Alarmă!

Bîkov, care tocmai se pregătea să-și scoată casca, întoarse mirat capul.

— Praf! Funingine radioactivă! Ermakov se aplecă lîngă perete, într-o atitudine încordată. Puneți-vă căștile! Spițîn, să te speli imediat! Pregătiți-vă pentru dezactivizare!

Bîkov înțelese. Pereții, podeaua, lăzile și baloturile, aparatele, costumele, fața lui Spițîn — toate erau acoperite cu un strat subțire de pudră neagră, nespus de fină, introdusă de uriașa presiune a furtunii prin porii microscopici, aproape capilari, ai chepengurilor închise. Pe capacul prăfuit al unuia din indicatoare licărea o luminiță verde. Iurkovski căută febril cu degetele copcile costumului de protecție. Bogdan dădu fuga la spălător. Dauge șovăi o clipă, dar, sub privirea severă a comandantului, își vîrî hotărît capul în cască.

— Alexei Petrovici, inspectează „Băiatul” la exterior! ordonă scurt Ermakov și își puse și el pe cap calota argintie.

Afară stăruia o liniște surprinzătoare. Vîntul ce bătuse necontenit dinspre Golconda încetase. Uriașele trombe, care cu o jumătate de oră în urmă mai hoinăreau în zare, dispăruseră. Bîkov sări jos și se afundă pînă la genunchi în praful negru și moale. Solul se zguduia cu atîta putere, încît inginerului începură să-i clănțăne dinții. În căștile radiotelefonului răzbeau necontenit bubuituri înfundate.

— Golconda! Bîkov își aținti privirea în zarea mărginită de dealuri.

În pîcla purpurie, aci se profila, aci se mistuia un lanț îndepărtat, foarte îndepărtat de munți, oscilînd în torentele de gaze incandescente ce se ridicau în sus. De-acolo veneau bubuituri.

„Băiatul” stătea cu botul ridicat, ușor aplecat în dreapta, semănînd cu un uriaș păianjen negru schilodit. Sub fundul lui se făcuse o moviliță. Barele articulate intraseră adînc în praf.

Ocolind transportorul prin față, Bîkov văzu niște brazde largi, acoperite pe jumătate cu praf, care se întindeau pe o distanță de cîteva zeci de metri. Acestea erau urmele retragerii. Brazdele nu păreau adînci, dar, pășind pe una din ele, inginerul se afundă pînă la brîu.

Bara dreaptă din spate abia se mai ținea. Presiunea furtunii scosese „osul” de titan din articulație și acesta zăcea inert, pe jumătate acoperit de pulberea neagră. Stricăciunea putea fi reparată, dar bara n-avea să mai fie tot atît de trainică cum fusese. Bîkov oftă și se apucă de lucru.

Reparația se apropia de sfîrșit, cînd Alexei Petrovici, cufundat în muncă, auzi la ureche vocea lui Ermakov:

— Cum merge? Noi am terminat…

Comandantul sări de pe transportor și se chinci alături de Bîkov.

— Am scăpat ieftin. Văd că și dumneata ești aproape gata.

— M-da!… gîfîi inginerul. Îmi pare rău de „Băiat”. Și-a rupt un picior, bietul de el. Bîkov se lăsă în genunchi, examinînd cu un ochi critic rezultatele muncii sale: Bun pentru plimbări de agrement… E de rău, Anatoli Borisovici, vedeți și dumneavoastră… — Bîkov scoase un oftat și se apucă să-și strîngă sculele: Ar fi trebuit să dau îndărăt. Atunci n-am fi avut nici o stricăciune…

Comandantul zîmbi.

— Știi dumneata cît a durat uraganul? întrebă el deodată.

— Să zicem douăzeci de minute… E greu de spus, nu m-am uitat la ceas.

— Eu m-am uitat: trei minute și jumătate.

— Cuum?!!

— Trei minute și jumătate, Alexei Petrovici. În acest răstimp am fost împinși înapoi cu o mie de metri. Dacă ai fi dat îndărăt, „Băiatul” s-ar fi aflat acum la o sută de kilometri de-aici… Și, pe deasupra, ar fi fost făcut țăndări. Nici nu bănuiești, Alexei Petrovici, cît de bine te-ai comportat! Ermakov mîngîie cu gingășie bara de otel. Și acum, înainte! Drumul e liber, Golconda e aproape. Auzi? (Bu-bu-bu-bu!…) Mai avem de mers vreo cincizeci de kilometri. Se și vede, uite petele acelea negre… Nu, nu sînt munți, sînt emanațiile Golcondei.

Înainte de a-l urma pe comandant în mașină, Bîkov întoarse capul. În zare se iviră, ca într-o negură ciudată, niște fîșii late, liliachii, care luau proporții. Imaginile se suprapuneau. Inginerul miji ochii și scutură din cap. Fîșiile dispărură.

— Atît mai lipsea — îngăimă el, cățărîndu-se pe blindaj. Halucinații… Frumoasă afacere!

Compartimentele „Băiatului” erau proaspăt spălate. Accesoriile de metal și din material plastic luceau ca noi. Încărcătura fusese aranjată și consolidată. Cu părul vîlvoi și ud după baie, Bogdan trebăluia la stația de radio. Geologii ședeau în ungherul lor, la măsuța rabatabilă. Iurkovski frunzărea la repezeală un îndreptar, șuierînd printre dinți. Stăruia o atmosferă de confort… Lui Bîkov i se făcu deodată somn. Încordarea supraomenească din ultimele ore își făcea efectul. I se lipeau ochii.

— Anatoli Borisovici…

— La culcare, la culcare! îl întrerupse Ermakov. La culcare imediat.

— Am înțeles! spuse bucuros Bîkov și se așeză pe niște baloturi, scoțîndu-și casca.

Dauge îl urmărea cu un zîmbet prietenos. Dar în clipa în care Bîkov își scoase casca, Dauge sări în picioare și scoase un sunet ciudat, care-l ului pe Alexei Petrovici și-i făcu pe toți ceilalți să-și întoarcă deodată capetele.

— Ce e? întrebă fîstîcit Bîkov, examinîndu-se.

— Ia stai, ia stai, Alexei; ce-i asta? zise Dauge, bîlbîindu-se.

— Ce s-a întîmplat?!

— Ți-i fața plină de sînge, Alexei Petrovici — spuse Ermakov. Te-ai lovit probabil cu fruntea în timpul unui șoc.

— Într-adevăr m-am lovit o dată — bolborosi Bîkov, pipăindu-și nasul.

— Nu pune mîna… Stai să-ți spăl vînătaia… Nu pune mîna, ți-am spus!… Vladimir Sergheevici, dă-i o oglindă.

Bîkov avea pe frunte o vînătaie zdravănă, nasul i se umflase, buza de jos luase o formă neobișnuită și sîngera încă. Obrajii îi erau mîzgăliți într-un chip savant. Bîkov dădu oglinda la o parte, supărat.

— Nimic periculos. Ermakov îi spăla repede și cu dibăcie rănile: E de efect, dar fără consecințe… Mă mir numai cum de n-ai observat și n-ai simțit nimic?…

— M-am lovit așa… un pic… Cine putea să-și închipuie?…

— Pe mine nu mă miră — spuse Dauge.

— Ce?

— Că n-ai simțit nimic. Eu, de pildă, nu simțeam decît că stau cu picioarele-n sus și că îmi țin stomacul cu limba…

— Nu se poate să fi stat tot timpul cu picioarele-n sus… Foarte mulțumesc, Anatoli Borisovici. Acum e-n ordine.

Bîkov atîrnă casca în cui și se sui pe baloturi, gemînd de plăcere.

Iurkovski îi spuse ceva, dar inginerul adormise. O navă mare, albă îl purta pe un rîu larg și albastru, legănîndu-se lin. Soarele lumina cu putere. Undeva, departe, se profilau malurile pierdute într-o pîclă albăstrie. Pe deasupra apei zbura cu mare iuțeală o pasăre albă. Tangajul devenea tot mai puternic, puntea fugea de sub picioare. Cineva strigă: „Bu-bu-bu! Ce mai drum!” Bîkov căzu peste bord, dădu din picioare și se trezi. Transportorul era aruncat dintr-o parte în alta. Ermakov conducea; ceilalți se îngrămădiseră în spatele lui, ținîndu-se unii de alții, cu ochii la ecran.

— Parcă-s niște colți — observă Bogdan Spițîn. Bătrîna zeiță a frumuseții ne-a înșfăcat în dinți.

Bîkov se dădu jos din așternutul tare și, apropiindu-se de tovarășii săi, se strecură între Bogdan și Dauge. Deșertul se sfîrșise. Ocolind niște grămezi de bolovani cenușii, „Băiatul” străbătea o pădure de stîlpi drepți și netezi. Din grămezile de bolovani se ridicau niște stînci negre, ascuțite la vîrf, care atingeau o înălțime de cîțiva metri. În depărtare se vedeau sute de stînci din acestea. Terenul era sfîrtecat de crăpături și gropi, pe care crescuse un mușchi aspru. Turnurile stîncoase ce sprijineau cerul erau înlănțuite de niște crengi țepoase. Transportorul se afla în mijlocul unui desiș de stînci. Bogdan avea dreptate: stîncile acestea semănau uimitor cu colții unei babe.

Zdruncinătura devenea insuportabilă. Iurkovski scoase deodată un strigăt și scutură din cap: își mușcase limba. Bîkov puse mîna pe umărul lui Ermakov:

— Trebuie să ne oprim, Anatoli Borisovici. Aici ne alegem lesne cu „Băiatul” spintecat.

Ermakov dădu din cap și conduse mașina pînă la cel mai apropiat stîlp, apoi opri motorul.

— Se cere să întreprindem o recunoaștere — propuse Bîkov, aplecîndu-se spre vizor. Poate e mai bine să ne întoarcem și să facem un ocol.

— Nu! replică Ermakov. Fîșia asta de stînci poate fi foarte lungă. N-avem timp.

— Trebuie să aruncăm stîncile în aer — propuse Bogdan Spițîn. Ne ajung cîteva mine.

Ermakov rămase puțin pe gînduri, apoi se ridică hotărît:

— Mergem în recunoaștere. În patru. Conductorul rămîne la mașină.

— Am înțeles.

— Plecăm în recunoaștere, plecăm în recunoaștere! fredonă înveselit Dauge, agitîndu-și ciocanul geologic.

— Ciocanul îl lași — ordonă Ermakov. Luăm numai arme.

— Anatoli Borisovici, dar încă n-am…

— N-avem timp! Iurkovski, Spițîn, mai repede! Bîkov, să nu te depărtezi de mașină. Chiar dacă auzi împușcături… Sînteți gata? Haide.

Bîkov ieși din mașină împreună cu ceilalți și se așeză pe blindaj. Ședea pe turela de comandă a „Băiatului” și privea cum se îndepărtează, răzlețindu-se, siluetele oamenilor, mici ca niște gîngănii printre blocurile acelea masive, pline de crăpături. Iurkovski și Bogdan o luară la dreapta, Ermakov și Dauge — înainte. O vreme mai auzi vocea lui Iurkovski, care dădea asigurări că aici e cea mai bună rezervație geologică din lume, rîsul vesel al lui Bogdan, basul vocii al lui Iohanîci, care fredona cîntecul despre argonauți, apoi se făcu tăcere. Bîkov rămase singur.

Pe cer continuau să lunece nori, vîntul urla printre vîrfurile stîlpilor negri, de cîteva ori se auziră niște trosnete scurte. Lui Bîkov i se păru că erau focuri de semnalizare și, de fiecare dată, sări de la locul lui și se uită în jur. Apoi își dădu seama că era vîntul care lovea blocuri de piatră unele de altele. Coborî totuși în mașină, își luă pistolul automat și-l aruncă pe umăr. Lovituri grele zguduiau solul.

Uluitor de sumbru era locul acesta! În față și în spate se înălțau stîlpi golași, cu aspect sinistru, ca niște coloane ale unei clădiri uriașe prefăcute în ruine. Bîkov își imagină un minunat palat antic care trebuie să se fi înălțat aici odinioară. Palatul nu avea încăperi, ci numai splendide coloane de piatră neagră. În mijlocul acestor coloane, oameni în veștminte albe ca zăpada rosteau, plini de demnitate, cuvîntări, se foiau înțelepți bărboși cu chipuri nobile, femei grațioase, războinici cu coifuri de aramă și scuturi… Ca într-un desen pe care l-a văzut odată într-un roman istoric despre Atlantida… Pe urmă s-a abătut Furtuna neagră și a dărîmat bolta, care s-a prăbușit printre coloane. Totul a pierit, și în pustiul de-aici n-a rămas decît pădurea aceasta de stîlpi negri, netezi și tăcuți.

Bîkov sări deodată în picioare și puse mîna pe pistol. I se păru că de după coloana cea mai apropiată a răsărit, fără zgomot, silueta întunecată a unui uriaș, înalt cît o casă. Inginerul încremeni, uitîndu-se țintă într-acolo. Nu, era doar o stană de piatră. Blocurile acestea aveau niște forme uluitor de ciudate. Liniștindu-se, Bîkov se apucă să le examineze pe cele mai apropiate, căutînd să ghicească în ele trăsături cunoscute. Iată un leu adormit, o față care rîde, cu căciulă în cap, o broască uriașă, iată ceva cu totul nelămurit, cu coarne și cu ochii holbați… Desișul de piatră își trăia viața somnolentă, imobilă. Fiare ciudate, încremenite, răsuflau încetișor, ca să nu se bage de seamă, umflîndu-și coastele și privind pe furiș pe sub pleoapele grele la veneticii sosiți din altă lume. Tigri, reptile, dragoni — fauna încremenită a pădurii de piatră de pe Venus.

Bîkov își zise că pe meleagurile acestea viața este totuși foarte săracă. Pe Pămînt mai vezi în deșert un șarpe, un scorpion, o falangă, la marginea deșertului mai zărești o antilopă… Dar aici? E drept că în mlaștină e multă viață, poate chiar prea multă, dar în munți și în deșert — numai spini tari care cresc de-a dreptul din piatră… Atunci cînd „Băiatul” își croia drum prin lanțul de munți de lîngă mlaștină, lui Bîkov i se păruse că a văzut o umbră lunecînd vertiginos de-a lungul peretelui de stîncă și dispărînd în desișul țepos. Nu, a fost de bună seamă o iluzie optică… Nenorocite locuri…

Bîkov revăzu în gînd covorul verde de iarbă al primăverii, crengile ulmilor lăsate la pămînt, căsuțele albe de lut de la periferie, clipocitul apei în canal, și oftă trist: „Pămînt, Pămînt”…

În depărtare răsări de după un bolovan o siluetă neagră: se întorc! Bîkov se ridică în picioare, uitîndu-se atent într-acolo. Cineva mergea alene, dînd din mîini ca să-și mențină echilibrul. Iată-l că s-a împiedicat și era cît pe aci să cadă. În căștile radiotelefonului lui Bîkov răsună slab o voce. Iurkovski! Al naibii de plăcut este să vezi un om în cimitirul ăsta de cremene! Omul vine fără să se grăbească și, după voce, pare a fi supărat: se vede treaba că n-au găsit nici un drum… E cam albastru, o să trebuiască să arunce stîncile în aer… pierdere de timp… Bîkov oftă din nou, apoi izbucni fără să vrea în rîs: „Tii, da' ce-l mai leagănă!” Geologul ridică caraghios un picior în aer, se îndoi și alunecă de pe un bolovan mare pe care se suise, vrînd pesemne să scurteze drumul. În căști se auzi o explozie de mînie. Alexei Petrovici zîmbi: ce plăcut e, ce uimitor de plăcut e să vezi aici un om! La urma urmei, Iurkovski nu e de loc băiat rău și nicidecum un „filfizon”. Dar îi cam place să umble cu nasul pe sus și, în general, e… un poet. Bîkov nu prea se pricepea la versuri și avea o atitudine foarte sceptică față de romantism.

Iurkovski se apropie răsuflînd din greu. Trase cureaua pistolului peste cap, îl aruncă în silă pe blindajul mașinii și se așeză pe un pietroi. Bîkov așteptă puțin și-l întrebă:

— Există drum?

Iurkovski dădu din mînă:

— Blocuri de stîncă și gropi, lua-le-ar naiba să le ia… Răsar din nisip niște colți de cîte un metru și jumătate, ascuțiți ca briciul, iar acolo — Iurkovski arătă cu mîna în direcția de unde venise — după vreo două sute de metri, are Venus asta niște colți atît de deși, că nici omul nu poate trece printre ei. Pe scurt, am dat într-o fundătură. O să trebuiască să întorci oiștea la căruța asta blindată. Un deștept venise cu ideea să luăm pe „Hius” un helicopter. Ce-ar mai fi fost! Praful s-ar alege aici de mașinuța asta… cît ai clipi din ochi…

— Poate găsesc Ermakov și Dauge un drum…

— Poate, deși mă îndoiesc. Cred că o să trebuiască să căutăm un drum ocolit; doar n-o să aruncăm toate stîncile în aer! Eu, în locul dumitale, aș pune mașina sub presiune.

Iurkovski se cațără pe blindaj, se așeză alături de Bîkov, își întinse picioarele și își lovi tălpile una de alta.

— Cum se aude Golconda! Auzi, Alexei Petrovici? Minunate meleaguri, pline de enigme și mistere… Natura e sălbatică, primitivă! Văzduhul nu e întinat de răsuflarea omului și întinderile-s nebătătorite. Ai?…

Bîkov mormăi ceva nedeslușit. Maniera lui Iurkovski de a vorbi îl irita. Și „romantismul” lui i se părea stupid, un pretext de a poza. El, Bîkov, consideră că „Hius” deschide drum celor ce vor veni în urma lor și care vor pune capăt „întinderilor nebătătorite”, vor transforma clima, vor construi orașe minunate… și atunci pe locul acesta vei putea bea o halbă de bere rece, ca în pavilionul din colțul unde se întretaie bulevardul Proletarski cu strada Dzerjinski din Așhabad…

— Iată încă o enigmă… — zise „filfizonul” și întinse mîna.

Peste vîrfurile stîncilor apărură fără zgomot și se întinseră pe cer fîșiile acelea liliachii pe care Bîkov le mai văzuse. Inginerul sări ca ars:

— Aha! Le vezi și dumneata!

— Ce înseamnă că le văd „și eu”? se miră Iurkovski. E greu să nu le vezi…

Fîșiile se stinseră încet, mistuindu-se parcă într-o lumină purpurie.

În depărtare se arătară alte două siluete. Acestea se ridicară pe un bloc de stîncă și una din ele făcu un semn cu mîna, la care Bîkov răspunse în același fel.

— Iată-i pe Ermakov și Dauge. Dar Bogdan unde-i? Te-ai despărțit de el, Vladimir Sergheevici?

— Da, m-am despărțit — răspunse distrat Iurkovski, uitîndu-se la tovarășii care se apropiau. Aici e lesne să te desparți. La zece pași nu mai vezi nimic din pricina bolovanilor. Pe urmă m-am întors pe alt drum. Bogdan a plecat de mult?

— Cum adică a plecat? A plecat o dată cu dumneata…

— Cum? întrebă Iurkovski, care probabil nu-l auzise bine pe Bîkov.

Alexei Petrovici rămase tăcut, chibzuind. Ce, își rîde de el caraghiosul ăsta?

— Era o nimica toată; balonul de oxigen avea o scurgere. Nu era perfect etanș…

— Ce? Bîkov avu senzația unei ciudate neliniști. Nu-l înțelegea pe Iurkovski.

Acesta era, se pare, și el mirat:

— Lui Bogdan i s-a întîmplat ceva la balonul de oxigen. Mi-a spus să nu-l aștept și s-a întors singur la transportor, ca să-și ia alt balon… Pentru orice eventualitate. Dumneata ai fost plecat, Alexei Petrovici?

— Bogdan s-a întors la transportor?

— S-a întors. Ca să ia alt balon..

— Bogdan nu s-a întors la transportor — vorbi anevoie Bîkov, furnicat de o presimțire rea.

— Nu s-a întors?

Săriră amîndoi deodată în picioare și se uitară țintă unul la altul, abia dîndu-și seama de cumplita nenorocire pe care o bănuiau. Bîkov nu vedea fata lui Iurkovski, dar constată că nu-i mai aude respirația.

— Încet, încet, Anatoli Borisovici… Așa, așa!… răsună vocea lui Dauge.

Bîkov întoarse capul. Dauge și Ermakov se apropiau de transportor. De gîtul geologului atîrnau două pistoale. Dauge îl ținea pe comandant de braț. Ermakov mergea încet, lăsîndu-se mult pe piciorul drept. La cîțiva pași de transportor, comandantul spuse strîngînd din dinți:

— Fii gata, Bîkov! Pe-acolo se poate trece. Toată lumea în mașină!

Deodată Iurkovski sări jos, apucă pistolul și, fără a spune nimic, o luă la fugă, alunecînd și împiedicîndu-se de pietre. Bîkov rămase în urma lui doar cu o secundă.

— Dauge! strigă el, cu o voce care-l făcu pe acesta să tresară și să ia poziția de drepți. Lasă un pistol comandantului și hai fuga după Iurkovski!… Anatoli Borisovici, cred că lui Bogdan i s-a întîmplat o nenorocire. Permiteți să mergem?

— Duceți-vă! strigă Ermakov.

Dauge o și luase înainte, încurcîndu-se în lujerele țepoase ale mușchiului. Bîkov se repezi după el. Picioarele lunecau pe pietrele netede. Solul, format din pietriș amestecat cu bolovani, peste care se așternuse un strat de nisip și de praf, fugea de sub picioare. Peste tot răsăreau colți ascuțiți de piatră. În cîteva clipe, Bîkov fu lac de nădușeală. „Mai repede, mai repede” — îl îndemna gîndul, ciocănind în tîmple. Creierul lucra cu febrilitate, precis: Bogdan ori a fost atacat („E îndoielnic, fiindcă stîncile sînt neînsuflețite…”), ori a alunecat, s-a lovit și zace fără cunoștință („Atunci îl găsim, îl găsim negreșit…”), ori s-a rătăcit („De ce, atunci, nu trage, nu strigă?”). Pocni sec o rafală de pistol. Bogdan!… Nu, Iurkovski. Foarte bine, bravo! A pus încărcătorul de semnalizare, s-a urcat pe o stîncă ce seamănă cu o broască și trage de zor în cerul jos. Nu mai trage, ascultă… Nimic, răspunsul se lasă așteptat… Stîncile răspund cu un ecou prelung, revărsat în cascade. Printre vîrfurile ascuțite ale stîncilor urlă vîntul…




Bîkov ședea rezemat cu spatele de stiva de baloturi și mînca fără grabă șuncă presată, sorbind din cînd în cînd cu lăcomie, dintr-un păhărel de nailon, cîte o înghițitură de suc de fructe. Dauge dormea. Răsuflarea lui grea era însoțită de sforăieli. Somnul îl doborîse acolo unde îl găsise: de-a dreptul pe podea. Fața lui oacheșă se înnegrise și mai mult. Obrajii țepoși i se scofîlciseră. Din cînd în cînd bolborosea repede ceva nelămurit în limba letonă, mișcîndu-și febril buzele. Ermakov ședea nemișcat, aplecat deasupra stației de radio, cu ochii închiși; numai degetele lui albe și slabe se mișcau pe cremaliera lucioasă. Cerceta eterul, încercînd să intre în legătură cu „Hius”. Înainte, treaba asta o făcea întotdeauna Bogdan. Bogdan… Deasupra, pe blindaj, se auzeau pași rari, osteniți. Era Iurkovski.

Geologul se socotea vinovat de nenorocirea care i se întîmplase lui Bogdan. Dauge și Bîkov încercaseră să-l convingă că nu avea nici o vină, dar fără a izbuti.

— Nu trebuia să-l las singur — o ținea într-una Iurkovski, uitîndu-se la tovarășii săi cu o privire lipsită de expresie.

Bietul Bogdan… Bietul Iurkovski…

Douăsprezece ore au colindat prin desișul de piatră. La focurile de armă pe care le trăgeau, răspundea un ecou înfundat. Din depărtare se auzea vuietul uniform al Golcondei. Blocurile de piatră se spărgeau cu zgomot, făcîndu-i pe oameni să tresară și să se uite de jur împrejur. Bogdan nu răspundea. Exploratorii găseau cartușe goale în locurile pe unde mai trecuseră. Dădeau de urmele aproape șterse ale propriilor lor pași. Bogdan nu răspundea… Oamenii nu vorbeau aproape de loc. Numai în răstimpuri, atunci cînd Dauge sau Iurkovski încercau să se răzlețească de micul detașament, Bîkov le ordona să se întoarcă, cu o voce pe care n-o recunoșteau nici ei, nici el însuși. De cîteva ori li se păru că aud împușcături îndepărtate. Se repezeau cît îi țineau picioarele într-acolo, trăgînd din fugă, dar de fiecare dată constatau că s-au înșelat. Sudoarea le încețoșa ochii, picioarele li se îndoiau și tremurau. Tot mai des se împiedicau și cădeau, și tot mai greu le era să se ridice. În cele din urmă, Iurkovski s-a prăbușit; Dauge, încercînd să-l ajute, s-a prăbușit și el. Bîkov s-a apropiat de ei și s-a lăsat pe pietriș, îndoindu-și anevoie picioarele înțepenite. O vreme s-a uitat la Iurkovski, care încerca să se scoale, răsuflînd din greu, abia mișcîndu-și mîinile, fără a putea să-și ridice capul greu ca de plumb, apoi a spus:

— Hai la mașină! Trebuie să ne odihnim un pic.

— Nu-u-u! a șuierat furios Iurkovski.

S-au întors totuși și Bîkov a dus toate cele trei pistoale, sprijinindu-l și pe Iurkovski de umeri. Dauge mergea înainte, clătinîndu-se, fără a alege drumul. Cînd se oprea, lipindu-se de cîte o stîncă, Bîkov se apropia de dînsul și-l înghiontea în spate. Geologul se desprindea anevoie de stîncă și pornea mai departe împleticindu-se. Părea frînt de oboseală, dar tocmai el a fost acela care a observat cel dintîi o crăpătură largă și întunecată, pe marginea căreia pistolul lui Bogdan răspîndea reflexe șterse. Dauge a scos un țipăt și a căzut în genunchi, bolborosind ceva neînțeles și arătînd cu mîna lui slabă în prăpastie…

Cînd transportorul s-a apropiat de marginea prăpastiei, legănîndu-se peste mormanele de bolovani, Bîkov s-a legat cu un cablu de oțel și a coborît în crăpătură. De sus îl auzea pe Iurkovski strigînd răgușit: „Bogdan! Bogdan!”… La lumina lanternei, Bîkov a văzut pe fundul crăpăturii mormane de pietroaie, nisip, crengi spinoase de mușchi, pietriș… A scotocit prin beznă o jumătate de oră, a pipăit fiecare bolovan, s-a uitat în fiecare crăpătură… Bogdan nu era nicăieri. Bîkov a mai avut putere să iasă din crăpătură și să se urce în mașină. Acolo a căzut și a adormit…

Alexei Petrovici sfîrși de băut sucul, apoi strînse firimiturile și le aruncă în crematoriu. Ermakov ședea nemișcat. Dauge se ridică deodată, holbîndu-și ochii tulburi, și se repezi la dînsul:

— Bogdan! Bogdanîci! L-am găsit, dragul de el! Vocea i se frînse. Dauge se lăsă moale și se așeză, frecîndu-și fața cu amîndouă mîinile. După ce rămase o vreme tăcut, spuse: Iertați-mă, Anatoli Borisovici… Mi s-a părut. Și se apucă să-și pună casca cu mîinile tremurînde.

Ermakov îi aruncă o privire și întoarse numaidecît capul.

— Eu aș zice să mai încercăm o dată, Anatoli Borisovici — propuse nehotărît Bîkov.

— Da — încuviință Ermakov, abia mișcîndu-și buzele.

Au mai trecut patruzeci și opt de ore de maximă încordare, de speranțe și amarnice greșeli. Căutările au fost zadarnice.

Nimic! Nici o urmă. Pe o rază de un kilometru în jurul „Băiatului”, exploratorii au cercetat fiecare crăpătură din sol. În prăpastia la marginea căreia fusese găsit pistolul au coborît de patru ori. Nu puteau face mai mult. Iurkovski se tînguia cu o voce surdă, frîngîndu-și mîinile-i mari în furia neputincioasă care-l cuprinsese. Dacă Bogdan și-ar fi găsit moartea sub ochii lor, în luptă sau acoperit de o avalanșă, dacă măcar i-ar fi găsit cadavrul, le-ar fi fost mai ușor.

Ermakov tăcea. De fiecare dată cînd tovarășii săi plecau în cercetare, el ieșea anevoie afară, tîrîndu-și piciorul scrîntit, și ședea ore în șir lîngă transportor, cu pistolul pe genunchi, așteptînd un semnal. În vreme ce ceilalți se odihneau, istoviți de marșul lung, el făcea de gardă sus sau încerca să intre în legătură cu „Hius”. Ermakov aștepta o convorbire cu navigatorul aflat departe și se temea de această convorbire, dar în clipa cînd se auzi, în sfîrșit, în difuzor vocea veselă a lui Mihail Antonovici, întreruptă de trosnetele supărătoare ale paraziților, comandantul vorbi pe un ton calm, chiar puțin glumeț. Spuse că ținta e aproape, că totul e în ordine, că oamenii sînt în bună dispoziție. A cam zăbovit printre stînci din pricina drumului rău, dar asta nu-i grav. Toți membrii expediției trimit salutări. Ascultînd această convorbire, geologii tăceau încuviințînd: nu era nevoie ca Mihail să știe totul, că și așa nu se simțea el la largul lui în singurătate.

În ziua aceea Iurkovski a făcut ultima încercare de a dezlega misterul dispariției lui Bogdan. Alpinist încercat, a izbutit să se urce pe vîrful uneia din cele mai semețe stînci aflate la o depărtare de vreo sută de metri de transportor. Stîncă neagră, înaltă de treizeci de metri, era despicată de-a lungul ei, și geologul, sprijinindu-se de marginile crăpăturii, se cățără cu o dibăcie nemaipomenită, pentru a cerceta împrejurimile.

Bîkov și Dauge, care era mereu posomorit, au stat răbdători la poalele stîncii. Pe urmă, cînd Iurkovski a coborît și s-a odihnit, rezemat cu spatele de piatra netedă, au așteptat tot atît de răbdători să audă ce le va spune.

Iurkovski spuse numai atît:

— Golconda e aproape… Se vede ca-n palmă…

Ermakov îi aștepta lîngă mașină. Îi lăsă să intre, se strecură și el în transportor și, cînd își scoaseră cu toții căștile, zise încet:

— Peste o oră plecăm.

Bîkov nu se miră; se aștepta să audă asta. Chiar dacă balonul de oxigen al lui Spițîn n-ar fi fost defect, rezerva de oxigen din el se sfîrșise de mult, iar ceea ce putea să absoarbă din atmosfera planetei Venus filtrul de oxigen ar fi prelungit agonia sufocării doar cu treizeci-patruzeci de ore. Bogdan Spițîn era mort.

În clipa cînd Ermakov anunță că „Băiatul” pornește mai departe, Iurkovski își strînse pumnii, iar Dauge își ridică fata întunecată, cu ochii obosiți, înfundați în orbite.

— N-avem timp. Nu consider posibil și… logic să mai rămînem aici.

Iurkovski se ridică clătinîndu-se:

— Anatoli Borisovici!…

Ermakov tăcea. Mișcîndu-și buzele fără a scoate o vorbă, Iurkovski își duse la piept mîinile care-i tremurau. Dauge își lăsă capul în piept. Tăcerea aceasta părea nesfîrșită. Bîkov nu se mai putu stăpîni. Se ridică și se îndreptă spre tabloul de comandă. Atunci răsună vocea stridentă și gîtuită a lui Iurkovski:

— Eu nu plec de-aici!

Avea o privire pierdută. Pe obrajii lui albi se iviră pete roșii.

— E aici, undeva aproape… poate că încă… Eu nu plec… — Vocea i se frînse. Anatoli Borisovici!

Ermakov spuse blînd, convingător:

— Vladimir Sergheevici, trebuie să plecăm. Bogdan e mort. Nu. are oxigen. Trebuie să ne facem datoria. Nu avem dreptul… Crezi că primelor expediții din Antarctica le-a fost mai ușor? Dar Barentz, Sedov, Scott, Amundsen?… Dar străbunicii noștri la Stalingrad?… Moartea oricăruia dintre noi nu poate, nu trebuie să oprească ofensiva…

Niciodată n-a perorat Ermakov atît de mult.

Sprijinindu-se de pereți, Iurkovski se dădu mai aproape de Ermakov:

— Puțin îmi pasă mie de toate astea!… Puțin îmi pasă mie de Golconda! E o mîrșăvie, tovarășe Ermakov! Eu nu plec! La naiba! Rămîn singur…

Bîkov îl văzu pe Ermakov făcîndu-se cenușiu la față. Comandantul astronavei nu se clinti, dar vocea lui își pierdu tonul prietenos:

— Tovarășe Iurkovski, încetează cu isteria, vino-ți în fire! Îți ordon să-ți pui casca și să fii gata de plecare!

Ermakov se întoarse la loc și se așeză în fața tabloului de comandă. Iurkovski se prăbuși frînt în scaunul lui. Umerii i se zguduiau. Era vrednic de plîns și înfiorător.

— Trebuie, Volodea, trebuie! Dauge stătea aplecat deasupra lui, ținîndu-se de pereții ce se clătinau. Avea fața pămîntie, schimonosită, ochii stinși și vorbea cu o voce lipsită de viață, străină: Trebuie, Volodea, trebuie… Asta e inevitabil! Așa e lupta!




PE MALUL MĂRII DE FUM


— Coborîm aici!

— Am înțeles, Anatoli Borisovici! Dați-mi voie să vă ajut… Așa… Iohanîci, pune mîna…

Bîkov scoase capul prin deschizătură, închise fără să vrea ochii, ieși pe blindaj și-i întinse lui Ermakov mîna. După comandant ieși Dauge, posac. Numai Iurkovski rămase culcat în transportor, cu fața la perete.

Iată și Golconda!… La un kilometru depărtare de transportor se învălătucea deasupra solului o perdea cenușie de fum și de praf, ce se întindea în dreapta și-n stînga pînă-n zare. Perdeaua se mișca, se umfla, se învolbura în valuri uriașe. Iar în depărtare, acoperind o jumătate de cer, se înălța un uriaș munte stîncos, negru ca un cărbune, luminat de scăpărările orbitoare ale unei flăcări multicolore. Vîrful muntelui se pierdea în talazurile mișcătoare ale norilor purpurii. Din adîncurile acestui colosal cazan, veșnic în clocot, venea un bubuit asurzitor. Solul se cutremura, fugind de sub picioare, ca o ființă vie. Bîkov își mușcă buza și întrerupse zorit orice legătură cu lumea exterioară.

— Deconectează telefonul exterior!… Auzi, Alexei? Îi strigă Dauge la ureche, făcîndu-l să tresară. Ale-oșka-a-a!…

— Ce urli așa! L-am deconectat de mult.

— A, l-ai deconectat? făcu Dauge, coborînd vocea. Bine. Urlam la tine ca-n pădure…

Bu-bu, bu-bu… Din vălul acela învîrtejat se desprinse un glob de foc, se avîntă în sus și se sparse cu un trosnet asurzitor.

— Frumos! exclamă încîntat Dauge. Mă duc să-l chem pe Vladimir…

— Lasă-l în pace! spuse Ermakov printre dinți.

Bîkov nu-și putea lua ochii de la muntele acela uriaș, neînchipuit de negru, ce se vedea în zare. În cele din urmă înțelese: avea înaintea lui o coloană de fum. Nu-i venea să creadă că colosul acela sumbru e alcătuit din aburi, gaze incandescente și particule de praf. Numai dacă te uitai atent, puteai distinge mișcarea înceată și continuă, abia vizibilă de la această depărtare, a pereților netezi, în sus, spre cerul jos. Pentru cîteva clipe Bîkov avu o senzație neplăcută. Părea că în trupul planetei fusese înfipt un coș uriaș, care sugea din ea mii de tone de nisip, praf și pietriș, aruncînd totul în atmosferă. Acolo, pe povîrnișurile „muntelui” aceluia negru, se avîntă spre cer cu o viteză uluitoare nori de piatră fărîmată, încinsă la temperaturi de neînchipuit.

Bîkov își reveni:

— Ce facem mai departe, Anatoli Borisovici? Care e ruta?

Ermakov ședea pe turelă și privea Golconda prin binoclu.

— Asta au să ne-o spună geologii. Cred că o să mergem pe malul Golcondei, ca să strîngem material… Totodată o să întocmim și o hartă… Trebuie să căutăm un loc pentru rachetodrom.

Din deschizătura chepengului își făcură apariția geologii. Dauge dădea surescitat din mîini:

— Ia uite, Vladimir! O catastrofă geologică! Un cataclism! Ciupește-mă! E ceva grozav!…

Iurkovski se așeză molatic lîngă comandant. Era vădit indiferent la toate. Dauge sări jos. Casca lui se aplecă mult deasupra solului. Rămase o vreme cu ochii țintă la picioare, apoi își afundă mîinile înmănușate într-un strat gros de praf negru și, luîndu-l în palme, îl duse la casca lui Iurkovski:

— Nisipuri gudronate! Privește!… Anatoli Borisovici, începem chiar de-aici… Adică nu!

Dauge se cățără din nou pe transportor:

— Nu, mergem acolo, mai departe! și arătă cu mănușa mînjită de praf în direcția perdelei de fum. E o comoară! Vă dați seama? Ce mai contează aurul! Aici sînt niște zăcăminte nemaipomenite! Repede într-acolo, înainte!

— E periculos, Iohanîci — observă Bîkov. Naiba știe ce se petrece acolo…

— E periculos? strigă Dauge. Atunci de ce ne-am mai obosit pînă aici? Caraghiosule! Și cum au să lucreze cei ce vor veni după noi?… Periculos! Recunoașterea e întotdeauna periculoasă…

— Să riști… — începu Bîkov și se înecă.

La vreun kilometru și jumătate depărtare se ridică o coloană de fum cenușiu, străpunsă de o flacără albă, puternică. Coloana se profilă pe fondul muntelui negru, umplîndu-se de o lumină orbitoare și formînd la vîrf un ghemotoc albastru, cu marginile zdrențuite. Din nou răzbi un bubuit prin vuietul uniform, și „Băiatul” se clătină. Bîkov își pierdu echilibrul, se agăță de umărul lui Dauge și, în cădere, apucă să observe cum ghemotocul albastru și greu se desprinse de coloana de fum și se avîntă spre cer, după care se afundă din nou în viitoarea de jos.

— Ai văzut? strigă Bîkov, căutînd să se ridice. Asta nu e numai periculos…

— Neapărat! Dauge își vîntură pumnii. Trebuie să ajungem acolo neapărat! Cu orice preț!

Așa a început munca de zi cu zi a expediției.

Ermakov refuză categoric să satisfacă cererea lui Dauge: „Băiatul” își continuă drumul, depărtîndu-se de marginea perdelei de fum și ținîndu-se cam la trei sute de metri de ea.

— Atîta vreme cît nu va fi amenajat un rachetodrom cu faruri — spuse comandantul, răspunzînd la stăruințele geologului — nu permit, Grigori Iohanovici, să supunem riscului mașina și oamenii. Noi nu ne-am îndeplinit încă nici una din misiunile ce ne revin. Mărginește-te la recunoașterea geologică din apropierea Golcondei și caută un loc pentru un teren de coborîre. Atunci cînd rachetodromul va fi gata și „Hius” va veni aici, vedem noi ce-i de făcut. Asta-i.

La fiecare doi-trei kilometri, „Băiatul” se oprea și cercetașii coborau. Ermakov rămînea în mașină, ceilalți se duceau la lucru. Dauge și Iurkovski mergeau înainte, culegeau fragmente de rocă, cercetau locul, instalau aparatele geofizice, pe care le căra Bîkov și care erau apoi luate pe drumul de întoarcere. Bîkov mergea de regulă în urmă, grozav de plictisit, blestemîndu-i pe geologi, care-l împovărau cu „calabalîcul” lor. „Calabalîcul” era nespus de greu. Pachetele speciale și containerele cu fragmente de rocă tot nefericitul de Bîkov trebuia să le care. Pe deasupra, în timpul recunoașterii, geologii vorbeau numai ei între ei, adresîndu-se lui Bîkov exclusiv atunci cînd aveau de dat ordine.

Fiecare avea la el pistolul automat. Pistolul îi stînjenea pe geologi și Dauge a încercat o dată să i-l dea pe-al său lui Bîkov. Acesta însă a protestat. Fiecare trebuie să fie înarmat. Dacă o să care două pistoale, n-o să se poată apăra la nevoie, și dintr-o dată doi oameni au să fie astfel inapți pentru luptă. E foarte posibil, ca pistolul să-i împiedice pe geologi, dar n-ai ce-i face. E greu? Atunci de ce-au mai venit aici?

— Alexei, scumpule! căută să-l convingă Iohanîci. Cine să ne atace? Ce tot vorbești? Ești prea din cale-afară de prudent!… Deschide ochii și ai să vezi că totul în jur e lipsit de viață! La o radiație ca asta nu poate să trăiască nici o făptură, afară poate doar de tine, cap tare ce ești!…

Bîkov era de neînduplecat. În cele din urmă Dauge și-a ieșit din fire și a întrebat, pe un ton cît se poate de caustic, ce va întreprinde el, Bîkov, dacă el, Dauge, va refuza totuși să care „vătraiul ăsta de fier”.

Bîkov s-a uitat la dînsul, mijindu-și ironic ochii și scoțînd disprețuitor înainte buza de jos. Dauge a scuipat de ciudă și atît.

Pe cîmpul de bătaie a rămas stăpîn Bîkov.




Pădurea de stînci ascuțite „Colții lui Venus” se învecina cu „Marea de Fum”, cum botezase Dauge perdeaua cenușie ce învăluia craterul Golcondei uranice. Aici întîlneai la tot pasul stînci îngrămădite în pîlcuri sau singuratice, solul era sfîrtecat de gropi, plin de crăpături, năpădit de bolovani. În locul acesta ar fi fost cu neputință de curățat terenul pentru amenajarea unui rachetodrom veritabil. Expediția avea la dispoziție zece mine atomice de calibru mic și vreo douăzeci de grenade, dar asta era puțin. Ar fi fost nevoie de o întreagă armată de constructori, înarmați din belșug cu cele mai noi explozive și cu mecanisme rutiere perfecționate pentru a putea croi, cu șanse de succes, cele mai apropiate căi de acces spre Golconda. Cîndva se vor amenaja aici gigantice rachetodromuri, echipate cu puternice radiofaruri de dirijare exactă, se vor construi combinate sub scoarța solului pentru producerea de combustibil nuclear, se vor așterne autostrăzi largi ce vor spinteca lanțul de stînci și deșertul negru, dar deocamdată… Deocamdată trebuia găsit în apropiere de craterul Golcondei, la o distanță de vreo douăzeci de kilometri, un teren suficient de larg și suficient de neted, care să poată fi adaptat pentru a primi cele dintîi nave de pe Pămînt. Aceasta se putea face cu ajutorul a vreo zece mine atomice de calibru mijlociu. Dar exploratorii nu izbuteau încă să găsească un astfel de teren. După una din scurtele consfătuiri pe care le ținea cu oamenii săi, Ermakov spuse:

— Geologii ard de nerăbdare să se afunde în Marea de Fum. Au perfectă dreptate; poate că enigma Golcondei se ascunde tocmai acolo. Asta așa e. Dar noi sîntem primii care am venit aici. Noi avem misiunea să facem o recunoaștere, să aducem pe Pămînt o mică colecție de exemplare mineralogice și botanice, să evaluăm Golconda și să dovedim rentabilitatea exploatării ei, să stabilim prin sondaje, în scopuri de orientare, caracterul scoarței lui Venus. Vă rog foarte mult să înțelegeți lucrul acesta așa cum trebuie. De altfel, pe Pămînt erați lămuriți… Să nu uităm că mai avem o misiune: amenajarea unui rachetodrom, fie chiar primitiv. Lucrul acesta este de mare importanță. Fără asta nu plecăm de-aici, orice s-ar întîmpla. Terenul trebuie amenajat. Lipsa apei urgentează lucrarea. Dacă în zece zile terestre nu găsim un loc pentru terenul de coborîre în direcția pe care o urmăm, am să scot „Băiatul” de cealaltă parte a lanțului de stînci și amenajăm terenul acolo.

Da, apa impunea urgentarea lucrărilor. Consumul ei pentru dezactivizare era uriaș, depășind orice prevederi. De fiecare dată cînd se întorceau în transportor, exploratorii trebuiau să se spele cu grijă în ecluză. Praful radioactiv, extrem de fin, lipicios și pretutindeni prezent, pătrundea în timpul raidurilor în cutele costumelor de silichet și, pentru a scăpa de el, oamenii trebuiau să se învîrtească cîte un sfert de oră sub șuvoiul puternic al dușului de dezactivizare. Ermakov verifica el însuși, cu radiometrul în mînă, gradul de curățenie a costumelor, și uneori se întîmpla să-i trimită pe cei neglijenți înapoi în ecluză. Între timp, rezervele de lichid dezactivizant scădeau cu repeziciune. Filtrele și schimbătorii de ioni, care dădeau de altfel rezultate foarte bune, ajutau prea puțin. Bîkov încercă zeci de combinații de absorbanți, dar nici una din ele n-avu efectul dorit. Apa dezactivată rămînea, după purificare, activă și trebuia aruncată. Praful gudronat al Golcondei conținea probabil anumiți radiocoloizi, asupra cărora procesele cunoscute de schimb ionic nu aveau efect. Rezervorul cu lichid dezactivizant, cu o capacitate prevăzută pentru patruzeci de zile de lucru, se golea repede. Venea rîndul apei potabile din burdufurile de nailon…

„Băiatul” continua să înainteze spre vest, lăsînd în dreapta valurile învolburate ale Mării de Fum. Solul se clătina adesea, zguduit de lovituri grele ce veneau de departe. Rafalele vîntului aduceau nori de ceață cenușie: aburi și praf radioactiv. Departe în zare, proptită în cerul purpuriu, urla cumplit o uriașă coloană de fum, suspendată peste craterul cazanului de uraniu în clocot. Acolo se formau în fiecare secundă elemente transuranice; acestea apăreau sub formă de mici aglomerări, în care se declanșa o vertiginoasă reacție în lanț: făcea explozie o mică bombă atomică, echivalentă cu cîteva zeci de tone de trotil. Privind prin binoclu, uriașul nor părea spintecat de sute de fulgere. Cazanul natural de uraniu, cu un diametru de cîteva sute de kilometri, clocotea agitat de mii de explozii.

— Interesant loc — constată Dauge. E greu de închipuit ce s-ar întîmpla dacă n-ar fi acolo o colosală cantitate de diferite amestecuri care absorb neutronii. O bombă atomică cu acțiune continuă, în greutate de o sută de milioane de tone!

Locul era într-adevăr lugubru. În perdeaua de fum izbucneau uneori niște misterioase fîșii liliachii de lumină nestabilă, care îți lua ochii; un jet de praf luminos se ridica cu repeziciune spre cerul coborît. Puternicele bubuituri făceau ineficace sistemul de apărare acustică din costumele de protecție.

Odată a răsărit din perdeaua de fum un nor greu vînăt-negru și a pornit pe cîmpie de-a dreptul spre transportor. Sărind în deschizătura chepengului, Bîkov observă izbucnind deasupra Golcondei o uriașă pălălaie albastră. Ermakov trase transportorul mai departe, dar norul îl ajunse și se năpusti asupra lui. Pe blindaj răpăiră lovituri grele: norul purta pietre și grămezi de nisip. Acul termometrului sări la patru sute. Pe ecran izbucniră, ca atunci în deșert, ghemotoace lățoase de fulgere sferice, imaginile se deformară. Apoi ecranul se stinse. Ermakov opri mașina. Rămaseră cu toții multă vreme nemișcați, atenți la zgomotele de afară, la țăcănitul contoarelor de radiație, la bătăile propriilor lor inimi. Norul se depărtă. Ieșind din mașină, exploratorii văzură norul dispărînd în zare, în direcția lanțului de munți.

— Uite, așa se naște Furtuna neagră — spuse Iurkovski, petrecînd norul cu ochii.

Golconda respira. Uneori asupra transportorului se abăteau din senin niște torente invizibile de radiație radioactivă. Becurile indicatoarelor se aprindeau cu putere. Tic-tacul contoarelor de radiație, care nu înceta aici nici o clipă, se transforma într-un țîrîit. Din fericire aceste furtuni treceau repede și se iveau destul de rar. Exploratorii luau toate măsurile de precauție. Sistemul de protecție al costumelor a fost consolidat. Ermakov le făcea zilnic tuturor injecții cu aradiatină, un preparat care nu lăsa boala actinică să evolueze. Geologii lucrau la adăpostul unor scuturi grele, de dimensiuni mici, impenetrabile pentru radiații. Și totuși boala actinică amenința întreg echipajul „Băiatului”. Oamenii deveniseră anemici, nu mai aveau poftă de mîncare, erau moleșiți, ușor iritabili. Ermakov tăcea și continua să conducă mașina pe malul Mării de Fum.

La scurtă vreme după ce au ajuns la Marea de Fum, Bîkov a observat un lucru care i s-a părut ciudat. La fiecare douăzeci și patru de ore, exact la ora 20.00, după ora astronavei (în eternul crepuscul purpuriu de pe Venus, exploratorii foloseau socoteala timpului de pe Pămînt), Ermakov, tîrînd după el piciorul schilodit, se urca în scaunul din turela comandantului și, întorcînd telemetrul grandangular spre sud, se uita îndelung în direcția deșertului, așteptînd parcă un semnal. Bîkov nu putea pricepe ce așteaptă Ermakov, dar să-l întrebe nu îndrăznea.

Recunoașterile geologice dădeau rezultate strălucite. Golconda se dovedea a fi o adevărată Golcondă — un ținut cu bogății imense: uraniu, toriu, radiu… Elementele transuranice — plutoniul, americul, curiul, californiul, substanțe pentru producerea cărora, în condițiile de pe Pămînt, se cheltuiau forțe și mijloace uriașe și care erau obținute, cu ajutorul unor instalații foarte complexe, în cantități neînsemnate — zăceau aici de-a dreptul sub picioarele oamenilor. Fără cheltuieli prea mari, aceste substanțe puteau fi extrase pe scară industrială, cu tonele. Dauge era nespus de încîntat, manifestîndu-și în gura mare entuziasmul. Pînă și Iurkovski, mereu posomorit de la o vreme încoace, cînta în timpul lucrului. Descoperirile se succedau una după alta. Importanța acestor descoperiri era de neprețuit. Ele marcau un progres nemaivăzut în domeniul energeticii, tehnicii, industriei, medicinei. Exploratorii vedeau aievea Pămîntul acoperit de păduri veșnic verzi de la un pol la altul, împînzit de miriade de lumini, populat de oameni viguroși și puternici, care nu cunosc bolile, vedeau o lume îmbelșugată, orașe înfloritoare, puternice centrale electrice, o viață luminoasă și fericită. Viața aceasta trebuia să capete întăriri de-aici, din negrele nisipuri gudronate ale Golcondei. Sub un cer purpuriu, posomorît, în mijlocul unor nemărginite pustiuri mohorîte, un mănunchi de oameni înfruntau chinurile, durerea căutărilor, pierderea tovarășilor, mergînd în întîmpinarea unei mari biruințe. Pentru a obține mult trebuia să riști mult.

Lui Dauge începu să-i cadă părul. Cînd se pieptăna după somn, lăsa în pieptene șuvițe negre de păr. Geologul slăbise și își pierduse din puteri. Numai în ochii lui scînteia necontenit îndîrjirea. Temperatura se ridica la 39 de grade.

— Gripă să fie oare? E și asta o artă să te lași tras de curent, fără a ieși din costumul de protecție! se mira Dauge, uitîndu-se la termometru. Asta e categoric temperatură de gripă! Nu-i așa, Anatoli Borisovici?

Ermakov se mărginea să dea din cap. Nu se simțea nici el bine; îl durea piciorul scrîntit și asta îl stînjenea mult. Lui Iurkovski îi apărură abcese pe corp și omul devenea din ce în ce mai taciturn.

Bîkov se ținea mai tare ca ceilalți, dar într-un rînd observă că nu prea stă bine cu ochii. Vedea prost, miopia făcea progrese rapide. Ermakov îl examină cu grijă, îi picură în fiecare ochi un lichid uleios și-i prescrise un regim special. Bîkov observă că din ziua aceea comandantul începu să-i injecteze o doză dublă de aradiatină.

Deși solul era foarte radioactiv și temperatura foarte ridicată, ajungînd pînă la o sută de grade, locul părea să fie populat. În timpul unei recunoașteri, Bîkov rămase puțin în urma geologilor, examinînd impregnații le unui frumos metal argintiu de pe laturile zbîrcite ale unor blocuri pline de crăpături, cînd deodată auzi niște strigăte îndepărtate.

Trăgînd piedica pistolului, inginerul se repezi în direcția de unde venea zgomotul, pipăindu-și din fugă grenada de la centură. De după o stîncă săriră în întîmpinarea lui geologii. Iurkovski întorcea mereu capul, agitîndu-și pistolul. Dauge îl trăgea de centură. După cîteva secunde erau cu toții împreună și Dauge spuse, vorbind confuz și întorcînd mereu capul:

— Ce drăcovenie! Teribilă lighioană!… Ai văzut, Volodea?… Închipuie-ți, Alexei, de-a dreptul dintr-o stîncă a răsărit un gît lung de cinci metri, cu un plisc la capăt… Am pus mîna pe pistol… Ai văzut, Volodea?

— Am văzut pe naiba — spuse acru Iurkovski, îndreptîndu-și rucsacul. Ai scos un țipăt, ai tras o salvă și ai luat-o la fugă, tîrîndu-mă și pe mine… Eu n-am văzut nimic…

Rămaseră o vreme locului, tăcuți, uitîndu-se la stîncile negre din jur, apoi Dauge se apucă din nou să povestească cum mergeau ei, culegînd materiale, și cum el, Dauge, s-a aplecat ca să ridice „o pietricică interesantă” și a zărit deodată pe nisip o umbră lungă, sinuoasă. A ridicat ochii și a apucat să vadă cum s-a ridicat peste capul lui Iurkovski, care stătea întors într-o parte, răsărind de-a dreptul din stîncă, gîtul lung și mlădios al unui animal ce semăna cu un șarpe, cu o gură uriașă și fără ochi. Printr-un gest reflex, Dauge a ridicat pistolul și a deschis focul, iar atunci cînd monstrul, ferindu-se de arsuri, a sărit pînă mai sus de stînci, Dauge l-a înhățat pe Iurkovski și a luat-o la fugă, trăgîndu-l după el.

— Ceea ce mă uluiește e că lighioana a ieșit de-a dreptul din stîncă — adăugă el, oarecum mai calm.

— Ți s-a părut! remarcă Iurkovski, dînd din mînă. Pur și simplu dihania aceea, sau ce-o fi fost, ședea acolo sub stîncă, și pe urmă a observat că Dauge, distrat, are de gînd s-o calce pe cap. Ei, și atunci… firește…

— Lasă gluma! se supără Iohanîci. Hai mai bine să vedem ce-a fost!… Ai o grenadă, Alexei?

— Grenadă am eu, dar cred că nu face să mergem…

— De ce? Nu-i venim noi de hac în trei? Și pe urmă, zău, am lovit-o. Ce zici, Volodea?

Iurkovski stătea nehotărît, jucîndu-se cu piedica pistolului. Bîkov spuse pe un ton rugător:

— Nu face, tovarăși! Nu-mi plac mie stîncile astea. Mai bine ne întoarcem aici cu un tanc… cu „Băiatul”.

— Haidem! spuse deodată Iurkovski. Dacă ai ucis-o, e ceva al naibii de interesant. Biologii noștri au să fie încîntați, nu alta. Iar Bîkov, dacă nu vrea, poate să se întoarcă la tancul lui.

Inginerul vru să le-aducă aminte că aici el comandă, pe urmă însă hotărî să nu se opună: poate era într-adevăr o descoperire valoroasă pentru știință.

Merseră cu băgare de seamă, uitîndu-se și-n stînga și ținîndu-se aproape unul de altul. Bîkov avea grenada pregătită.

— Aici! spuse Dauge.

Iohanîci se apropie de baza stîncii, lovi cu palma în ea, se aplecă și ridică de jos o pietricică, pe care o vîrî în geantă.

— Am impresia că n-ai atins ținta, scumpule! observă răutăcios Iurkovski. Hai acasă, e ora mesei…

Bîkov cercetă cu privirea locul: erau numai stînci, blocuri de piatră, nisip, pietriș. Pe o stîncă înaltă de trei-patru metri se vedeau niște arsuri în zig-zag: urme de împușcături. Trebuie să fi fost o lighioană mare de tot; nu degeaba a luat-o Dauge la fugă.

— Da, am dat greș! se învoi mîhnit Iohanîci. Păcat! Ar fi fost un splendid exponat pentru muzeul nostru…

La întoarcere, Iurkovski a tot făcut glume pe socoteala lui Dauge, zicîndu-i „biruitorul dragonilor”, iar la masă vorbiră cu toții neobișnuit de mult, pentru întîia oară în ultimele zile. Ascultînd rîsetele vesele ale lui Iohanîci, Bîkov își zise că orice rău e spre bine. De la o vreme încoace, atmosfera din transportor era cam proastă. Întîmplarea cu geologii făcuse parcă să se mai risipească starea aceea bolnăvicioasă de încordare și aduse din nou armonie între membrii echipajului. Iurkovski a făcut în timpul mesei, în două rînduri, unele remarci cu totul amicale în privința aspectului exterior al lui Bîkov și chiar l-a rugat să-i dea cuțitul de conserve (ceea ce l-a uluit nespus de mult pe inginer). După masă, Ermakov n-a întîrziat să observe că, cu prilejul ultimelor evenimente, acțiunile micului detașament au fost imprudente. Uitîndu-se țintă la Iurkovski, comandantul sublinie (pe un ton de loc dojenitor) că întreaga răspundere pentru securitatea oamenilor care efectuează lucrări în afara transportorului îi revine lui Bîkov. Drept răspuns, Iohanîci spuse, arborînd un zîmbet larg, „am înțeles!”, iar Iurkovski se încruntă.

O oră mai tîrziu, în timp ce Bîkov conducea transportorul, ocolind cu băgare de seamă grămezile uriașe de bolovani, iar Ermakov era ocupat cu însemnările lui, Dauge spuse deodată în șoaptă, dar destul de tare:

— Ia te uită ici, Volodea! Privește ce descoperire!

— M-da, Iohanîci! răspunse cu oarecare întîrziere Iurkovski, nu fără admirație. Asta face senzație! Unde-ai găsit-o?

— Sub stîncă unde domiciliază dragonul. Uite, pare o piatră ca toate celelalte, dar pe mine m-a frapat numaidecît forma ei.

— Un trilobit… Curat trilobit! Băieții noștri de pe Pămînt au să-și iasă din minți!

— Un trilobit pe Venus? I se auzi vocea mirată a lui Ermakov. Ești sigur, Vladimir Sergheevici?

— Ei, bine, să precizăm — se apucă să explice Dauge. Nu e chiar un trilobit. Deosebirile sînt evidente, cu toate că eu nu sînt specialist. Dar asemănarea e de-a dreptul uluitoare și, în general, e uluitor însuși faptul că pe Venus există fosile! După cîte știu eu, nicăieri și niciodată nu s-au descoperit fosile pe alte planete…

Ciudatul obiect descoperit trecu din mînă în mînă. 1 l-au dat și lui Bîkov să-l admire. Era o pietricică de culoare cenușie, pe care se imprimase un desen distinct: o vietate lunguiață, cu capul mare și cu numeroase lăbuțe îndoite. Dauge spuse că acest miriapod a stat în sol milioane și milioane de ani, devenind o fosilă, și că pe Pămînt se găsesc adesea ființe fosilizate care seamănă foarte mult cu aceasta și care se numesc trilobiți.

Cu sute de milioane de ani în urmă, aceste minuscule vietăți populau oceanele Pămîntului, apoi au dispărut, bietele de ele, din motive necunoscute.

— Enigme, enigme! urmă el, cu sclipiri în ochi. Golconda e o mare enigmă. „Colții lui Venus” — o enigmă, norii roșii — un mister, ca și mlaștina în care stă „Hius”, furtunile negre, vîlvătăile ce se aprind deasupra Golcondei… Și acum, trilobitul acesta… Oare să fi fost aici odinioară o mare?

— Dragonul tău, „Ofidiu Dauge” — completă Iurkovski.

— Enigma lui Tahmasib — aminti Ermakov.

— Enigme, enigme…

Bîkov nu spuse nimic, dar se gîndi la Bogdan. Pesemne că și ceilalți și-au amintit de el, deoarece buna dispoziție a tuturor dispăru deodată și discuția încetă brusc.

A mai trecut o zi. „Băiatul” înainta grăbit spre vest, în căutarea unui loc pentru rachetodrom. Și iarăși și-au făcut simțită prezența misterioasele ființe care populau meleagurile acestea. În timpul unei opriri, Dauge, care ieșise primul din mașină, se repezi înapoi țipînd, deoarece văzuse ieșind de sub șenilele „Băiatului” un șarpe uriaș. Bîkov întoarse transportorul și-i trase, cum s-a exprimat Iurkovski, un joc, săpînd cu șenilele o groapă uriașă în nisip pe locul suspect, dar monstrul izbutise pesemne să se facă nevăzut.

Ermakov îi ordonă lui Bîkov să fie și mai prudent, iar acesta nu mai rămînea acum nici măcar cu un pas în urma geologilor. Lua cu el cîte patru grenade și ținea pistolul la subsuoară, gata să-l pună în orice clipă în funcțiune. Dar zilele treceau, „dragonii” nu se mai arătau și starea de încordare slăbi încetul cu încetul.

Bîkov observă că geologii erau acum mai calmi, mai veseli. Uneori, în timpul lucrului, se hîrjoneau chiar ca niște băiețași, se luau la trîntă, rîdeau în gura mare și-l necăjeau pe inginer, prefăcîndu-se că intenționează să meargă pe jos, fără știrea lui Ermakov, în Marea de Fum. Bîkov se supăra și chiar țipa la ei, dar în adîncul sufletului simțea o mare ușurare, care-l bucura. Pentru întîia oară, după moartea lui Bogdan, totul revenea la normal.

„Seara”, la cină, după zece ore de muncă, Iurkovski și Dauge împleteau care mai de care vise despre viitoarele expediții în craterul Golcondei, angajau dispute despre originea acestui colosal crater de pe Venus, după care săreau deodată la problemele legate de noile cercetări interplanetare. Cu pumnii la piept, Iurkovski se jura că, după ce vor sfîrși cu Golconda, el va insista să fie trimisă o expediție pe teribilul Jupiter, unde și-a găsit moartea Paul Dangée. Dauge îi răspundea supărat că Jupiter nu e decît o uriașă bășică de hidrogen și că un geolog n-are ce căuta pe această planetă, că, în general, Jupiter nu e încă accesibil omului nici chiar cu racheta fotonică, și că deocamdată este potrivit dictonul chinezilor din antichitate: „Cînd se uită rinocerul la lună, își obosește splina”. Iurkovski pufăia disprețuitor și se apuca să demonstreze, îndoindu-și cîte un deget: „întîi și-ntîi… în al doilea rînd…”

Bîkov îi asculta moțăind, stăpînit de un simțămînt cald, desfătat de senzația prieteniei și a fericirii. Erau cu toții iarăși prieteni buni, fiecare clocotea de energie, însuflețit de visuri îndrăznețe. Succesul expediției părea apropiat și sigur.

O întîmplare neașteptată dădu din nou totul peste cap.

Odată, Bîkov și Dauge plecară în recunoaștere. Iurkovski rămase să selecționeze materialul cules și să scrie ciorna raportului cu privire la cercetarea preliminară a bogățiilor geologice din regiunea Golcondei.

Inginerul se învoi cu greu să plece numai ei doi. Nu-i surîdea de loc o întîlnire cu dragonii.

Cei doi prieteni au mers cam vreo două ore. În drum nu s-a întîmplat nimic neobișnuit. Cînd să pornească înapoi, Bîkov, care îndurase fără murmur, în tot acest răstimp, și tonul de comandă al lui Iohanîci, și teribila greutate a containerelor, și izbiturile în șolduri ale grenadelor grele, se simți deodată rău.

Strîmbîndu-se din pricina durerii de cap, se tîra în urma lui Dauge, care mergea cu pași mari, încercînd molatic să-și aranjeze mai bine povara grea de pe umeri, („Mult au să mai care ei oare bolovanii aceștia în mașină? Și așa nu mai ai unde să te culci…”) Ochii îl dureau În jur se legănau stîncile acelea plictisitoare, grămezile de bolovani, perdeaua de fum dinspre nord… „Am impresia că mă îmbolnăvesc” — își zise el, cu indiferentă. Îi veni să se culce și să închidă ochii. Golconda duduia ca de obicei și duduitul ei îl îndemnă la somn.

— Poftim alta! Vocea lui Dauge îl făcu să-și vină în fire. Tare nu-mi plac mie formațiunile astea!

Stăteau la marginea unui crater larg. În adîncul craterului se vedea o groapă fără fund, de la care porneau crăpături în toate direcțiile.

— Ia te uită cum s-au topit marginile craterului — spuse Dauge. A fost o temperatură nemaipomenită, de mii de grade!

— O explozie de adîncime? întrebă moleșit Bîkov, simțind că i se împleticește limba în gură. (“Mi-i rău… Trebuie să ajungem mai repede la mașină, să mă culc…”)

— O explozie atomică de adîncime… — Dauge adăugă pe șoptite ceva în limba letonă. Nu-mi plac mie de fe! formațiunile astea. Nu-mi place culoarea solului.

Totul în jur era parcă acoperit cu un strat roșu.

— Aici totul e roșu. Roșu și negru… — Bîkov își aduse aminte de Bogdan. Haide, Dauge! Sînt foarte obosit.

Făcură cîțiva pași și deodată Dauge scoase un țipăt sălbatic. Bîkov își veni în fire și începu să se rotească în loc, bolborosind:

— Ce e? Unde…

— O grenadă! O grenadă, Alexei: strigă Dauge, zgîlțîindu-l de umeri. Repede, repede!

Bîkov scoase o grenadă, fără a înțelege încă unde s-o arunce. Dauge își sprijini pistolul de burtă și începu să tragă în fața sa.

În jur se rînduiau aceleași stînci. Bîkov văzu raza șuierătoare a pistolului lăsînd fîșii lungi și negre pe piatra crăpată!

— Un dragon! Țipă Dauge. Grenada!

Dauge apăsa mereu pe trăgaci, îndreptînd țeava pistolului spre o țintă nevăzută, aflată la vreo zece metri de el.

Bîkov nu vedea nimic.

— Dauge! bolborosi el. Iohanîci, dragul meu… Ce-i cu tine?

Dauge lăsă în cele din urmă în jos mîna în care ținea, pistolul.

— S-a dus — spuse el, cu o voce ciudată. S-a dus… De ce n-ai aruncat o grenadă?

Bîkov își mai roti o dată ochii. Tare ar fi vrut să vadă măcar ceva suspect, dar în jurul lui nu era nimic. Inginerul vîrî grenada la centură.

— Iohanîci, să mergem!… Haide, dragul meu…

Porniră încet mai departe. Dauge mergea clătinîndu-se și vorbea încurcînd cuvintele rusești cu cele letone.

În dreptul transportorului îi așteptau tovarășii lor.

— Ce s-a întîmplat? întrebă Ermakov.

— Niște animale cu totul ciudate — vorbi confuz Dauge. Niște fiare uriașe… negre, lungi de cîte zece metri… Pielea le lucește de parcă ar fi udă… De ce n-ai azvîrlit grenada, Alexei?…

Dauge fu ajutat să urce în mașină și să-și scoală casca. Fața geologului era leoarcă de sudoare, ochii tulburi.

— Mă întreb de ce-or fi transparente? spuse el, mîhnit, și se prăbuși cu fața în jos pe perne.

Tovarășii îl așezară ca să stea cît mai bine și Dauge adormi buștean numaidecît. Ermakov ascultă raportul lui Bîkov și rămase multă vreme tăcut, apoi întrebă doar atît:

— Ești absolut sigur, Alexei Petrovici, că n-a fost nici un dragon?

— N-a fost nici un dragon — răspunse ferm Bîkov.

— Nu-i bine… — bombăni Iurkovski, mușcîndu-și buzele.

Ermakov pocni șchiopătînd prin cabină, luă cutia cu instrumente medicale și se așeză lîngă Dauge. Iurkovski veni lîngă el. Se auziră niște sunete ciudate ce semănau cu un trosnet slab, se răspîndi un miros de ozon, apoi Iohanîci gemu prelung și dureros.

— Gata, gata — rosti blînd Iurkovski.

Ermakov se ridică.

— Nu-i bine de loc — spuse el. Dauge e bolnav și…

Iurkovski își înălță capul, așteptînd.

— …îmi aduc aminte de Tahmasib — urmă cu glas înfundat Ermakov. Simptomele sînt aceleași. Par să fie halucinații…

Cînd „Băiatul” porni din nou la drum, Dauge se trezi, se ridică, își netezi părul rebel și spuse calm:

— Mi se pare că mergem, nu?

Bîkov, care ațipise alături, se ridică într-un cot. Iohanîci întoarse capul înspre el și zise zîmbind:

— Stai, stai Leoșka! Iartă-mă că te-am trezit… Iurkovski încremeni la măsuța lui, întorcîndu-se uluit spre ei. Pe fața lui se citea bucuria. Ermakov opri mașina, își frecă cu putere obrajii cu palmele și spuse ușurat:

— Mi se pare că i-a trecut…




ZIUA DE NAȘTERE


Bîkov încercă să-și șteargă sudoarea de pe frunte, dar își retrase înciudat mîna. Mereu uită de casca asta! Uneori, într-o clipă de cumpănă, își duce fără să vrea degetele la ceafă, ca să se scarpine, sau încearcă, distrat, să vîre în gură o bucățică de ciocolată, și dă de stavila asta netedă și transparentă. Înainte, cînd cădea pe gînduri, avea obiceiul să-și zgîndăre cu degetul buza de jos; a trebuit să se dezobișnuiască. Dauge a observat acest lucru și n-a întîrziat să-i țină o scurtă conferință despre „Rolul costumelor de protecție astronautice pentru izbăvirea omenirii de obiceiurile proaste”.

De două zile, cerul jos cernea fulgi de praf negru. Zăpada neagră se învolbura răscolită de un vînt slab, acoperind cîmpia ondulată în mijlocul căreia se afla „Băiatul”. Bîkov aruncă o privire de jur împrejur. Au avut noroc! În fața lui se întindea un splendid rachetodrom natural, absolut neted, excepție făcînd vreo zece stînci ce se ridicau din nisipul gudronat. Spre sud, în direcția deșertului, cîmpia era mărginită de semicercul Colților lui Venus. În depărtare, spre nord, dincolo de perdeaua Mării de Fum, bubuia Golconda. Pînă acolo erau aproape patruzeci de kilometri; nu era deci nici prea departe, nici prea aproape. Solul se dovedise a fi radioactiv exact în măsura în care putea să alimenteze bateriile de seleniu și ceriu, sursele de energie ale radio-farurilor. Radiofarurile trebuiau instalate în vîrfurile unui triunghi uriaș, în măsura posibilului echilateral, la marginile terenului de coborîre. Dar mai întîi trebuiau aruncate în aer stîncile cu pricina. Era destul de probabil ca astronava să coboare tocmai pe ele. Stîncile alcătuiau două grupuri situate aproape în centrul viitorului rachetodrom. Exploratorii erau în măsură să rezolve această problemă. Ajutat de geologi, Bîkov plantă două mine în mijlocul grupului de stînci dinspre nord; explozia trebuia să smulgă din sol stîlpii de piatră și să-i fărîmițeze. Celălalt grup, grupul din sud, alcătuit din șase stînci, urma să fie aruncat în aer „de sus”. Mina se plantează pe vîrful uneia din stînci și explozia distruge toate stîncile, „le bagă în pămînt”, cum spunea Dauge.

— Pe ce undă o acordez? strigă Iurkovski, care ședea în vîrful stîncii condamnate, unde tocmai fusese ridicată, nu fără greutate, mina.

— Indicele opt! îi răspunse Bîkov, înălțînd capul.

— Aha… e clar… — Silueta lui Iurkovski se mișcă pe fondul norilor roșii, în răbufnirile viscolului negru. Gata! Cam asta-i tot, nu?

— Dă-te jos! strigă la el Alexei Petrovici.

— E interesant de știut ce mutră ai să faci dacă stîncile au să reziste — observă Iohanîci, așezîndu-se alături de Bîkov pe turela transportorului.

— N-ai grijă, că nu rezistă ele — răspunse acesta, urmărind îngrijorat mișcările dibace ale lui Iurkovski, care cobora pe peretele vertical și neted al stîncii. Ce naiba s-o fi cățărînd și el fără frînghie?… Doar avem un cablu… Aș! Dumnealui nu poate fără scamatorii… Dar ce-o fi avînd de s-a oprit? Nici încolo, nici încoace!

Iurkovski se lipise parcă de piatra neagră, la o înălțime de șase-șapte metri de la sol. Părea nemișcat și numai poziția lui nefirească și respirația scurtă și răgușită îi trădau încordarea maximă.

Dauge sări neliniștit în sus:

— Vladimir, ce-i cu tine?

Iurkovski nu răspunse și deodată alunecă în jos, ca un bolovan desprins dintr-o stîncă. Bîkov făcu o mișcare și închise fără să vrea ochii, iar cînd îi deschise din nou, îl văzu pe geolog suspendat în mîini, cu trei metri mai la vale, ținîndu-se de o ieșitură ce nu se vedea de jos.

— Volodka!… Iohanîci sări de pe transportor și se repezi la stîncă.

— Fii calm, Dauge! spuse Iurkovski, cu vocea ușor frîntă din pricina încordării. Cît mai e pînă la pămînt?

— Vreo patru metri!… gemu Dauge. Ai să-ți spargi oasele, păcătosule!…

— Dă-te la o parte! strigă Iurkovski și sări jos.

Căzu după toate regulile clasice, se săltă și se lăsă într-o parte. Bîkov sări și el jos de pe mașină, dar neînfricatul geolog ședea jos, pe pămînt. Atunci inginerul își recăpătă glasul.

— Ce înseamnă asta, tovarășe Iurkovski? țipă el. Cum ai îndrăznit să te expui unui asemenea risc? Du-te imediat la comandant și raportează-i…

— Ei, și dumneata, Alexei Petrovici!… Iurkovski se ridică cu agilitate și își scutură tot trupul, verificînd dacă totul e în ordine. Avea o voce smerită. Patru metri sînt o nimica toată! Judecă și dumneata…

Dar Bîkov era furios:

— Puteai foarte bine să cobori cu cablul! Te-ai comportat ca un copil. Ai și găsit cînd să faci sport!… Ce dracu!…

— Lasă, Alexei! interveni Dauge, cuprinzîndu-l cu drag pe Iurkovski de umeri. E un copil, firește! Dar ce să-i faci, e un om curajos!…

— „Curajosul”!… Ce te făceai dacă-și rupea gîtul?…

— Iartă-mă, Alexei Petrovici — spuse deodată Iurkovski și Bîkov se muie numaidecît.

— Îi raportezi comandantului ce-ai făcut — mormăi acesta și se apropie de stîncă pentru a înfășură cablul.

Cei doi geologi îi veniră în ajutor.

— Păcat de ea s-o aruncăm în aer — spuse Dauge, arătînd spre stîncă învăluită în vîrtejul de praf, cînd, după sfîrșitul lucrului, se adunară cu toții în fața transportorului. Ar fi o barbarie să distrugem un monument ridicat în onoarea neasemuitei fapte eroice a lui V. Iurkovski!…

Și Dauge îi dădu o palmă pe spate prietenului său, care tocmai se strecura prin deschizătura chepengului, făcîndu-se nevăzut în bezna din ecluză.

Ermakov conduse transportorul spre sud și-l opri abia în apropiere de Colții lui Venus. Stîncile condamnate nu se mai vedeau; dispăruseră în zare, în vifornița neagră.

— Începem, Anatoli Borisovici? întrebă Bîkov.

— Dă-i drumul…

Bîkov apăsă pe întrerupătorul declanșatorului prin radio al explozibilului. Ecranul se lumină de o lumină albă, puternică, apoi se întunecă deodată. În depărtare se ridicară, legănîndu-se greoaie în vînt, trei coloane de foc și fum, de un roșu sîngeriu, care se transformară în niște nori de forma unor ciuperci. Dincolo de zare, acoperind vuietul Golcondei îndepărtate, se auzi un tunet, care trecu pe deasupra transportorului și se rostogoli mai departe.

În aceeași zi ninsoarea neagră încetă și se așternu deodată un întuneric de neînțeles. Norii purpurii se stinseră pe neașteptate. Deasupra deșertului se lăsase o noapte adîncă. Cîmpurile de nisip gudronat din jur răspîndeau o lumină slab fosforescentă. Din crăpăturile solului se ridică, legănîndu-se în bătaia vîntului, un fum albăstriu care răspîndea lumină.

Începură lucrările de montare a radiofarurilor. Oamenii lucrau pe întuneric, cu ajutorul lanternelor de la căști sau al reflectoarelor „Băiatului”. Radiofarul nu era greu de asamblat și de montat; acum își făcea efectul antrenamentul migălos de la Poligonul Nr. 7. Dar așezarea uriașelor pînze cu elementele de seleniu și ceriu lua mult timp. Exploratorii trebuiau să despacheteze, să scoată din transportor, să așeze și să acopere cu nisip sute de metri pătrați de pînză subțire și elastică. Era o muncă obositoare. La capătul zilei de lucru oamenii erau istoviți și se trînteau în pat, după ce înghițeau în silă cîte o cană de bulion cu pîine.

Lucrau geologii și Bîkov. Ermakov nu se putea deplasa aproape de loc. Ședea ceasuri întregi în transportor; menținînd legătura cu „Hius” și încercînd să pună la punct dispozitivul de televiziune. Ținea jurnalul expediției, nota indicațiile laboratorului rapid, întocmea o hartă a împrejurimilor Golcondei, marcînd migălos cu tuș negru și colorat pe foaia de nailon tot felul de linii și semne convenționale. Strîngîndu-și pungă buzele cenușii, pipăia burdufurile cu apă, care se dezumflaseră mult, și socotea ceva în sinea lui, lăsîndu-și peste ochi pleoapele-i roșiatice. Ca și mai înainte, la fiecare douăzeci și patru de ore, cu cinci minute înainte de ora 20, după ora de pe „Hius”, stingea lumina în transportor, se urca în turelă, se lipea de ocularele telemetrului și se uita îndelung spre sud. Cînd era gata „plapuma” din jurul unui far, ieșea afară ajutat de Bîkov, controla instalația și o punea el însuși în funcțiune.

Legătura cu „Hius” era uneori surprinzător de bună, în funcție de capriciile eterului de pe Venus. În aceste perioade, Ermakov comunica cu Mihail Antonovici la fiecare trei-patru ore. Krutikov punea întrebări, transmitea salutări. Spunea că se simte foarte bine, că totul e în ordine, dar vocea lui vădea adesea atîta dor de Pămînt, de tovarășii lui, încît Bîkov se simțea foarte stînjenit. Navigatorul nu știa încă nimic de Bogdan…

Și totuși clipele acestea erau clipe minunate, cele mai frumoase clipe. Să stai întins pe baloturi, destinzîndu-ți trupul istovit, și să asculți ca pe o muzică vocea îndepărtată și puțin răgușită a navigatorului… Și să te gîndești că nu mai ai mult de stat aici, că bunul Mihail Antonovici e viu și nevătămat, că „Hius” va veni în curînd pe noul rachetodrom, ca să-i ia pe toți și să-i ducă de-aici…

Echipajul iar nu prea stătea bine cu sănătatea. Fiecare căuta să-și ascundă cu grijă indispoziția, dar nu prea reușea. Cînd se trezea noaptea din pricina durerii de ochi, Bîkov îl vedea adesea pe Ermakov, descălțat, examinîndu-și glezna umflată și gemînd încet printre dinți. Iurkovski își bandaja pe furiș abcesele de la mîini și de la picioare. Starea lui Dauge era cea mai gravă. Părea aproape sănătos, dar îl măcina o boală ascunsă și de neînțeles. Geologul slăbise, temperatura lui continua să se mențină foarte ridicată. Ermakov făcea și el ce putea — îi dădea calmante, îi aplica un tratament electroterapeutic, dar toate acestea ajutau prea puțin. Boala nu dădea înapoi, provocînd uneori accese de delir, un delir ciudat: uneori geologul fugea de niște șerpi închipuiți, urlînd în gura mare. Nimeni nu știa ce să-i facă. În astfel de clipe el nu vedea nimic, iar cînd își venea în fire, nu-și amintea ce s-a petrecut cu dînsul…




Montarea celui de-al doilea radiofar era aproape gata. Mai aveau cîteva ore de lucru, cînd Bîkov, simțindu-și mîinile obosite, dădu o fugă în transportor, ca să-și șteargă sudoarea de pe frunte și să se mai odihnească. Geologii rămaseră afară să așeze ultima sută de kilograme de pînză de seleniu și ceriu. Ermakov trebăluia la stația de radio, cu fața încruntată, exprimînd nemulțumire. Bîkov stătu puțin în așteptare, apoi întrebă cu băgare de seamă:

— Sînt defecțiuni serioase?

Ermakov tresări și se întoarse.

— A, erai aici, Alexei Petrovici?!… Da, s-a întrerupt legătura. O întrerupere neașteptată și… destul de ciudată…

Ermakov se ridică, ștergîndu-și cu buretele mîinile murdare, Bîkov se uita la el, așteptînd.

— Vorbeam cu Mihail… și… — comandantul șovăi — și deodată legătura s-a întrerupt.

— S-a întîmplat ceva cu aparatajul?

— Nu, stația e în ordine. Probabil am avut pur și simplu ghinion. Pînă atunci legătura a fost așa de bună, cum rar se întîmplă să fie.

Ceva în glasul comandantului i se păru neobișnuit lui Bîkov. O vreme, cei doi cosmonauți se priviră în tăcere, pe urmă Ermakov întrebă:

— Mai aveți mult?

— Nu. Vreo două ore de lucru. Nu mai mult…

— Bine. Comandantul își consultă ceasul de la mînă și întrebă cu un aer indiferent: Alexei Petrovici, dumneata n-ai observat cumva niște explozii spre sud?

— Spre sud? în direcția lui „Hius”? Nu, Anatoli Borisovici. Spre sud, în regiunea mlaștinei, nu se produc niciodată fulgerări. Cel puțin nu s-au produs pînă acum.

— Da, da, ai dreptate… — Acum Ermakov vorbea calm: Hai, isprăviți treaba și odihniți-vă! Mai avem puțin.

Bîkov își puse din nou casca și se ridică. Deodată se simți odihnit și plin de vioiciune. La ieșire mai zăbovi:

— Mă întorc curînd, Anatoli Borisovici, și vă ajut să ieșiți afară.

Ermakov înălță capul, se uită din nou la ceas și spuse enigmatic:

— Trebuie să supraveghem orizontul, Alexei Petrovici.

— Orizontul?

— Da, spre sud, în direcția mlaștinei…

— B-bine…




Trezindu-se în cursul nopții, Bîkov îl văzu pe Ermakov stînd la stația de radio. Legătura nu se restabilise. „Hius” a tăcut toată noaptea. Toată noaptea și toată ziua următoare…

Cel de-al treilea far, ultimul, fu montat foarte repede, în mai puțin de zece ore. Ermakov ieși din transportor. Șchiopătînd rău, se plimbă pe suprafața elastică a pînzei de seleniu și ceriu, acoperită cu nisip și pietriș, controlă schema de conectare și puse instalația în funcțiune.

Exploratorii stăteau lîngă turela cu reflexe opalescente a transportorului și tăceau. Nu se schimbase nimic. Acolo unde clocotea de explozii cazanul de uraniu al Golcondei se ridica, la fel ca înainte, un zid purpuriu de lumină. Solul se cutremura sub picioarele oamenilor. Spre sud, în bezna de nepătruns, goneau trombe pe deasupra pustiului negru. Farul scotea un zumzet abia auzit, iar fasciculul de radiații electromagnetice emis de el, subțire și invizibil, își începu vertiginoasa goană în rotogoale pe cer, de la orizont la zenit și de la zenit la orizont, desfășurînd parcă o uriașă și nesfîrșită spirală.

Țelul era atins. „Băiatul” va pleca, „Hius” va decola din uriașa mlaștină și se va întoarce pe Pămînt. Pe cerul negru se va aprinde de multe-multe ori lumina aceea purpurie, vor veni și vor pleca zeci de astronave, dar cele trei turnulețe, mici și trainice, își vor trimite necontenit apelurile în eter: „Aici terenul de coborîre, aici Golconda, aici e ținta voastră, călători pe oceanele fără apă ale Cosmosului!”

— Așa… Rachedromul „Golconda uranică numărul unu” este gata pentru a primi cele dintîi astronave — spuse Ermakov, cu o voce gravă și vibrantă. Ora 17.45, 16 septembrie 19…

Toți tăceau. Ermakov ridică mîna și rosti solemn, distinct și tare:

— În numele Uniunii Republicilor Comuniste Sovietice, noi, echipajul astronavei sovietice „Hius”, declarăm Golconda uranică, cu toate comorile ei, proprietate a omenirii!

Bîkov se apropie de far și prinse de bara lui hexagonală o pînză mare. Vîntul flutură steagul roșu, cu o stea de aur și cu măreața, străvechea emblemă a secerii și ciocanului — drapelul Patriei.

— Ura! strigă Iurkovski.

Dauge bătu din palme.

Cu aceasta, ceremonia luă sfîrșit.




Odată întors în transportor, Ermakov se așeză numaidecît lîngă stația de radio. Iurkovski își scoase casca, se întinse și, căscînd zgomotos, se trînti în patul său.

— Ei, Iohanîci, cu ce ne tratezi? se informă el.

Atunci Bîkov își aduse aminte că era ziua de naștere a lui Iohanîci. Încă pe cînd montau primul far, Dauge le vorbise despre asta și-i poftise solemn să sărbătorească această dată însemnată prin „îngurgitarea a cît mai multe băuturi și gustări și prin rostirea unor cuvîntări de circumstanță”. I-a invitat în versuri:



		„La sărbătoarea-n cinstea mea



		Vă rog să vă înfățișați;



		Să vă-mbrăcați, să vă spălați!”











Bîkov zîmbi vesel și întrebă:

— Și unde-s bunătățile făgăduite?

Dauge începu să se agite, scotoci prin sacul său și scoase o sticlă învelită cu grijă în hîrtie, două cutii de rollmops [fileu de pește în rulou, cu ceapă, castravete și mirodenii (n. t.)] și o bucată groasă de șuncă afumată, letonă.

Toate aceste bunătăți nu se încadrau în rația obișnuită a cosmonauților. Dauge izbutise să le aducă aici prin contrabandă. Bîkov așternu un șervețel, scoase din bufet cîteva păhărele, furculițe și o pîine în ambalaj de polietilenă. Iurkovski își drese glasul, rosti un semnificativ „M-da-da” și se dădu mai aproape de masa festivă, improvizată ad hoc. Interiorul mașinii blindate căpătă deodată un aspect sărbătoresc. Era tare bine! Dauge despachetă sticla, o puse la mijlocul șervețelului și își frecă bucuros mîinile. Iurkovski își făcu freza. Bîkov se gîndi puțin și își înnodă cravata pe deasupra costumului de protecție, ceea ce îl bucură nespus pe sărbătorit.

Cît durară aceste promițătoare pregătiri, Ermakov rămase, fără a-și scoate casca, lîngă stația de radio. După ce sfîrși de făcut niște calcule, se apucă să-l cheme pe „Hius”. Dar eterul rămînea mut. În difuzor se auzeau sunete răgușite, pocnituri, fluierături. Mihail Antonovici nu răspundea. Ermakov deconectă aparatul, își scoase obosit casca și o agăță cu grijă în perete. Bîkov observă mirat că fața comandantului se întunecase și se înăsprise. Pe Ermakov îl neliniștea ceva. Îl neliniștea acum, după ce străbătuseră un drum atît de greu, cînd nu-i mai rămînea decît să-i dea un ordin lui Krutikov și să aștepte venirea lui „Hius” pe noul rachetodrom! Ciudat… Alexei Petrovici își apucă cu degetele buza de jos.

— Tovarăși, vă recomand să vă odihniți și… — Ermakov amuți, privindu-și mirat prietenii veseli. Ridică din sprîncene: Asta ce mai e?

— „La sărbătoarea-n cinstea mea”… — începu Dauge, timid. Expresia de pe fața comandantului îl lăsă perplex. Anatoli Borisovici, azi e sărbătoare… Într-un anumit sens… s-a încheiat…

— E ziua lui, Anatoli Borisovici! spuse vesel Iurkovski, chinuindu-se cu sticla. Bem și noi cîte-un păhărel de coniac, mai stăm de vorbă.

Ermakov se uită la el, apoi la Iohanîci, care stătea stînjenit, la bravul Bîkov (acesta își acoperi repede cu palma cravata stupidă). Ochii comandantului se îmblînziră.

— Haideți! spuse el și împături harta întinsă pe măsuța de lîngă stația de radio.

Se așezară cu toții solemn în jurul șervețelului.

— Va fi și un toast? se informă Ermakov, luînd din mîna lui Iurkovski un păhărel galben.

— Neapărat — îi răspunse acesta și rosti solemn: Azi sărbătorim un îndoit eveniment! Azi s-a născut marele G. I. Dauge și micul rachetodrom „Golconda uranică”. Amîndoi au un mare viitor, amîndoi ne sînt dragi. Să trăiți, să creșteți și să vă înmulțiți! Ura! ura! ura!

Afară șuiera vîntul încins. Nisipul negru troienise „Băiatul”. Noaptea neagră și străină cuprinsese din toate părțile acest mic și intim colț de viață și lumină.

— Bun rollmops — spuse Iurkovski, luînd foarte preocupat în furculiță o bucățică apetisantă de pește. Îmi place foarte mult rollmopsul…

Iohanîci clătină din cap și zise, adresîndu-se lui Ermakov:

— Știți, mie mi s-a întîmplat cu rollmopsul ceva foarte interesant. Mai bine zis, nu cu rollmopsul, ci… Închipuiți-vă deșertul Gobi, cîteva corturi, în fine… o expediție geologică. Pe o rază de trei sute de kilometri nici o casă, numai sălbăticiune. O splendoare, nu alta. Eram un grup de tineri practicanți și aveam cu noi o sticluță de coniac și o mult dorită cutie de rollmops. Așteptam și noi vreun eveniment solemn pentru, hm… — Dauge pocni semnificativ din degete. Ei, a venit și ziua aceea! Uite ca acuma, ziua de naștere a unei… a unui tovarăș. Ne-am strîns grămadă lîngă cort toți practicanții, șase persoane. Am desfăcut sticla, am tăiat pîinea, ne-am spălat pe mîini. Am pus toate astea pe cutia teodolitului și, țin minte ca acum, eu m-am apucat să deschid, sub privirile lacome ale celorlalți, cutia de rollmops. Știți, tot mereu carne de berbec, șuncă… Ni se făcuse o poftă strașnică de ceva picant! Ei, n-apuc eu bine să deschid cutia…

Dauge făcu o pauză. Bîkov tuși nerăbdător și spuse:

— Ai deschis-o, și?

— Zău, nici nu-mi aduc aminte cum s-a întîmplat. Mi-am aruncat din întîmplare privirea peste capetele tovarășilor, care, firește, se aplecaseră cu toții deasupra cutiei, și ce-mi văd ochii? Pe panta unei dune din apropiere se tira șerpuind un uriaș vierme liliachiu… Un adevărat șarpe boa… Tot numai inele…

— Minți! spuse cu convingere Iurkovski.

— Stai puțin, Vladimir Sergheevici! îl opri supărat Bîkov. Lasă-l să vorbească.

— Nu mint, Volodea. Era un olhoi-horhoi.

— Olhoi… cum? întrebă Bîkov.

— Olhoi-horhoi — repetă Dauge. Pare-se singurul animal de uscat de pe Pămînt înzestrat cu electricitate.

Iurkovski își împreună sprîncenele, căutînd să-și aducă aminte de ceva.

— Olhoi-horhoi… Mi se pare că a fost descris pentru prima oară într-una din povestirile din Gobi ale lui Ivan Efremov acum o jumătate de secol, nu?

[povestirea lui Ivan Efremov, Olgoi-Khorkhoi (1944)]

— Da — confirmă Dauge. Mai tîrziu am aflat că în acest răstimp de o jumătate de secol, noi eram a treia sau a patra expediție care l-am văzut.

— Și ce s-a întîmplat? întrebă nerăbdător Bîkov.

Dauge răsuflă adînc:

— Nimic deosebit, desigur. Am scos un țipăt și am sărit în picioare. Rollmopsul a căzut în nisip. Ne-am repezit la cort după puști, iar cînd ne-am întors… — Dauge își desfăcu mîinile: Ia-l de unde nu-i. Viermele electric se făcuse nevăzut.

— Cred că ți-au făcut destule zile fripte pentru treaba asta frații — spuse Iurkovski și își vîrî din nou furculița în cutia cu rollmops.

— Aș! Pînă la sfîrșitul expediției nu s-a vorbit decît de olhoi-horhoi.

— Eu n-am văzut nimic asemănător în deșert — observă Bîkov.

Dauge îl lămuri că olhoi-horhoiul trăiește probabil numai în cele mai călduroase și mai pustii regiuni din Gobi-ul mongol.

— Am o propunere… — spuse Iurkovski.

— Mă iertați — îl întrerupse Ermakov. Comandantul se ridică și deschise stația de radio.

Încăperea se umplu deodată de șuierături și trosnituri.

Cei doi geologi se uitară unul la altul.

— N-avem legătură? întrebă alarmat Dauge.

— N-o mai avem de două zile — îi răspunse încet Bîkov, uitîndu-se cu coada ochiului la comandant.

Ermakov întoarse maneta aparatului și trosniturile încetară numaidecît.

— Plecăm la „Hius”… — Comandantul își consultă ceasul: Peste o oră și ceva. Dacă, firește, nu intervine vreo schimbare…

Exploratorii se uitară perplecși unii la alții.

— Dați-mi voie — se încruntă Iurkovski. Și Marea de Fum?

— Nu intrăm în Marea de Fum? întrebă mirat Dauge.

Comandantul tăcea.

— Și apoi… așa cum ne-am înțeles, Mihail Antonovici trebuie să-l aducă pe „Hius” aici. Rachetodromul e gata să-l primească… Mihail n-așteaptă decît ordinul dumneavoastră…

— Nu avem legătura… — spuse cu vocea sugrumată Ermakov.

— Mare lucru! Iurkovski ridică din umeri. S-a mai întîmplat. Să mai așteptăm…

— …și între timp cercetăm Marea de Fum — îl susținu Dauge. Asta înseamnă să îmbinăm utilul cu…

Ermakov clătină din cap:

— Nu. Vom pleca la „Hius”. Vorbi pe un ton foarte blînd și în vocea lui răsunară parcă niște intonații cu totul necunoscute: comandantul părea să-i roage. Legătura poate să se restabilească și poate să nu se restabilească. Noi nu trebuie să așteptăm. Sîntem obligați să ne întoarcem imediat la „Hius”. Ne-a mai rămas apă pentru mai puțin de patru zile. De mîine reduc rația.

Iurkovski sări în sus:

— Să plecăm? Cînd n-am făcut treaba decît pe jumătate? Să ne mulțumim cu niște firimituri nenorocite, cînd ne aflăm la doi pași de această comoară de mistere și enigme? Ni s-a încredințat o misiune de mare răspundere…

Bîkov înțelese că discuția era decisivă. Această discuție începuse în mai multe rînduri; geologii insistau de mult și cu disperare să se întreprindă o recunoaștere în profunzimea Mării de Fum. Dar Ermakov fie că prefera să tacă, fie că dădea răspunsuri atît de vagi, încît geologii, nefiind în stare să încalce legile disciplinei de campanie, se sufocau de necaz, gata-gata să tune și să fulgere.

Ce-i drept, Bîkov nu se așteptase ca discuția decisivă să aibă loc tocmai acum cînd s-au adunat să petreacă două-trei ore într-o atmosferă atît de intimă. Seara era definitiv compromisă. Nu-i mai rămînea decît să se împace cu situația și să asculte… Și să-și spună cuvîntul, dacă i se va cere. I se va cere cu siguranță; era destul să se uite la oamenii aceștia palizi, trași la față. Fiecare din ei părea ferm hotărît și fiecare era convins că are dreptate…

Ermakov îl întrerupse pe Iurkovski:

— Considerați suficient de complete datele geologice asupra împrejurimilor Golcondei?

— A împrejurimilor îndepărtate?… Iurkovski își miji ochii.

— Da, îndepărtate.

— Datele sînt relativ complete — spuse prudent Dauge — dar…

— Ați desăvîrșit studierea în prima linie de acces a compoziției calitative și cantitative a zăcămintelor utile din împrejurimile Golcondei uranice. Acum Ermakov vorbea tare și pe un ton violent: Ați dovedit că împrejurimile Golcondei pot fi exploatate. Ați cules un material destul de bogat cu privire la condițiile naturale ale regiunii. Ați determinat regimul de radioactivitate. Ați întocmit o hartă a locului, geologică și topografică. Ați făcut recunoașterea geofizică a subsolului planetei Venus în această regiune…

— Datele sînt însă nebuloase și insuficient de complete — interveni Iurkovski. Avem posibilitatea să obținem date mult mai precise…

— Nu avem această posibilitate! spuse răspicat Ermakov.

— Cum adică nu avem?!

— Am mai spus. Sînt gata să repet. Mai avem apă pentru patru zile. Legătura s-a întrerupt. Situația în care se află „Hius” în mlaștină nu e lipsită de pericol. O incursiune în Marea de Fum înseamnă, în condițiile noastre, o aventură. Orice defecțiune mai serioasă a transportorului poate face să eșueze întreaga acțiune. În afară de asta…

— De ce aventură, cînd e vorba de o sarcină dată de guvern? se repezi Iurkovski. Ni s-a încredințat o acțiune de cea mai mare răspundere, și noi o îndeplinim numai pe jumătate. E o rușine! Cînd au să mai vină oameni aici?!

— Dacă noi ne întoarcem, o să vină curînd, dar dacă rămînem aici — niciodată Sau peste douăzeci de ani! Nu intenționez să expun riscului rezultatele expediției.

— Risc! Iarăși risc! tună și fulgeră Iurkovski. Mie nu mi-e teamă de risc! Puteți spune orice, Anatoli Borisovici, dar nu puteți face din noi niște lași! (Ermakov tresări fără să vrea: acestea erau propriile lui cuvinte.) Principala sarcină a expediției nu va fi îndeplinită!

— Nu-i chiar așa — interveni în discuție Bîkov.

Alexei Petrovici își aduse deodată aminte de discuția pe care o avusese cu Ermakov chiar la începutul zborului și înțelese motivele care-l făceau pe comandant să fie prudent. Geologii, obișnuiți să-l vadă pe Bîkov rămînînd pasiv la discuțiile pe această temă, se uitară mirați la el. Numai Ermakov rămase neclintit.

Bîkov urmă:

— Nu aceasta e sarcina principală a expediției. Voi uitați de ordinul comitetului. Încercarea lui „Hius”, iată sarcina principală!

— Alexei Petrovici are dreptate. Principala noastră sarcină este aceea de a dovedi că numai niște aparate ele tipul lui „Hius” pot rezolva problema cuceririi planetei Venus. Iată ce trebuie să dovedim noi! În afară de asta, trebuie să ducem pe Pămînt rezultatele recunoașterilor preliminare. Aceste rezultate le avem. Rachetodromul a fost amenajat. Mai rămîne principalul: să ne întoarcem pe Pămînt.

Sărbătoritul ghinionist se apucă să mestece cu scîrbă rollmopsul. Era vădit că se dă bătut.

Iurkovski exclamă mîhnit:

— Să lăsăm treaba neterminată!

— E mai bine așa, Vladimir Sergheevici. Și apoi, noi ne-am făcut treaba…

— Dumneavoastră nu sînteți specialist — îl înfruntă Iurkovski.

— Eu sînt comandantul! Lui Ermakov i se umflară vinele de la tîmple. Spuse stăpînindu-se: Eu sînt cel care răspund de rezultatele întregii expediții. Aș fi putut pur și simplu să ordon, dar v-am ascultat argumentele și… le consider neconvingătoare. Să nu mai vorbim de asta… Dacă însă stabilim în decurs de o oră legătura cu Mihail și el îl aduce pe „Hius” aici, atunci vă mai acord două-trei zile…

Seara era indiscutabil stricată. Geologii se așezară unul lîngă altul, cu capetele în piept. Ermakov trecu din nou la stația de radio. Difuzorul vuia și păcănea cumplit. Clipele treceau în zbor. Legătura nu putea fi restabilită. Sticla de coniac stătea uitată la mijlocul șervețelului alb.

Prr! prr! Țiu-u-u!… — făcu prelung difuzorul. Indicatoarele de pe perete se înroșiră încetul cu încetul. Contoarele de radiație porniră să țăcăne.

— Venus te salută, Iohanîci — spuse cu o voce rigidă Iurkovski.

— Ah, dumnezeule, dumnezeule!… răspunse sărbătoritul, cu o cumplită nostalgie, și începu să drăcuiască în limba letonă.

Țiu-u-u… — făcea difuzorul.



		Se tînguie-n parîmă cabestanul…



		Auzi, auzi sfîșietoru-i cînt?



		Copiii Ceții părăsesc limanul,



		Pornind spre care țărm? — mînați de vînt…











Iurkovski începu deodată melodia unui cunoscut cîntec liric.

— A, asta e ceva nou! se învioră Dauge. Și mai departe?

— Mă acompaniezi? întrebă Iurkovski, puțin jenat.

— Sigur! Dă-i drumul!

Iurkovski repetă strofa și Dauge îl secondă cu o voce înfiorătoare:



		Copiii Ceții părăsesc limanul,



		Pornind spre care țărm? — mînați de vînt.







		Auzi cum plînge un pescăruș pe mare,



		Brăzdînd talazul plumburiu din larg?



		În pîcla ploii, undeva în zare,



		Se mistuie catarg după catarg…







		Pe coame de talazuri înspumate,



		În zorii unei sumbre dimineți,



		Matrozii calmi spre zări îndepărtate



		Corăbiile-și poartă îndrăzneți.







		I-așteaptă-n drum furtuni pustiitoare,



		Și fluxul spre necunoscute stînci,



		Și uriașe valuri zdrobitoare,



		Recifuri crunte-n apele adînci;







		Și nopți fierbinți, cu pînzele uscate,



		Năvodul jilav ridicat din val,



		Sărutul din dumbrăvi îndepărtate



		Adus de-o adiere de pe mal.







		Iar unde se sfîrșește Oceanul,



		Străine țărmuri îi îmbie blînd…



		Copiii Ceții părăsesc limanul…



		Dar cînd se vor întoarce oare?… Cînd?











— „Dar cînd se vor întoarce oare?… Cînd?” repetă, dus pe gînduri, Dauge. Bravo, Volodea, frumos…

Își umplură păhărelele și le dădură pe gît. Cuprins de nostalgie, Iurkovski își lăsă pe brațe capul frumos, cu fire cărunte în păr. Ermakov se gîndea încordat la ceva, uitîndu-se mereu, cu un gest mecanic, la ceas. Bîkov se simți mîhnit de-a binelea. Se lăsă pe speteaza scaunului și închise ochii. Revedea chipuri dragi, cumplit de îndepărtate, cerul albastru și adînc, un vîntuleț călduț, mîngîietor, fîșii de nori oglindindu-se în apa tremurătoare a unui lac… Pămîntul…

Deodată Ermakov se ridică. Absolut calm, fară a-și lua ochii de la cadranul ceasornicului, spuse:

— Iertați-mă, am să sting lumina. Trebuie să cercetăm împrejurimile. Alexei Petrovici, ajută-mă!

Ermakov urcă în turelă. Stinse lumina, întoarse telemetrul spre sud și rămase lipit de oculare. Bîkov se aplecă spre cel de-al doilea telemetru. Înaintea lui, într-un cerc negru-plumburiu, brăzdat de linii fosforescente, sclipiră deodată, una după alta, puțin deasupra dungii negre a orizontului, două steluțe strălucitoare, de un roșu sîngeriu.

— Indicațiile — auzi el deodată la ureche vocea răgușită a lui Ermakov. Indicațiile dumitale, Bîkov! Fii atent, ce naiba…

Fără a sta pe gînduri, Bîkov marcă mașinal și zorit direcția în care se aflau ciudatele luminițe. Stelele roșii păliră și se stinseră. Ermakov aprinse lumina în turelă și citi febril indicațiile de pe tambururile telemetrului său.

— La dumneata cît arată? întrebă el repede.

— Altitudine zece grade zero opt minute, azimut treizeci de grade douăzeci și șase de minute… Dar ceea ce…

— Taci, Alexei Petrovici… — Ermakov notă cifrele în carnet. Taci! Despre asta vom vorbi mai tîrziu…

Bîkov își apucă buza de jos cu degetele.

— Lumină! strigă deodată Iurkovski. Aprindeți lumina. Lui Dauge i s-a făcut iarăși rău!…






GOLCONDA ÎȘI SPUNE ULTIMUL CUVÎNT


„Băiatul” înainta încet. Pe ecran se perindau contururile unor stînci care se succedau la mici intervale — un haos de piatră. Reflexele îndepărtatei vîlvătăi a Golcondei jucau pe grumajii unor uriașe blocuri albe, brăzdate de crăpături.

Deși drumul era rău, „Băiatul” ar fi putut merge de două ori mai repede, dar de fiecare dată cînd transportorul se zdruncina, nimerind în cîte un hîrtop, Iurkovski gemea în bezna cabinei, fără să se trezească, și conductorul mașinii strîngea din dinți, de parcă ar fi simțit el însuși arsura trupului spuzit de abcese.

Prin vuietul uniform al motorului răzbea hîrîitul înfundat al aparatului de radio; comandantul nu-l mai închidea acum nici o clipă. Ermakov frunzărea niște hîrtii, stînd la măsuța rabatabilă. Pesemne zguduiturile îl stînjeneau mult, dar comandantul nu spunea nimic.

Cît de ciudate erau toate acestea și cît de mult se deosebeau ele de tabloul pe care și-l imaginase atît de des Bîkov! Operațiile de recunoaștere s-au încheiat, rachetodromul e gata, „Hius” coboară solemn pe cîmpia netezită, are loc o splendidă întîlnire, oamenii se văd din nou în cabine confortabile, iată-l și pe bunul Mihail Antonovici și, în sfîrșit, pornesc spre casă… Dar în loc de asta apar niște luminițe ciudate la sud, mașina gonește pe un teren sfîrtecat și fața comandantului e rece și încordată, cu o expresie bizară întipărită pe ea. Bîkov nu l-a văzut încă niciodată astfel… Firește, era riscant să aștepte restabilirea legăturii cu „Hius”, avîndu-l pe bord pe Dauge grav bolnav și dispunînd de o rezervă de apă doar pentru trei-patru zile.. Se înțelege de ce a hotărît Ermakov să se întoarcă la „Hius”. Dar de ce graba asta? De ce dă comandantul atîta importanță luminițelor acelora din sud? E limpede, doar, că le aștepta. Să fie oare Mihail? Oare…

— Alexei Petrovici, trebuie să vorbesc cu dumneata — spuse încet Ermakov…

Bîkov răspunse fără a întoarce capul, atent numai la drum:

— Vă ascult, Anatoli Borisovici.

Alt hîrtop. Altă izbitură. Iurkovski gemu puternic prin somn.

— Oprește mașina.

— Am înțeles…

Ermakov ședea fără cască la măsuța rabatabilă. Lumina albastră, intimă din turelă cădea pe hartă, pe degetele subțiri și albe ale comandantului, care se jucau cu creionul.

— Ascultă-mă cu atenție, Bîkov. E ceva foarte important. Îți aduci aminte de cele două luminițe de la sud?

— Da.

— Le-am determinat coordonatele, presupunînd că sînt niște rachete de semnalizare…

— “Hius”?!

— Asta nu știu. Uite…

Era o hartă a regiunii explorate. Bîkov desluși cercul aproape regulat al uriașei mlaștini, al craterului aceluia de noroi, și, înăuntrul lui, o cruciuliță — locul unde a coborît „Hius”. Drumul străbătut de transportor prin deșert și prin lanțul de stînci spre rachetodromul „Golconda-1” era marcat cu o linie punctată. Pata neagră ca cerneala a Golcondei, împrejmuită de centura de un cenușiu palid al Mării de Fum, apărea deosebit de izbitor.

Ermakov arătă cu vîrful creionului un cerculeț roșu la sud-est de mlaștină.

— Uite, punctul acesta. Îl vezi… ceva mai la o parte de mlaștină… De-aici au fost lansate rachetele, dacă, desigur, erau rachete. Coordonatele sînt determinate cu o precizie de cinci-șase kilometri.

— Dar cum și de ce să se fi deplasat „Hius” acolo?

— N-am spus că e „Hius”. Dar…

— Ce anume?

Ermakov se încovoie și își privi piciorul bolnav.

— Uite ce e, Bîkov. Noi ne deplasăm acum spre locul unde a coborît „Hius”, spre mlaștină. Rachetele puteau fi lansate de vreo expediție care știe că ne aflăm în această regiune. E posibil să fi fost doar o rachetă autodirijată, încărcată cu alimente. Sau să nu fi fost nimic. E posibil ca noi să fi văzut niște explozii atmosferice… Ele însă coincid curios cu semnalul convenit.

— Fix la douăzeci zero zero? întrebă Bîkov.

— La douăzeci și douăsprezece — preciză cu răceală Ermakov.

— Și în caz de ceva, Mihail trebuia… trebuia să semnalizeze la douăzeci precis?

— Da.

Bîkov simți lămurit în piept fiorul unei presimțiri rele.

— Legătura s-a întrerupt într-un chip foarte ciudat — urmă Ermakov, ca și cum ar fi dat glas gîndurilor sale. Difuzorul a început să duduie și nu l-am mai auzit aproape de loc pe Krutikov. Mi s-a părut însă că m-a strigat nu știu cum… tulburat. Mult prea tulburat… Pe urmă s-a făcut liniște. Și iată că e a treia zi de cînd tace. Comandantul se aplecă la urechea lui Bîkov. Pentru o clipă, ochii lui sclipiră în obscuritatea cabinei ca niște ochi de pisică. Oricum ar fi, una din hărți ți-o dau dumitale. Ascunde-o și ține-o la dumneata. S-o ții tot timpul la dumneata. Ce-a de-a doua rămîne la mine. O pun uite aici, în sertarul măsuței. Orice s-ar întîmpla, ții direcția spre mlaștină. Nu căuta alt drum. N-avem de ce să ne pierdem vremea. Ține direcția spre „Hius”. Și numai dacă „Hius” nu se mai află în mlaștină…

Bîkov își opri răsuflarea.

— De altfel sper să fie bine — încheie Ermakov pe un ton care-l făcu pe Bîkov să se îndoiască de sinceritatea acestei declarații optimiste a comandantului.

Cîteva secunde rămaseră tăcuți.

— Asta-i tot ce voiam să-ți spun. Ții direcția spre mlaștină!

Ermakov tuși discret și se întoarse spre receptor.

Turtind pietrișul de sub el, „Băiatul” porni mai departe. Bîkov nu mai lua în seamă gemetele lui Iurkovski. Acul vitezometrului se deplasă la 30. Transportorul își mărea viteza. «„Hius” — se gîndea Bîkov. Mihail Antonovici… Să se fi întîmplat oare o catastrofă? Să fi pierit astronava?»

Nefericitul Dauge geme cu capul dat pe spate. E tras la față și are în obraji pete roșii, nesănătoase. Sinistră și neînțeleasă boală! Ce-o fi oare? Nimic nu ajută. „Febra care a nimicit echipajul ceh al acelei nave” — a spus Iurkovski. Febra deșertului. Dar de ce s-a îmbolnăvit numai Iohanîci? Aici, în transportor, aveau cu toții aceleași condiții. E drept că acolo, printre stînci, cînd îl căutau pe Bogdan, Dauge a ieșit o dată afară fără costumul de protecție și a înghițit praf… Dar… dacă aceasta e febra deșertului, aceeași febră, o să fie foarte rău de Iohanîci, de bunul și cinstitul Dauge. Ermakov a spus: „Cerul albastru vindecă toate bolile mai bine decît orice medic”. Dar dacă ei nu vor vedea așa de curînd cerul albastru?… Sărmanul Iohanîci!…

Pe Bîkov începură să-l doară ochii. Ridică mîna stîngă de pe butoane și își frecă cu băgare de seamă pleoapele umflate.

— Te dor? întrebă deodată Ermakov.

— Da. Mă jenează…

Ermakov veni cu băgare de seamă pe scaunul alăturat și se uită la vitezometru: 45 de kilometri pe oră. Puțin. Transportorul se sălta, sfărîmînd bolovanii de sub el. Șenilele zăngăneau. „Drace!” gemu din spate Iurkovski. Acul vitezometrului oscila lîngă cifra 70…




„Băiatul” era aproape de lanțul de stînci, cînd Bîkov observă înaintea sa niște pete și dungi roșii, deasupra cărora juca un abur greu, liliachiu. Drumul era barat de un neînțeles șuvoi de foc. Bîkov opri mașina și îl chemă încet pe Ermakov. Aplecați deasupra vizorului, priviră o vreme în tăcere ciudatul fenomen.

— Încercăm să trecem? întrebă în cele din urmă Bîkov.

Ermakov clătină nelămurit din cap:

— Nu… Nu face. Să încercăm mai bine să ocolim.

— Ce poate fi oare?

— Nu știu… Trage mașina mai aproape.

„Băiatul” se tîrî încet vreo două sute de metri și se opri. Pe solul negru jucau niște dungi sinuoase, răspîndind o lumină de un roșu aprins. În depărtare, după o perdea de pîclă viorie, dungile se împreunau alcătuind o pată roșie. Părea că se revarsă de undeva, acoperind deșertul, un torent de lavă incandescentă. Bîkov observă că acest cîmp roșu se apropia încet, imperceptibil, de un bloc mare de piatră, de culoare neagră. La baza acestuia, cîmpul roșu se învolbura, ridicîndu-se peste blocul de piatră…

— Se mișcă — bolborosi Ermakov.

Blocul de piatră dispăru sub aluatul acela roșu, mișcător.

— Drace!

— Ieșim să vedem — propuse hotărît Ermakov. Se ridică repede, dar se prăbuși din nou în scaun, scoțînd fără să vrea un geamăt. Nu, nu pot… Trezește-i pe geologi, Alexei Petrovici!

Nu părăsiră numaidecît transportorul. Masa aceea roșie, luminoasă avea ceva sinistru. Pînă și Iurkovski rămase tăcut atunci cînd Bîkov spuse cu băgare de seamă:

— Putem să ne apropiem și să cercetăm chestia asta cu manipulatoarele…

— Se poate — confirmă nesigur Dauge. Eu cred că nu e lavă…

Ermakov se aplecă și își pipăi piciorul, strîmbîndu-se de durere.

— Fiți prudenți. Cum se ivește cel mai mic pericol, întoarceți-vă în transportor. Vă veți putea îndepărta oricînd. Șuvoiul se deplasează încet.

Cînd ajunse la ușița care da în ecluză, Bîkov întoarse capul. Ermakov ședea încovoiat în fața tabloului de comandă, fără a-și lua ochii de la fîșia purpurie ce se întindea în fața transportorului. Nu-și pusese costumul de protecție și Bîkov văzu în lumina trandafirie a ecranului pumnii strînși ai comandantului…

Șuvoiul tremurător se deplasa lateral de ambele părți, cuprinzînd transportorul într-un uriaș semicerc. Brațele lui lungi, aruncate înainte, păreau să pipăie terenul. Deasupra acestui covor roșu în continuă mișcare stăruia o ceață liliachie, cu reflexe schimbătoare. În căștile radiotelefoanelor se auzea vuietul Golcondei îndepărtate, însoțit de un freamăt uniform: șuvoiul purpuriu ducea cu el pietre și bolovani.

— Grozav mai seamănă cu o ființă vie — bolborosi Dauge.

— Nu vorbi prostii, Grigori… — spuse Iurkovski.

— E o ființă vie. Privește-i tentaculele: caută drumul printre stînci…

— Nu caută nimic…

Dauge se aplecă, ridică un bolovan și, zicînd „Fie ce-o fi!”, îl aruncă în masa aceea roșie. Bîkov, care nu apucase să-l oprească, se încordă, gata la orice neplăceri. Dar nu se întîmplă nimic. Bolovanul căzu pe suprafața roșie, se săltă, se rostogoli puțin și se opri, înnegrindu-se. În jurul lui se ridicară fuioare de fum trandafiriu. Apoi bolovanul dispăru, de parcă s-ar fi topit: masa roșie îl absorbise.

— Temperatura e, normală — comunică Iurkovski, examinînd termometrul de mînă: cincizeci și patru de grade și trei linii. Pentru locurile acestea e o temperatură absolut normală. Asta nu e lavă.

Se apropiară mult de tot. Peretele de ceată liliachie se ridica drept în fata ochilor lor; încă cîțiva pași și ar fi călcat pe acel extraordinar covor roșu.

— Mai departe nu mergem — spuse Bîkov. La mine în cască contorul de radiație a luat-o razna.

— M-da-a! făcu prelung Iohanîci și se opri. Radiația se intensifică. Chestia asta emite radiații, Volodea…

— Văd — bombăni Iurkovski, lăsîndu-se pe călcîie și examinînd atent marginea șuvoiului purpuriu.

Solul era acoperit de o crustă groasă, luminiscentă, probabil foarte dură, spongioasă ca un burete. Crusta aceasta se deplasa încet, umflîndu-se pe-alocuri, smulgînd bolovanii din nisip.

— Are o grosime de vreo cincisprezece centimetri — constată Iurkovski, privind-o cum se tîrăște peste un pietroi ascuțit. Nu e o ființă vie, Grișa! E cu totul indiferentă la excitațiile dinafară.

— Caraghiosule! Dauge ridică din umeri: Buretele e și el absolut indiferent la excitațiile dinafară… Aceasta e cu siguranță o colonie de microorganisme.

— Microorganisme… La o radiație atît de ridicată și în regiunea asta? Iurkovski dădu glas gîndurilor sale. Deși, desigur, o ființă se poate adapta la orice condiții. Cu atît mai mult, cu cît chestia asta radiază ea însăși… Aici ai dreptate, Iohanîci. Dar cum ai putea dovedi?… Hai să luăm o probă; vedem noi acasă ce e.

— Așadar, credeți că putem străbate cu “Băiatul” cîmpul acesta roșu? întrebă Bîkov.

Geologii rămaseră o vreme tăcuți, după care Dauge răspunse:

— Mai curînd da decît nu. În orice caz asta nu e lavă.

— Atunci hai la mașină. Ermakov ne așteaptă.

— Imediat, Alexei! Stai numai să luăm o probă.

Transportorul se afla la o depărtare de vreo sută de metri, sclipind în lumina roșie. Deschizătura chepengului se vedea ca o pată neagră. Crusta aceea roșie părea să încercuiască transportorul; în depărtare se și vedeau în întuneric fîșiile ei, învăluite într-un abur liliachiu. Crusta împresurase „Băiatul” din trei părți. Bîkov se alarmă.

— Hai mai repede, tovarăși! spuse el. Nu prea-mi place mie cum se comportă acest interesant fenomen al naturii.

— Stați un pic, să aduc un container — mormăi Dauge și porni în pas alergător, călcînd nesigur, spre mașină.

Bîkov îl petrecu cu privirea. Cînd se întoarse spre Iurkovski, îl văzu străduindu-se să taie cu cuțitul o bucățică din crusta aceea.

— Nu, Vladimir Sergheevici, de ce faci asta? Las' că luăm cu manipulatorul.

Iurkovski gîfîia supărat, operînd cu lama cuțitului. Aceasta pătrundea în masa elastică. Dar pe urma tăieturii masa se lipea numaidecît la loc. Înfuriat, geologul rupea și ciopîrțea piftia aceea mișcătoare. În cele din urmă izbuti să desprindă o bucată. Din golul făcut răbufni un gaz luminiscent, învăluit într-un nor gros. Iurkovski se ridică și aruncă cu piciorul bucata desprinsă, cît mai departe. Pe nisipul negru se aprinse o pată roșie. În spate răsună un bubuit. Cei doi exploratori întoarseră capul și-l văzură pe Dauge căzînd de pe transportor; ședea jos într-o poziție caraghioasă.

— Tii!… făcu înciudat Iurkovski.

Dauge se ridică repede și se aplecă să caute ceva sub picioare. Bîkov observă că tentaculele de foc împresuraseră complet transportorul, împreunîndu-se la o depărtare de vreo trei sute de metri de mașină și alcătuind un cerc aproape perfect.

„Un cerc… — îl fulgeră gîndul. O centură de foc… Unde am mai auzit de centura asta?”

Dauge venea spre ei, tîrînd după el containerul de metal pentru probele radioactive, pe care-l legase cu o curea. La subsuoară ținea un scut greu.

— Drace! făcu uimit Iurkovski.

Bîkov se uită sub picioare și văzu că bucățica de crustă pe care o tăiase Iurkovski luase forma unei stele, întinzînd niște lăstari lungi și subțiri în direcția covorului roșu. Deodată își aduse aminte: „Centura roșie! Ferește-te de Centura roșie! Enigma lui Tahmasib…”

În clipa aceea solul se cutremură. Bîkov își pierdu echilibrul și fu cît pe ce să cadă. Îl văzu pe Dauge prăbușindu-se și scăpînd jos tot ce avea în brațe. Iurkovski încerca să se ridice, stînd în patru labe.

Pe cerul negru izbucni o lumină orbitoare albă-albastră. O nouă zguduitură îl trînti jos pe Bîkov. Auzi sub picioare un trosnet asurzitor. De jur-împrejur văzduhul răsuna de bubuituri.

— A-a-a! strigă Iurkovski și strigătul lui abia se auzi în vacarmul acela cumplit.

Agățîndu-se febril de neregularitățile terenului, Bîkov văzu că lîngă transportor solul crăpă. O coloană de foc țîșni în sus. În viitoarea limbilor de foc, Alexei Petrovici văzu „Băiatul” cu botul ridicat, învîrtindu-și cu o iuțeală nebună șenilele. Îl văzu pe Iohanîci ridicîndu-se și prăbușindu-se din nou cu fața în jos. Apoi îl învălui o căldură insuportabilă, răzbind prin țesătura de silichet a costumului de protecție. Gata să-și piardă cunoștința, se ridică în picioare, menținîndu-și anevoie echilibrul, făcu cîțiva pași nesiguri în direcția transportorului scorojit și căzu din nou; solul îi fugise de sub picioare. Bubuiturile încetară brusc. Printre șiroaiele de sudoare care-i încețoșaseră ochii, Bîkov văzu solul zguduit și crăpat căpătînd o lumină roșie-cenușie. Transportorul, încins la roșu, se afunda în nisipul topit.

— A-a-a! strigă din spate Iurkovski.

Strîngînd din dinți, căutînd să biruie slăbiciunea care-l cuprinsese, Bîkov se sili să se tîrască în direcția de unde se auzea țipătul tînguitor. Văzu întinse spre el mîinile negre, carbonizate parcă, ale lui Iurkovski. Mai găsi puteri ca să le apuce, să se proptească în sol și să-l tragă pe geolog mai departe de smîrcul acela roșu.

Pe urmă își pierdu totuși cunoștința, se pare însă că nu pentru multă vreme, căci, venindu-și în fire, constată că geologul zăcea alături de dînsul, cu mîinile strînse caraghios sub el, că solul încins din jurul „Băiatului” nu apucase încă să se întunece și transportorul stătea puternic aplecat într-o rînă, adînc înfundat în pămîntul topit; blindajul din material plastic al transportorului mai scotea fum, întunecîndu-se cu repeziciune.

Orbitoarele fîșii albe-albastre de pe cer se stinseseră. În urechi se auzea necontenit un sunet pătrunzător; Bîkov nu-și dădu numaidecît seama că era contorul de radiație. „Zeci, sute de unități Roentgen” — îi fulgeră prin minte. Se ridică în picioare, îl apucă de subsuori pe Iurkovski (care atîrna neputincios în brațele lui) și-l tîrî spre transportor, mai departe de crusta roșie, care se bășicase, învăluită în aburi trandafirii. După vreo patruzeci de pași dădu de Dauge. Iohanîci zăcea pe spate, cu degetele crispate înfipte în țesătura costumului de protecție în dreptul pieptului. Culcîndu-l pe Iurkovski alături, Bîkov se aplecă deasupra prietenului său. Dauge era leșinat și respira des, hîrîind. Partea de jos a costumului său de protecție era numai zdrențe. Alexei deșurubă zorit robinetul buteliei de oxigen, luă cureaua pistolului automat și legă strîns trupul nemișcat în jurul taliei, pentru a opri pătrunderea aerului de afară, sărac în oxigen și saturat de praf activ. Dauge scoase un geamăt și trase, cu un sughit, în piept gazul dătător de viață. Iurkovski își veni singur în fire. Se scutură, se ridică cu o mișcare iute și se așeză din nou. Dauge continua să respire greu.

— „Băiatul”… Anatoli Borisovici… — îngăimă Iurkovski. Repede…

Bîkov îl ajută să se ridice și porniră amîndoi, clătinîndu-se, spre transportorul aflat la o depărtare de o sută de metri și care se răcea treptat. Trecură peste o crăpătură largă ce se căsca înaintea lor și o luară la fugă. Iurkovski se vîrî primul în deschizătura chepengului, dar căzu.

Bîkov îl dădu la o parte și se vîrî el.

Chepengul, topit de foc, se făcuse oval. Blindajul era încă încins. Căldura pe care o degaja răzbea prin costumul de protecție, devenind insuportabilă. În ecluza cufundată în întuneric, Bîkov căută zadarnic întrerupătorul de lumină și, negăsindu-l, aprinse lanterna de la cască. Ușa ecluzei n-o putea deschide.

— Anatoli Borisovici! Tovarășe Ermakov! strigă el, disperat, și deodată își dădu seama că e inutil. Comandantul murise.

Temperatura exploziei fusese mult prea înaltă. Totul se topise, „Băiatul” devenise pentru un timp incandescent, iar Ermakov era fără cască atunci cînd plecaseră ei. Acolo, înăuntrul transportorului, totul a ars. Totul. Și comandantul… Nu mai există nimic…

— Chepengul, chepengul. Mai repede, la naiba! Iurkovski se tîrî în ecluză și se năpusti asupra chepengului care da în interior și împinse. Se lăsă cu tot corpul asupra chepengului, iar Bîkov i se alătură. Zadarnic! Iurkovski izbi furios cu pumnii în chepeng.

— Trebuie tăiat… — îngăimă Bîkov, cu vocea răgușită.

— Cu ce, Alexei Petrovici? Hai la chepengul de rezervă, hai!…

Bîkov sări afară din mașină. Chepengul de rezervă, de care nu se folosiseră niciodată, se afla în partea din spate a transportorului. Dar ocolind mașina, Bîkov pricepu că totul e pierdut. „Băiatul” se afundase adînc în solul muiat de temperatura înaltă și se lipise de el. Chepengul ajunsese sub nivelul scoarței dure, care se întărise, și era cu neputință de ajuns acolo. „Băiatul” se, transformase într-o fortăreață moartă, inaccesibilă celor rămași în viață. Ermakov era izolat de lume și mort. Mort! Comandantul a murit!

Bîkov se lăsă obosit pe solul înfierbîntat și schilodit și își acoperi fața cu palmele. Degetele i se loviră de calota netedă a căștii…




Iohanîci fu adus lîngă transportor și întins, pe cît era cu putință, mai comod. Înainte de asta, Bîkov a trebuit să piardă cîteva minute ca să-l aducă în fire pe Iurkovski. Geologul umbla în jurul transportorului lipsit de viață, fără să audă și fără să vadă nimic, fără a răspunde la întrebări. Bîkov l-a apucat de umeri, l-a zgîlțîit cu putere și atunci geologul și-a venit în fire și l-a urmat docil.

Dauge nu-și recăpăta cunoștința. Exploratorii nu aveau medicamente, nu aveau bandaje. Nu aveau cu ce să acopere picioarele arse ale prietenului lor. Nu puteau nici măcar să-i scoată casca și să-i dea apă, după explozie, temperatura aerului era încă mult prea ridicată — peste 80 de grade. Fără a spune o vorbă, Iurkovski și Alexei Petrovici îl tot întorceau pe Iohanîci cînd pe-o parte, cînd pe alta, scotoceau prin rucsacuri și îi înfășurau cu cîrpe picioarele rănite. Căutau să-i facă respirație artificială, fără a ști ei înșiși pentru ce, îi acopereau cu zdrențele costumului de protecție trupul dezgolit, ferindu-l de vîntul arzător. Bîkov se uita mereu la termometrul de mînă, dar temperatura scădea încet..

— Moare — spuse Iurkovski. Are arsuri de gradul doi. E rău…

— Taci! urlă furios Bîkov.

— Alexei! Vine — bolborosi Iurkovski în delir. Uite-o, vine…

— Cine? Alexei Petrovici întoarse capul și înțelese numaidecît.

În jurul „Băiatului” se strîngea încet, dar vizibil, centura aceea roșie. Masa purpurie se tîra din toate părțile, apropiindu-se de centrul groaznicei explozii din adîncuri care distrusese transportorul și unde se vedeau acum mormane de bolovani topiți. Deasupra gropii negre și adînci se ridicau nori de fum.

— Vine peste noi — urmă Iurkovski. O să ne strivească… trebuie să plecăm de-aici.

— Unde? Bîkov făcu ochii roată: covorul roșu înainta din toate părțile.

Iurkovski se ridică anevoie, se aplecă asupra lui Dauge și-l apucă cu băgare de seamă de subsuori:

— Pune mîna, Alexei!… Ne închidem în mașină. Poate rezistăm…

Iohanîci scoase un geamăt de. durere cînd îl traseră prin deschizătura îngustă a chepengului. În ecluză era foarte cald. mult mai cald decît afară.

— Doamne! rosti disperat Alexei Petrovici, aruncîndu-și privirea la termometru. Nouăzeci!

Bîkov se lungi pe podeaua încinsă și-l trase pe Dauge peste el. Iurkovski se străduia febril să închidă chepengul, dar nu izbutea; și deschizătura și chepengul își pierduseră forma inițială. Geologul fixă cum putu bucata grea și fierbinte de blindaj și privi printr-o crăpătură:

— Acuș urcă pe tanc… Nu ocolește obstacolele; trece peste el… Ia să vedem!

Iurkovski se retrase și se așeză într-un colț întunecos. Alexei Petrovici rămase tăcut, atent la zgomotele de-afară și la horcăitul lui Dauge, simțind căldura insuportabilă încingîndu-i spinarea. Erau condamnați. „Băiatul” era distrus. Nu aveau mîncare, oxigen, apă… Iohanîci stătea prost, foarte prost. Ce puteau oare face pentru el? Măcar ceva, ceva nefolositor, dacă nu-i mai rămînea nimic de făcut…

„Băiatul” se cutremură. Lumina roșie care răzbea prin crăpătura chepengului deveni mai puternică. Se auzi un scîrțîit, apoi un huruit: covorul roșu învăluia transportorul schilodit…

După o jumătate de oră temperatura scăzu pînă la șaizeci de grade. Scoțînd cu băgare de seamă pacostea aceea de cască de pe capul lui Dauge, Alexei Petrovici îi turnă în gură puțin suc de portocale. Iohanîci se înecă și deschise ochii, în care se citea suferința. Bîkov îl mîngîie pe obrazul neras și-i puse din nou casca.

— Unde sîntem?

— În mașină, Iohanîci prietene… Ești rănit.

— Ah, ce mă doare… Picioarele… Ce s-a întîmplat? De ce-i întuneric? De ce nu mergem?…

— S-a produs o explozie, Iohanîci — răspunse Iurkovski și rămase tăcut: n-avea puteri să-i spună totul pînă la capăt.

— Da… O explozie… Îmi aduc aminte. M-a trîntit jos și m-a ars… Vladimir, tu pricepi ce-i asta?… Undeva în adîncuri a făcut explozie un cazan atomic… Ții minte… noi doi am avut o discuție pe chestia asta… Ce ghinion!… Exact sub noi…

Dauge respira repede, neregulat. Alexei Petrovici întoarse pînă la refuz robinetul de oxigen.

— E bine, e bine… încă… — Dauge respira adînc, cu lăcomie. Unde-i Ermakov? De ce tăceți? Alexei! Ce s-a întîmplat?…

— „Băiatul” a fost distrus, Grișa… — Iurkovski făcu o pauză, apoi sfîrși, vorbind rar: Ermakov a murit…

Dauge scoase un sughiț de plîns și își pierdu din nou cunoștința. „Băiatul” se cutremura. Pe blindaj scîrțîia ceva. Prin crăpăturile din jurul chepengului răzbea o lumină roșie. Iurkovski spuse încet:

— Grișa, Grișa, vino-ți în fire!… O să plecăm de-aici… O să te ducem pe brațe… Grișa!

Dauge tresărea, o chema în delir pe Mașa, plîngea.

Bîkov luă în palme capul lui neputincios, închis în cască, și-l strînse la piept. Dauge amuți.

— A murit? întrebă cu o voce străină Iurkovski.

Bîkov scrîșni din dinți:

— Nu, Dauge n-a murit. O să-l ducem noi, ai înțeles? Cît mai sîntem în viață…

— O să-l ducem…

Iurkovski se apropie de chepeng, se lipi de el și spuse abia auzit:

— Șase ani împreună… Luna, deșerturile de pe Marte… Șase ani…

Geologul deschise larg chepengul cu o mișcare bruscă, surprinzător de puternică. În jur era noapte, întuneric… Departe-departe bubuia cutremurîndu-se Golconda uranică, răspîndind la orizont o lumină difuză brăzdată de fulgerări…




O SUTĂ CINCIZECI DE MII DE PAȘI


Au rămas trei.

Dauge nu-și venea în fire. Bîkov și Iurkovski l-au scos anevoie afară și au rămas o vreme nemișcați, nefiind în stare să părăsească locul acesta cumplit. Solul se cutremura ca de obicei. Covorul roșu dispăruse. Cosmonauții au mai apucat să vadă rămășițele lui deasupra gropii de pe locul exploziei, la vreo douăzeci de metri depărtare de transportor, masa roșie era absorbită repede și cu lăcomie de hăul fără fund. Lumina liliachie se stingea încetul cu încetul. Se făcu mai întuneric. Bîkov ridică pistolul pentru ultimul salut, dar se răzgîndi și-l lăsă în jos. Mai rămînea doar un încărcător de semnalizare, cu șaizeci de cartușe, iar în fața lor se întindeau o sută de kilometri prin deșertul nisipos, prin defileu, prin mlaștină… O sută de kilometri, o sută de mii de metri, o sută cincizeci de mii de pași. Și fiecare pas le putea rezerva o surpriză!

— O salvă de salut! ceru cu glas răgușit Iurkovski. Bîkov ridică pistolul și trase o salvă scurtă…

Din niște bucăți de țesătură de seleniu și ceriu, găsite în ecluză, făcură un fel de targă și-l culcară în ea pe Dauge. Țesătura era bună și trainică; le-a mai rămas ca să-l înfășoare pe Iohanîci de la picioare pînă la gît.

Mergeau acum încovoiați, în bătaia vîntului greu, prin bezna străpunsă arareori de fulgerări albastre, reci. În clipele acelea Bîkov vedea înaintea sa casca lui Dauge de pe targă, spinarea neagră a lui Iurkovski, ce se legăna în față, nisipul lipsit de viață și norii grei și joși, prin care răzbea cîte o geană de lumină. Fulgerările se stingeau încet, și din nou îi învălui întunericul, nisipul li se lipea de picioare, vîntul șuiera în căștile radiotelefonului…

Nu-și vorbeau. Era greu de respirat și de aceea făceau economie de oxigen, care se rărise. Inhalau aerul de afară, trecut prin filtrul de oxigen. Aerul acesta era fierbinte și sărac în oxigen, sufocant, făcîndu-i să caște spasmodic; amîndoi deschideau larg gura uscată…

Lui Bîkov îi e sete! Își simte gîtlejul plin de praf. Limba e grea ca o piatră seacă. Dar chiar lîngă gură, numai să întindă buzele, e sucul rece de lămîie… acrișor și aromat… Trebuie numai să-și plece un pic capul… să apuce cu buzele uscate capătul tubului rece de ebonită… Să soarbă… Bîkov își simte dinții strîngînd tubul neted de ebonită… Un pic… O înghițitură, numai una… Să-și umezească limba…

Nu se poate! Au de făcut o sută cincizeci de mii de pași. Le-au mai rămas pe puțin o sută de mii… și Grișa… Bîkov își linge buzele. Iată tubul negru și rece, la cinci centimetri de fața lui…

Dar de fapt pentru ce toate astea? De ce să meargă, să se chinuiască… Misiunea a fost îndeplinită. Departe în urmă, fulgerările Golcondei aruncă reflexe pe oțelul neted al turelelor de pe faruri. Curînd — poate foarte curînd — vor veni aici alte astronave, și oameni voioși vor porni adevăratul asalt. Oameni puternici și sănătoși, care beau mult suc de lămîie, proaspăt și răcoritor. Golconda va capitula. Asta nu mai depinde de cele două umbre istovite, în costume de silichet. Ce-i împiedică să se trîntească jos, să bea pe săturate din licoarea aceea rece și să adoarmă în nisip?

Da… Ce bine ar fi să se culce, să-și întindă picioarele istovite, să-și astîmpere setea și să doarmă! Vîntul cel negru n-are decît să ridice deasupra lor o moviliță de nisip… Pentru început n-ar strica să-și scoată pistolul de la gît. Dă-l încolo de pistol! Ce nevoie mai e de el aici, în deșertul lipsit de viață? Aici suflarea morții a pustiit de mult totul; oricine vede limpede că, în deșertul acesta, cel mai bun lucru e să te culci, să bei suc pe săturate — în termos mai este peste o jumătate de litru! — și să aștepți să te troienească nisipul.

E drept că mai departe vine mlaștina, și acolo nu se poate să n-ai armă. Iar acolo se află Mihail Antonovici, la bordul lui “Hius”. El o să-i aștepte, chinuit de insomnie, stînd ceasuri întregi în fața aparatelor de radio. El nu va pleca fără ei, nu va pleca pînă nu va primi măcar o veste… Poate va porni el însuși în căutarea lor, încălcînd toate instrucțiunile. Căci Mihail Antonovici știe că aici nu-i chip să trăiești dacă n-ai o mare, o foarte mare cantitate de băutură proaspătă și răcoritoare…

N-au voie să se culce! Trebuie să-l ducă pe Grișa. Mihail Antonovici îi așteaptă. Îi așteaptă și Kraiuhin, și Mahov, și inginerul acela calm de pe „Țiolkovski”. Așteaptă și fata din Așhabad… Și toți oamenii, întreaga planetă, atît de dragă și îndepărtată. Va fi foarte rău dacă se vor culca aici și vor adormi… Pot să ajungă, pot… „Dacă nu vrei, trebuie!” spunea Iohanîci.




…Merg de mai bine de-o zi prin nisipul în care li se afundă picioarele. Vîntul bate cu atîta putere, încît oamenii abia-abia se țin să nu cadă. În ultimele două zile au mîncat numai o dată. Și au băut tot o singură dată. Iurkovski cade și-l scapă pe Dauge. Bîkov caută să-l ajute. „La naiba!” horcăie geologul. Cum adică „la naiba”, doar nu se poate să nu ajungă! N-au mai rămas decît o sută de mii de pași… Ori ceva mai mult… Bîkov se așază alături și așteaptă. Dar nu le este îngăduit să aștepte! Timpul înseamnă apă, iar apa înseamnă viață. Inginerul îi dă un ghiont lui Iurkovski. Acesta mîrîie.

— Haide-haide, Vladimir Sergheevici! A mai rămas o nimica toată!

Drept răspuns, Iurkovski mîrîie și nu se clintește din loc. Atunci Bîkov se apleacă spre el, caută pe dibuite robinetul de oxigen și-l deschide pentru cîteva secunde. Iurkovski respiră lacom, apoi se ridică încet, clătinîndu-se. Alexei Petrovici îl ajută…




E a patra zi de cînd tot merg. În prima zi au mers prin deșert. Atunci a căzut Iurkovski pentru întîia oară și nu mai voia să se ridice. Bîkov i-a dat oxigen. În cea de-a doua zi… hm… în cea de-a doua zi? A, Bîkov era cît pe ce să cadă într-o groapă cu nisip mișcător. Abia l-a scos Iurkovski. S-au odihnit mult, aproape o oră, în locul acela și au băut suc. Și Grișa respira parcă mai ușor, cu toate că nu și-a recăpătat cunoștința… Bună zi… Dar ziua a treia? Da, în ziua a treia le-au înțepenit mîinile și nu le mai dădeau ascultare. Grișa se făcuse de trei, de cinci ori mai greu… Au legat curelele una de alta și și-au atîrnat targa de grumaji. Pe urmă, cît au dormit, i-a troienit nisipul. Și azi, înainte de a porni din nou la drum, i-a troienit. Iurkovski și Dauge au trebuit să fie dezgropați… Așa e — trei zile! Iar într-o zi străbat în medie treizeci de mii de pași. Bîkov are un pasometru. Au străbătut o sută de mii de pași și aveau în total o sută cincizeci de mii. Va să zică au mai rămas numai cincizeci de mii.

Azi au examinat arsurile lui Dauge. Pielea s-a cojit, sîngerează… Bîkov îi bandajează picioarele cum se pricepe. Apoi ia din spinarea lui Iurkovski rucsacul în care se află termosurile lui Dauge. Are impresia că Iurkovski a băut de două ori pe ascuns…

Bîkov cară totul în spinare. Iurkovski a căzut iar. Fulgerările albastre aruncă o lumină tremurătoare pe corpul lui negru, întins pe jos.

— Scoală!

— Nu…

— Scoală, am zis!

— Nu pot…

— Scoală, că te omor! tună Bîkov, făcînd un efort.

— Lasă-mă pe mine cu Grișa! horcăie furios Iurkovski. Du-te singur.

Totuși se ridică.

Printre pleoapele grele de oboseală, Bîkov vede o umbră lungă, care se clatină mereu. Vîntul își schimbă direcția. Acum bate din spate, îi ajută la mers, iar cînd contenește, corpul pare insuportabil de greu. Bine că nu s-a abătut Furtuna neagră… Iurkovski cade din nou și rămîne nemișcat, cu degetele înfipte în nisipul cu boabe mari. Spre miazănoapte zările se mistuie încet.

— Scoală!




În timpul unui popas, Bîkov, istovit, sleit de puteri, a adormit, lăsîndu-l pe Iurkovski de veghe. În cea de-a patra zi au făcut cel mult douăsprezece mii de pași. Cît a dormit Bîkov, Iurkovski și-a scos termosurile cu resturi de ciocolată lichidă și cu limonadă, balonul cu oxigen, a pus totul cu grijă în rucsacul aproape gol, care stătea lîngă targă și, prinzîndu-și cu chiu cu vai casca, a pornit tîrîș în bezna nopții, ca să-și afle moartea în mijlocul deșertului. Bîkov s-a trezit la timp. L-a găsit pe geolog tocmai în clipa cînd acesta, simțind că n-o să-l tină puterile să se îndepărteze prea mult, se căznea să-și scoată casca, ce se agățase de ceva. Bîkov l-a luat în cîrcă — n-au suflat nici unul o vorbă — l-a dus la locul popasului, l-a ajutat să-și fixeze casca și să-și prindă termosurile și balonul cu oxigen, după care i-a spus:

— Vreau să dorm, sînt foarte obosit. Dă-mi cuvîntul că în timp ce voi dormi n-ai să fugi…

Iurkovski nu răspunse.

— Mi-e tare, tare somn… Tu nu mă lași să dorm, Volodea…

Iurkovski se încăpățîna să tacă, fîrnîind cu ură în microfon.

— Lasă-mă să dorm, Volodea!… O să vorbim cînd am să mă trezesc. Te rog, Vladimir Sergheevici…

— Bine — zise deodată Iurkovski. Dormi, Alexei, e-n ordine…

Bîkov vru să spună un cuvînt de încurajare, dar nu mai fu în stare: adormise.




Cerul e din nou învăluit de nori purpurii. Bate un vînt puternic dinspre nord, care ajută la mers. Norii au venit dinspre Golconda, în vreme ce Bîkov dormea. În zare se agită umbrele sinuoase ale trombelor, exact ca în urmă cu trei săptămîni, cînd „Băiatul” gonea împotriva vîntului spre Golconda uranică, mergînd spre pieire. Acum „Băiatul” a încremenit pentru totdeauna, lipit cu blindajul fumuriu de nisipul sticlos, uriaș monument al Marelui marș. Comandantul lui doarme somnul de veci. Undeva printre stînci și-a găsit o moarte ciudată Bogdan Spițîn… Dar marșul nu s-a sfîrșit încă. Nu s-a sfîrșit!

De fiecare dată cînd se trezea după un somn chinuit, Bîkov se uita nespus de furios la Iurkovski. Geologul nu mai putea duce targa. Cădea mereu și-l scăpa pe Dauge. A mai încercat o dată să fugă. Bîkov nu putea însă să-l piardă pe Iurkovski! Prin dispariția lui s-ar fi pierdut o sumedenie de cunoștințe valoroase, cunoștințele unui om care a studiat drumurile de acces spre Golconda. Omul acesta cutezător trebuie să ajungă. El le va da oamenilor Golconda, le va da fabuloase cîmpii de nisip, unde nisipul e mai scump ca aurul, mai scump ca platina…

Bîkov se ridică anevoie în picioare. Deschide robinetul de oxigen și înghite cu lăcomie, numărînd zorit pînă la zece. E o porție necesară, căci altfel picioarele nu se vor mai urni. Se lasă încet în genunchi și ia în cîrcă, icnind, corpul moale al lui Dauge. Iurkovski rămîne în nisip. În cîteva ore vîntul a strîns în jurul lui un mic val de nisip negru.

— Știi, Bîkov, așa nu merge… — Vocea îi este răgușită, dar calmă: Nu sînt de acord cu asta…

Bîkov ar fi în stare să-l sfîșie, dar nu-l țin puterile și de aceea spune cu glas hodorogit și amenințător:

— Vorbe!… Scoală!

— Lasă-ne aici! Ce să te mai chinuiești! Ai să mori și dumneata și…

— Nu-i treaba ta! Scoală! Înainte! Iurkovski șovăie. Ce, vrei să capeți o cunună de erou?… De mucenic? Te înșeli. Am să te mîn din urmă, pînă am să cad și eu! Iar dacă am să cad, ai să te tîrăști singur mai departe! Ai înțeles? Scoală!

Și Iurkovski se ridică. Bun băiat! De-ai noștri, sovietic, măcar că are metehnele iui… După cel de-al cincilea kilometru, Bîkov nu mai este furios pe el, iar după cel de-al zecelea îl îndrăgește ca pe un frate. Tace, nesuferitul, nu cîrtește, nu se jeluie, măcar că-i cade părul, pielea îi e numai crăpături, iar fața lui — mai neagră ca pustiul. Se clatină… „Prietene drag, o să ajungem, o să ajungem neapărat! Uite că am mai făcut zece kilometri. Înainte, înainte!”… Un pas, doi, trei…

Iurkovski bombăne:

— Ascultă, Alexei… În caz că totuși n-ajung… E vorba de enigma lui Tahmasib, de Centura roșie… Cred… sînt sigur… Acestea sînt niște bacterii. Colonii de bacterii. Dar nu bacterii de-ale noastre. E o altă viață… O viață anorganică. Trăiesc pe seama radiațiilor. Absorb radiațiile radioactive și trăiesc din energia lor… Auzi, Bîkov?

Da, da, aude. „Bacterii și radiații…”

— Se strîng în jurul locului unde urmează să se producă o explozie atomică — continuă Iurkovski. Formează un cerc… Centura roșie… și așteaptă. „Băiatul” a nimerit într-un loc din acestea. Sub el s-a produs o explozie. O explozie atomică în adîncuri. Ele sînt acolo unde trebuie să se producă explozia, se strîng și așteaptă… Produsul dezintegrării e foarte activ… O desfătare pentru ele… Auzi? Sînt aproape sigur…

Da, Bîkov aude. Merge de-a lungul unui șir de bolovani și aude tot. Dar unde e, în definitiv, defileul? Trebuie să fie aici… Apă…

— Comunică tuturor să se ferească de Centura roșie. Unde e Centura roșie, are loc o explozie în adîncuri. Ai să comunici? Auzi?

— Da, da, am să comunic… Ai să comunici tu însuți!…

Un pas, doi… zece… cincisprezece…

În cea de-a șasea zi s-au apropiat de defileu. N-au găsit numaidecît intrarea în trecătoare. Lăsîndu-i pe Iurkovski și pe Dauge lîngă un zid de piatră, Bîkov a umblat mult în căutarea trecătorii. Văgăuna neagră era năpădită de spini și avea un aspect lugubru în lumina roșie a cerului de loc. Bîkov se întoarse la Iurkovski, îl luă pe Dauge în cîrcă, porni de-a lungul zidului și se prăbuși chiar la intrarea în defileu. Cînd părea că-și pierde cunoștința, cînd că și-o recapătă, apoi iarăși și-o pierdea, de parcă i-ar fi fost suflată de vînt. Cu mintea tulbure, îl auzi pe Iurkovski strigînd cu glasul răgușit, înghițind cuvintele:

— Ticăloaso! Las' că mai venim noi… Ne întoarcem! Ai să plătești tu pentru moartea, pentru chinurile noastre! Blestemată planetă!… Ai să muncești pentru noi, pentru oamenii de pe Pămînt, ai să ne dai lumină și viață… O să te ferecăm în oțel, în beton! Ai să muncești!

— Ajunge! spuse Bîkov și se ridică, sprijinindu-se de un bolovan zgrunțuros…




Nu, nu mai poate merge. Dar se poate tîrî. Se poate tîrî în patru labe, trăgîndu-l după el pe Dauge. E mult mai ușor decît să-l care în spinare. Iurkovski se tîrăște și el…

Bîkov se oprește, aprinde lanterna și se uită de jur împrejur. Iurkovski e aici. Șade lungit ceva mai la o parte de corpul inert al lui Iohanîci, cu coatele sprijinite în nisip, și-l privește prin peretele opac al căștii.

S-au legat unul de altul cu o curea de la rucsac. Trebuie să fie mereu cu ochii la curea; odată s-a desfăcut și Bîkov a luat-o mult înainte. A trebuit să se întoarcă și să-l caute pe Iurkovski, care se învîrtea neputincios în mijlocul defileului. Se pare că a orbit. Dar cînd se ține de curea, nu rămîne în urmă…

Iată urmele „Băiatului”: crengi înnegrite și scorojite, smulse cu tot cu bolovani din stîncă. Spinii au năpădit din nou defileul, dar de mers se poale merge. Au mai rămas doar cîteva mii de pași…

Bîkov se așază, trăgîndu-și sub el picioarele înțepenite. Pielea de pe genunchi s-a luat cu totul, dar, ciudat, nu simte nici o durere. Și e bine așa.

— Acolo e mlaștina, Volodea. A mai rămas o nimica toată. Hai!

— Hai! zice Iurkovski.

— Așadar, înainte? întreabă Bîkov.

— Înainte! răspunde Iurkovski.

… În ceața luminiscentă ce stăruia deasupra mlaștinii fremătau lujere de uriașe plante albicioase. Creșteau des, așa încît cosmonauții trebuiau să se strecoare printre tulpinile lor groase și alunecoase. Smîrcul plescăia și clefăia, trăgîndu-i pe oameni în gura lui udă și murdară. Înaintea ultimului salt, a saltului hotărîtor, făcură un lung popas și Bîkov scoase prețiosul și mult rîvnitul termos al lui Dauge, ultima lor nădejde și ultimul lor sprijin. În termos erau aproape doi litri de suc de portocale. Cînd văzu bidonul negru, cu pereții zgrunțuroși, legănîndu-se în lumina lanternei, Iurkovski rîse pe înfundate. Bîkov îi permise geologului și își îngădui și sieși să bea cîte cinci înghițituri de suc dătător de viață, apoi turnă în gura uscată a lui Dauge un pahar întreg. Pe urmă dormiră cu rîndul trei ore și mai băură cîte cinci înghițituri…

Apoi Bîkov, cu Dauge pe umeri, se afundă în smîrc și Iurkovski îi scoase afară. Ceea ce i-a uimit mai mult a fost că au găsit numaidecît locul unde coborîse cu o lună în urmă „Hius”.

Dar Hius” nu era aici…

Pe locul lui se întindea un cîmp larg, cu diametrul de vreo șaizeci de metri, acoperit cu o scoarță tare ca de asfalt. Din centrul cîmpului porneau crăpături lungi, prin care răzbea desișul plantelor acelora mari și albicioase, cu tulpinile groase și alunecoase…




„HIUS” VERSUS VENUS


Lui Mihail Antonovici îi plăcea asta cel mai mult pe lume — să stea în grădinița vilei sale din Altai, unde, sub un arin mare și des, avea o măsuță pusă anume pentru el, și, înconjurat de cărți, să lucreze pe îndelete, metodic. Îl interesau unele probleme ale cosmonauticei teoretice și visa de mult să scrie o carte mică, dar plină de miez, care să sistematizeze toate realizările cele mai de seamă obținute în acest domeniu în ultimii douăzeci de ani.

De specialitate matematician, absolvent al facultății de matematică și mecanică de la Universitatea din Leningrad, el a lucrat la început în cadrul Institutului de Cosmonautică. Își iubea nespus de mult munca. Simțea cea mai mare desfătare să vadă răsărind de sub pana lui rînduri de formule, aproape întotdeauna foarte complicate, dar de regulă elegante și frumoase, pline de un înțeles adînc. Lucra bine și greșea rar.

Fără să-și dea seama, s-a lăsat pasionat de problemele matematice legate de dirijarea automată a rachetelor cu propulsie pe bază de combustibil atomic, noi pe atunci. Asta i-a hotărît soarta. Energicul Kraiuhin l-a atras în sfera vastei sale activități, l-a pus să facă școala de cosmonauți și l-a trimis, printre cei dintîi, în zborurile de încercare de dincolo de centura asteroizilor. Aceasta s-a întîmplat cu vreo cincisprezece ani în urmă.

Mihail Antonovici a fost și pe Lună, și pe Marte, și chiar în centura asteroizilor, a devenit un excelent navigator, a trecut prin numeroase aventuri și a văzut atîtea cîte nici prin vis nu puteau să-i treacă unui colaborator științific al Institutului de Cosmonautică, specializat în matematica aplicată. Totuși, cel mai mult pe lume îi plăcea să stea la umbra copacului aceluia pletos, să caute prin tomuri groase, cu scoarțe tari, să umple foile albe de hîrtie cu rîndurile grațioase ale tainicei scrieri matematice și să asculte freamătul frunzelor deasupra capului, cînd soarele arzător stă neclintit în tăriile albastre… Adie un vînticel blînd, sub masă stă, pusă la rece, într-o căldărușă cu gheață artificială, o sticluță de narzan. Printre tufele de coacăze, soția și fetița lui strîng poame pentru dulceață, iar feciorul, un băiat tare poznaș, s-a așezat, desigur, lîngă un mușuroi de furnici și își exprimă în gura mare profunda lui uimire… Cerul e senin, fără nici un nouraș. Pe marginea cupolei albastre a cerului plutește o libelulă și aripile ei reflectă toate culorile curcubeului… E tare bine!




După ce și-a luat. rămas bun de la tovarășii săi, Mihail Antonovici a mai stat mult în ecluză, rezemat în coate de marginea deschizăturii chepengului, privind cum se mistuie în negura învolburată luminile din spatele „Băiatului”, ce se afunda în jungla mlaștinei. Luminile au dispărut și dintr-o dată s-a făcut mai întuneric. Navigatorul a rămas singur.

A trecut o zi și o noapte și deasupra mlaștinei s-a făcut iarăși ziuă. Era o zi mohorîtă. Bezna de peste noapte a devenit trandafirie. Ca și pînă atunci, deasupra mlaștinei stăruia ceața. Lipicioasă, deasă, se ridica în valuri moi, fără zgomot, peste craterul de noroi în clocot, și rămînea suspendată ca un val greu deasupra planetonavei, învălătucind tulpinile albicioase ale plantelor uriașe — ciuperci în culori opace, droseraceele tremurătoare, și altele — incolore și strîmbe. În semiobscuritatea roșiatică, tulpinile lor aci se iveau, aci dispăreau, părînd că plutesc ca într-un vis și că nu pot nicidecum să se îndepărteze și să se facă nevăzute. Uneori cădea cîte o. ploaie caldă, pîcla se îndesa și clocotul izvoarelor fierbinți era acoperit de răpăitul uniform al stropilor de ploaie.

Mihail Antonovici cercetă întreaga navă. Înlocui cîteva aparate care avuseseră de suferit în timpul coborîrii, controlă aparatele și făcu ordine în cabinele tovarășilor săi. De sub perna lui Dauge căzu jos un teanc de foi albăstrii cu muchiile roșii. Erau niște scrisori bătute la mașină; scrisorile Mariei Sergheevna. Mihail Antonovici le strînse cu grijă și le vîrî în sertarul măsuței. În cabina lui Iurkovski zăcea pe podea un caiet gros, cu scoarțe negre de piele. Mihail Antonovici îl recunoscu; era caietul în care Volodea își scria de cîțiva ani încoace poeziile. Filele scrise erau pline de desene care înfățișau fregate și profiluri mîndre de oameni. Ultima poezie începea așa:
		Însoțitoare-a toamnei cenușii,



		Nu m-ai uitat, iubito? Mă aștepți?








Toate cele patru strofe (scrise pe același ton) erau subliniate apăsat și însoțite de un comentariu categoric al autorului însuși. Mihail Antonovici scoase un oftat, se așeză pe marginea patului, citi cîteva versuri și vîrî caietul în buzunarul salopetei, ca să aibă ceva de citit înainte de culcare. Iurkovski nu făcea niciodată un secret din versurile sale, cu atît mai puțin față de prietenii apropiați.

În prima zi, legătura a fost proastă, aparatul de recepție rămînea mut. Zadarnic ședea Mihail Antonovici ore întregi în fața microfonului, răsucind maneta variometrului bolborosind plin de speranțe:

— „Băiatul”, „Băiatul”… Aici „Hius”! Răspunde. De ce nu răspunzi? „Băiatul”, „Băiatul”, aici „Hius”! Ascult…

„Băiatul” nu răspundea. O dată însă au ajuns prin eter pînă la „Hius” niște semnale misterioase: trei puncte linie punct, trei puncte linie punct… Zguduit, navigatorul a încercat în van să intre în legătură cu necunoscutul aflat la ananghie. Abia multe zile mai tîrziu Ermakov l-a lămurit că semnalele acelea erau relevmentele lui Bondepadhai, care și-a găsit moartea.

Cînd, în sfîrșit, s-a auzit în difuzor, printre foșnetele, vuietele și pîrîiturile din eter, vocea calmă și măsurată a lui Ermakov, Mihail Antonovici s-a bucurat ca un copil. Din momentul acela legătura a fost restabilită. Comandantul i-a comunicat că totul e în ordine. Ținta a fost atinsă. Golconda opune rezistență, recurgînd la cele mai infernale mijloace, totuși cercetările își urmează cu succes cursul. Geologii lucrează zi și noapte și au strîns un material bogat. Spițîn și Bîkov îi ajută și ei cum pot.

— Așa, așa… — spuse Mihail Antonovici, dînd bucuros din cap. Transmiteți-le salutările mele, Anatoli Borisovici!

Echipajul „Băiatului” e acum atît de ocupat cu cercetările, încît legătura cu Mihail Antonovici o va ține de cele mai multe ori Ermakov. El și-a scrîntit puțin piciorul și, din pricina aceasta, nu poate lua parte la lucrările din exterior.

— Vai! făcu îngrijorat Mihail Antonovici. Cum așa? Ce imprudentă!…

Uneori vorbea cu el Alexei Petrovici. După spusele acestuia, Bogdan nu izbutea de loc să intre în legătură cu „Hius” atunci cînd era de cart. Ce ghinion! Mihail Antonovici se arăta dezolat și-l ruga să-i transmită lui Spițîn salutări aparte. Ținea foarte mult la Bogdan, mai mult decît la toți ceilalți. Erau prieteni vechi. Cincisprezece ani nu-s glumă!

Adesea însă eterul rămînea mut. Nu se auzeau decît trosnetele descărcărilor electrice din atmosfera aceea atît de agitată. Pe Mihail Antonovici îl apăsa nostalgia și singurătatea; E tare greu cînd n-ai cu cine să schimbi o vorbă, să mai rîzi, să te mai ciorovăiești. Pînă și la masă îi era urît de unul singur; nu-i venea să pună nimic în gură. Mihail Antonovici încerca să lucreze, dar nu putea să scrie nici măcar un rînd. A încercat să citească. La început, îndeletnicirea asta l-a mai distrat; biblioteca planetonavei avea multe cărți bune și noi; unde mai pui că Mihail Antonovici a citit puține cărți de literatură în anii din urmă, căci munca nu-i lăsa o clipă de răgaz. Această pasiune n-a ținut însă mult; nu-i dădeau pace gîndurile: prietenii, familia…

Nostalgia l-a făcut să iasă afară. Odată, trecînd peste ordinul strict al comandantului, care îi interzisese să părăsească nava, fără a avea absolută nevoie s-o facă, Mihail Antonovici a luat pistolul automat și a ieșit în ceața ce se ridica valuri-valuri. A hoinărit mai bine de un ceas prin jungla de echisetacee, uitîndu-se sperios în dreapta și-n stînga, atent la orice zgomot al mlaștinei, și a strîns într-un container cîteva exemplare interesante din flora locală — bucăți de alge albicioase, căciulițele fosforescente ale unor ciuperci tinere. Într-un borcan special a luat și puțin din nămolul acela respingător. Pe urmă a pierdut toate astea, cînd, afundîndu-se în mlaștină, a încercat să iasă, apucîndu-se de tulpinile alunecoase și șubrede ale uriașelor plante ce creșteau aici. Ieșind la suprafață, dezarmat, căci își pierduse în mlaștină și pistolul, a căutat multă vreme planetonava, orbecăind prin ceața roșiatică. După toate cîte a pătimit atunci, s-a jurat să nu-și mai părăsească adăpostul, mulțumindu-se cu ceea ce putea vedea și auzi din pragul navei. Și trebuie spus că nu ducea lipsă de impresii noi…

Într-un rînd, din mlaștină s-a ivit o vietate uriașă, cu pielea lucioasă; răsuflînd greu și sforăind, dihania își aținti albeața ochilor ei hidoși asupra navigatorului, care încremenise locului. Venindu-și în fire, Mihail Antonovici a dat să ia pistolul, dar ciudatul musafir s-a făcut nevăzut, mistuindu-se în ceață. Pe blindajul planetonavei se prelingeau niște moluște uriașe liliachii, apoi cădeau greu, afundîndu-se în nămol. Pe deasupra capului treceau uneori, prin pîcla roșiatică, umbre largi. Cîte o plantă carnivoră sfîșia în bucăți o omidă gigantică, ce se zbătea disperată; cineva țipa răgușit în pîclă; prin ceață plutea parcă un șirag uriaș și nesfîrșit de ghemotoace păroase, fluturîndu-și ațele lipicioase. Mihail Antonovici a închis chepengul și s-a dus să se culce, fără a mai apuca să vadă coada uriașului monstru. Odată, cînd moțăia lîngă aparatele de bord, planetonava s-a clătinat ușor. Mihail Antonovici s-a trezit și a ieșit afară, să vadă ce s-a întîmplat. Lîngă planetonavă se formaseră, niște gropi largi, ovale, care se umpleau repede cu un fluid tulbure: probabil trecuse pe-alături un monstru necunoscut, atingînd planetonava și lăsînd urmele acestea uriașe, precum și un coridor larg în zidul fremătător al junglei.

Aducînd în ecluză sistemul de semnalizare al instalației de radio, ca să nu scape cumva apelul prietenilor săi, Mihail Antonovici ședea ore întregi cu degetul pe declanșatorul pistolului, observînd împrejurimile și trăgînd cu urechea. Platforma de asfalt din jurul planetonavei s-a umplut repede de alge albicioase. Primele zile, Mihail Antonovici a urmărit centura aceasta de alge, care se strîngea mereu. Pe urmă s-a văzut nevoit să taie de fiecare dată, înainte de a-și începe observațiile, o ferestruie în peretele de plante care împăienjeniseră corpul planetonavei. Adînc înfundată în mlaștină, planetonava era înconjurată de lumea ciudată și înfiorătoare a acestei planete, care numai datorită unei erori poartă numele zeiței dragostei și a frumuseții. Atmosfera planetei era compusă din bioxid de carbon, azot și o ceață fierbinte, apa de pe planetă era apă grea, otrăvitoare, cu un mare procent de apă de deuteriu și tritiu. Stăruia aici o căldură jilavă, a cărei temperatură se ridica la 100 °C. Flora și fauna erau de așa natură, încît numai văzîndu-le îți pierea pofta să le folosești la mîncare…

— Bine că Golconda voastră nu seamănă cu mlaștina asta — îi spunea uneori Mihail Antonovici lui Ermakov.

Drept răspuns, acesta se mărginea să tușească.

În semiobscuritatea fierbinte a zilei de pe Venus se aprindeau ici-colo niște luminițe îndepărtate, mlaștina scotea cîte un oftat greu, tulpinile ciupercilor uriașe plesneau cu zgomot, aruncînd o ploaie de spori alunecoși și luminiscenți. Poate nu erau spori, dar Mihail Antonovici a văzut cu ochii lui cum bilele acestea liliachii, elastice, cît pumnul de mari, scoteau niște tentacule albe de îndată ce cădeau în mlaștină. Vîntul aducea cu sine o ceață care răspîndea o lumină puternică. Vălurile ei de un albastru vînăt se așterneau grele printre alge. O dată s-a stîrnit o furtună. Ceața a devenit verzuie, tremurătoare. Bubuiturile s-au învălmășit. Printre tulpinile plecate la pămînt s-au pornit să dănțuiască globurile albastre ale fulgerelor sferice, împroșcînd foc.

S-a lăsat o dogoare și deodată s-a abătut un vifor încins. Planetonava se clătina într-o parte și în alta. Ținîndu-se de marginile deschizăturii chepengului, Mihail Antonovici văzu uimit acul termometrului urcînd vertiginos și trecînd de două sute. Un val de nămol izbi planetonava, aruncîndu-l pe navigator departe de chepeng. Multă vreme n-a putut să se ridice, sucindu-se în mîlul acela gros și lunecînd cu picioarele, iar cînd, în sfîrșit, s-a ridicat, n-a mai avut putere să închidă chepengul. După a treia sau a patra încercare, capacul greu, izbit de o rafală de vint, îl trînti jos pe Mihail Antonovici, care își pierdu cunoștința. Și-a revenit după o jumătate de oră sau poate după o oră. Uraganul se potolise. Ecluza era plină de nămol. În jurul planetonavei se adunase o grămadă de alge în putrefacție.

A doua zi, Ermakov i-a comunicat că Dauge e bolnav. Vestea asta l-a tulburat mult. I se părea că este prima lovitură ce li se dă și că e de rău augur. Venus se năpustea asupra oamenilor cutezători veniți de pe Pămînt. Mihail Antonovici a stat cîteva ore culcat în pat, cu ochii țintă în tavanul căptușit cu burete galben de polimer. Își aduse aminte de ciudatele cuvinte rostite de Tahmasib, în delir. Navigatorul avea febră. Termometrul arăta 39° — temperatura lui Dauge, care și el era bolnav. Mihail Antonovici scutură termometrul, se ridică în capul oaselor și, descumpănit, își înfipse dinții în muștiucul pipei goale. Ce-i asta? Poate că boala s-a și cuibărit în el și stă la pîndă… Cînd au să se întoarcă tovarășii, au să găsească planetonava goală, lipsită de viață, și nici măcar n-au să poată intra în ea. Ar trebui, pentru orice eventualitate, să țină deschis măcar chepengul de la exterior… Da, dar dacă intră în ecluză vreo dihanie? N-o mai scoți de-acolo…

Mihail Antonovici ofta și își sugea pipa. Apoi, pentru întîia oară de cînd era aici, intră în cabina-arsenal și controlă rachetele de semnalizare. Erau ca două țigări de oțel, lungi de o jumătate de metru, acoperite cu un strat gros de unsoare, prevăzute cu dispozitivele de lansare — niște trepiede grele, la care era atașată o șină. Racheta se așază pe șină, apoi se conectează un mic dispozitiv de stabilizare și racheta e gata de lansare. Iar aici se află dispozitivul de lansare de la distanță… N-o să fie greu să facă toate pregătirile. Navigatorul încearcă să ridice una din rachete, se încordează: da, nu e cine știe ce grea, poate s-o ducă și singur… Dacă va rămîne în viață, va trebui să lanseze rachetele. „La douăzeci zero-zero, ora lui „Hius”, așa cum s-a înțeles cu Ermakov. Pe urmă va trebui să deschidă, fie ce-o fi, chepengul de la exterior și să aștepte. Mihail Antonovici fixă tripiedele, asudă punînd pe ele rachetele, își admiră opera și-și simți sufletul parcă mai ușurat..

Ziua, o zi lungă cum sînt zilele de pe Venus, trece și se lasă noaptea. Deasupra mlaștinei se așterne din nou bezna încețoșată. „Băiatul” își încheie acțiunea. Exploratorii montează radiogoniometrul pe noul rachetodrom și adună ultimele exemplare de rocă. În curînd Mihail Antonovici va decola cu „Hius” și va zbura după relevmentele ce i se vor indica. Mai e puțin și exploratorii vor fi iarăși cu toții laolaltă! Vor zbura apoi pe satelitul „Țiolkovski”, unde-i așteaptă întîlnirea cu cei de acolo! Apoi vor face cale-ntoarsă pe Pămînt, și acolo — altă întîlnire, cea mai frumoasă dintre toate!

Mihail Antonovici își aduce aminte cum s-a întors pentru întîia oară din Cosmos. Flori, muzică, o mare mulțime de oameni și printre ei — Zoia. Era tînără de tot laboranta-șefă a institutului lui Kraiuhin. Mihail Antonovici o necăjea mereu. Frumoase vremuri! Era în perioada de înflorire a rachetelor cu propulsie atomică, o perioadă în care s-au ridicat oameni de talia lui Kraiuhin, Privalov, Sokolovski… Era perioada cînd bătrînul Șraiber din Novossibirsk a emis minunata idee a “reflectorului total”. Dar, vai, cum a fost primită ideea aceasta! „Un bătrîn dement! Un alchimist obscurantist! Un idealist! Un fantast!” Unii șușoteau pe la colțuri: „Ha-ha!… Reflector total… Curat ca nuca-n perete!” „Niște proști, dacă nu ceva mai rău!”-a spus atunci despre ei, furios, Kraiuhin. A fost o luptă cumplită. Kraiuhin era cît pe ce să fie îndepărtat sub motiv că ar fi exercitat presiuni. Și pînă la urmă, iată „reflectorul total”: „Hius” versus Venus! Deocamdată merge bine! Ptiu, să nu-i fie de deochi.

În cea de-a nouăsprezecea zi de la plecarea „Băiatului”, Mihail Antonovici se simți rău. S-a trezit la auzul unei voci și, sărind din pat, a scrutat îndelung semiobscuritatea din cabină, pînă și-a dat în cele din urmă seama că era propria lui voce. Își simțea capul nespus de greu. În vîrfurile degetelor îl înțepau mii de ace. I se făcu iarăși somn. Ațipi puțin și, cînd se trezi, căută termometrul. Controlă temperatura, care se dovedi a fi normală.

— „Ridicați-vă, oameni ai muncii…” — fredonă el fals și îl fulgeră gîndul că murmura întotdeauna cîntecul acesta dimineața, cînd se simțea prost, ca să înșele vigilența soției; niciodată nu l-a cîntat în cursul expedițiilor sale. Ce poate fi mai rău decît să se îmbolnăvească acum, cînd e singur cuc pe o navă pustie!

Se sili să se ridice și, ținîndu-se cu mîna de nervurile de oțel de pe pereții coridorului, trecu în cabina de comandă, unde se așeză lîngă stația de radio. „Băiatul” nu răspundea.

— Trebuie să iau puțin aer — spuse Mihail Antonovici, cu glas tare. Sînt bolnav, trebuie să iau puțin aer.

Străbătu coridorul, călcînd nesigur, și se opri în fața cabinei în care se păstrau costumele de protecție. Aruncă o privire împrejur. Globurile mate ale lămpilor aruncau o lumină odihnitoare. Pe pereții grei de metal se mai vedeau ici-colo pete cafenii, urme ale mucegaiului roșcat care pătrunsese în planetonavă cu trei săptămîni în urmă. Mihail Antonovici simți deodată, cu toată ființa lui, liniștea apăsătoare ce se cuibărise în coridoarele și în cabinele pustii, liniștea așteptării, liniștea singurătății.

— Sus, sus, la aer… — bombăni navigatorul, punîndu-și costumul.

Ajunse anevoie la ecluza de sus. Casca îl apăsa pe umeri parcă mai tare ca oricînd. Mîinile lui deschiseră anevoie chepengul. Se trînti în coate pe marginea deschizăturii largi.

Ceața se risipise. Deasupra capului stăruia o beznă de nepătruns; în jur, cît puteau cuprinde ochii, se întindea cîmpia, răspîndind o lumină slabă.

Mihail Antonovici dădu în lături tulpinile lipicioase ale algelor care împresuraseră nava și le rupse cu ciudă, căci îl împiedicau să vadă. Pretutindeni stăpînea întunericul și pustiul…

— Pustiu… — șopti navigatorul.

Deodată văzu o lumină purpurie la orizont. Geana aceea de lumină se apropia, creștea, mistuia bezna. Mihail Antonovici scoase un țipăt, deslușind drept înaintea sa un deșert nisipos. În mijlocul cîmpiei măturate de vînt se înălța o trombă uriașă. Stătea absolut nemișcată, amenințătoare. Vedenia rămase suspendată în fața navigatorului, care se trase speriat înapoi. Apoi tromba se clătină, străbătută de un freamăt, și se făcu nevăzută. Doar în depărtare, dincolo de coama munților care deveniseră purpurii, se aprinse și se stinse iute o pată luminoasă…

…Deasupra mlaștinei se ridică din nou o geană de lumină. Mihail Antonovici se trase îndărăt. În ceața luminoasă se profilară contururile unei stînci gigantice, cu vîrful scînteind în argint. „Zăpadă? La o sută de grade?” La poalele stîncii se vedeau copaci roșiatici, cu coroane ciudate, turtite. Erau mulți, foarte mulți, o pădure întreagă… Povîrnișurile muntelui erau acoperite de copaci. Ce frumos era!…

Navigatorul închise ochii și-i deschise încet din nou. În jur — întuneric și pustiu. „Să fi fost un miraj?… se întrebă el. Miraj sau halucinație?…”

Mihail Antonovici nu-și mai aducea aminte cum a coborît în cabinele echipajului. Capul i s-a mai limpezit. „Miraj sau halucinație?” Luă aparatul de filmat și se întoarse în ecluza de sus. Ciudata vedenie apăruse din nou în fața deschizăturii și navigatorul o filmă, consumînd zeci de metri de peliculă.

Developă filmul numaidecît. Cadrele de pe pelicula ultrasensibilă arătau lămurit niște coroane de copaci, o stîncă… Da, și-a adus aminte: mirajele din deșerturile de pe Pămînt se imprimă și ele pe peliculă. Așadar, pe planeta aceasta nu-s numai mlaștini infecte și deșerturi negre…

Mihail Antonovici se lăsă pe scaun și rămase așa multă vreme, cu privirea ațintită înainte. Un sunet strident îl făcu să tresară: prietenii! Se repezi la emițător. Vocea calmă a lui Ermakov îl făcu, ca întotdeauna, să prindă curaj. Mai bine să nu spună nimic despre toate neliniștile astea. Mirajul ca mirajul, dar vezi că azi cînd s-a trezit, a simțit un fel de slăbiciune. Cine știe ce boală o mai fi și asta… Poate totuși e mai bine să-l prevină pe Ermakov, să se sfătuiască cu el? Dar Mihail Antonovici nu se sfătui. Aduse vorba de Bogdan. Iar nu putea veni la aparat. Ce ghinion! De altfel a mai rămas puțin… Planul de acțiune?… Merge foarte bine…

În clipa aceea, sub picioarele navigatorului podeaua tremură și se lăsă în jos. Se auzi un șuierat subțire, prelung. Se pare că Mihail Antonovici a țipat, deoarece Ermakov l-a întrebat ce-a spus. În difuzor începură sa vîjîie sirene, se auziră hîrîituri, trosnete… Navigatorul încercă să se ridice de pe scaun, dar o nouă izbitură îl trînti jos. În cădere se apucă de marginea instalației de radio și o trase după el. Se auzi un zăngănit. Ceva căzu și se sparse… Cutremur să fie oare? Mihail Antonovici se ridică, îl strigă la microfon pe Ermakov. Drept răspuns se auziră niște hîrîituri și vuiete… Pereții se clătinară și se lăsară într-o parte… Ridicînd mîinile, navigatorul se prăbuși din nou pe podea și se rostogoli pînă se opri cu spinarea în metalul rece al tabloului de comandă. Șuierul ascuțit și prelung se transformă într-un duduit gros și puternic, care încetă o dată cu o izbitură însoțită de zgomote.




Din clipa în care planetonava s-a afundat adînc cu colierele reactoarelor în terenul acela mocirlos, straturile de nămol au continuat să se preseze și să coboare necontenit sub apăsarea masei ei de oțel, grele de mii de tone. Nămolul ceda micron cu micron, centimetru cu centimetru și, în cele din urmă, n-a mai rezistat. Uriașa planetonavă se lăsă greu într-o groapă cu noroi fără fund… Cînd se vor întoarce tovarășii, o vor căuta zadarnic… Ei nu vor găsi decît o mare pată neagră pe locul unde a stat planetonava… Și vor muri, lipsiți de apă, de oxigen și de hrană, dar mai ales fără mijloace de semnalizare, căci nu vor putea chema în ajutor pe cei de pe „Țiolkovski”…

Mihail Antonovici se apucă de marginea mesei de comandă, încercînd să se ridice. Planetonava se aplecase mult, lăsîndu-se într-o rînă… Peste cîteva secunde „Hius” se va culca orizontal… ba poate chiar se va răsturna cu duzele în sus. Asta înseamnă moartea! Mihail Antonovici ajunse, în sfîrșit, la masa de comandă și apucă manetele… În aparatele de bord se aprinse un curcubeu de becuri…

Mlaștina se cutremură. Un freamăt puternic răscoli jungla albicioasă. În mlaștină se căscă o groapă neagră, plină cu zeamă fierbinte, din care țîșniră nori de aburi albaștri… Înconjurat de o lumină orbitoare, însoțit de un tunet și un urlet prelung, „Hius”, aidoma unui uriaș artropod cu cele cinci labe ale sale, se desprinse din mlaștina în clocot, rămase pentru o frîntură de secundă suspendat deasupra ei, apoi se avîntă spre cerul negru, lăsînd în urma lui o platformă largă de asfalt, cu un diametru de vreo șaizeci de metri, plină de crăpături șerpuitoare care porneau de la centru…




— … „Băiatul”, „Băiatul”, aici „Hius”! Vă ascult! Aici „Hius”! „Băiatul”, „Băiatul”, „Băiatul”! „Hius” vă ascultă. Aici „Hius” vă ascultă. Trec pe recepție…

Mihail Antonovici așteptă o vreme, ascultînd vuietele din eter, după care închise stația. „Nu răspund. De cinci zile tac. Ce s-o fi întîmplat? De ce nu apare semnalul pentru coborîrea pe noul rachetodrom? Nu cumva…”

În bezna de nepătruns, „Hius” stă sprijinit cu toate cele cinci coloane pe un teren pietros, sigur, acoperit cu un strat subțire de praf negru. „Hius” e o mașină minunată. Numai „Hius”, cu sistemul lui de conducere uluitor de simplu, perfect stabil în zbor, cu motoarele lui puternice, putea să facă saltul acela peste stînci și să coboare cu o precizie absolută, fără a se sfărîma, cu toată vijelia cumplită de-aici, cu toate că era condus de un pilot, deși încercat, dar dezorientat în clipele acelea. Nu au fost zadarnice nopțile de nesomn ale lui Kraiuhin, Privalov și ale altor zeci și sute de oameni, care și-au pus la contribuție toată priceperea, uriașa lor experiență, tot sufletul lor de visători și creatori, pentru făurirea rachetei fotonice! „Hius” a ieșit biruitor acolo unde orice altă rachetă ar fi eșuat și ar fi zăcut acum sfărîmată, prefăcută într-un morman de blocuri de oțel…

„Hius” stă într-o beznă de nepătruns, teafăr și nevătămat, dacă nu punem la socoteală cele cîteva aparate lipsite de importanță și o garnitură de echipament radiofonic, pe care a spart-o, pare-se, Mihail Antonovici însuși…

„Hius” stă teafăr și nevătămat, dar unde? Navigatorul n-o știe. Asta însă n-are importanță. Mihail Antonovici zăbovește ore în șir aplecat deasupra stației de radio, chemînd transportorul și așteptînd semnalul pentru coborîrea pe noul rachetodrom. Dar semnalul se lasă așteptat. Dacă nu mai apare de loc? Mihail Antonovici se ridică și începe să umble prin cabină, potrivindu-și mereu, inconștient, bandajele murdare de pe mîinile pline de tăieturi.

Dacă nu se restabilește legătura, „Băiatul” va veni acolo unde a coborît „Hius” prima oară. Exploratorii vor căuta planetonava și n-o vor găsi în mlaștină. Au apă puțină… Atunci de ce nu semnalizează? Sau or fi semnalizat?

Mihail Antonovici își încordează mintea, străduindu-se să-și biruie slăbiciunea. Calm! Calm! Din orice situație sînt cel puțin două ieșiri, cum spune Grișa Dauge. Planetonava e teafără și nevătămată, deci pe Mihail Antonovici nu-l amenință nici o primejdie… Dar nu e vorba de asta… Să plece spre mlaștină? Să lase acolo un semn? Prostii! Ar trebui să străbată zeci de kilometri pe un drum din cele mai grele, „Hius” ar rămîne singur… Și-apoi, unde-i mlaștina? Încotro s-o apuce?…

Mihail Antonovici se plesni cu palma peste frunte. Cum de-a putut uita una ca asta? Amîndouă rachetele «la douăzeci zero-zero în orice zi, după ora de pe „Hius”» — așa a spus Ermakov. Navigatorul coborî în ecluza de jos și, dînd chepengul de perete, păși în bezna răscolită de vînt. E greu să coboare rachetele de semnalizare. Trebuie să le lanseze pe amîndouă, negreșit pe amîndouă! Una s-ar putea să n-o vadă Ermakov; așa i-a spus atunci.

Mihail Antonovici duse rachetele la vreo sută de metri depărtare de planetonavă. Le-a tîrît anevoie, clătinîndu-se în bătaia vîntului puternic, și le-a montat. A controlat ceasul și a conectat mecanismele de lansare. Pentru a se pune la adăpost, trebuia să se urce în planetonavă, dar nu putu găsi scărița flexibilă, pe care vîntul o împinsese undeva într-o parte. Pierzîndu-și cunoștința, Mihail Antonovici s-a ascuns după una din coloanele motoarelor cu reacție ale planetonavei, N-a văzut și n-a auzit cum s-au avîntat una după alta spre cer, ca două fulgere albe, cele două rachete de semnalizare, și acolo sus, dincolo de nori, cum s-au spart în orbitoare globuri de foc…

…Întors în sfîrșit pe bordul planetonavei, navigatorul se sili să-și scoată costumul de protecție, se tîrî anevoie pînă-n cabina lui și se trînti în pat. Stătu așa pierdut cîteva ore, după care bău, cu totul absent, o cană de bulion rece: apoi se urcă în cabina de comandă. Abia aici observă că ceasul lui de mînă era cu douăsprezece minute în urma cronometrului mare, un aparat ireproșabil, care funcționa pe baza disocierii moleculelor de metal. Așadar, a lansat rachetele de semnalizare cu douăsprezece minute mai tîrziu decît era convenit. Ermakov se poate să fi observat exploziile, după cum se prea poate să nu le fi observat… Dar navigatorul nu mai avea putere să se gîndească la consecințele posibile ale erorii sale. Acum nu-i mai rămînea altceva de făcut decît să aștepte.

Mihail Antonovici sări în picioare. Trebuie să fii măgar… adică nu, trebuie să fii speriat de moarte, ca să scapi din vedere o altă posibilitate, cea mai simplă! El poate să pună în funcțiune radiolocatoarele! Mai devreme sau mai tîrziu, Ermakov va intercepta semnalele și va găsi planetonava. E așa de simplu!…

Navigatorul se aplecă zorit deasupra tabloului de comandă al instalației antimeteoritice. Începu chiar să fredoneze un cîntec vesel, cînd văzu aprinzîndu-se lumina cenușie de pe ecranele rotunde…




Au trecut de-atunci patru zile.

— „Băiatul”, „Băiatul”, aici „Hius”… Dau relevmentele. Lungimea de undă…

Atmosfera de pe Venus e capricioasă. Ea nu lasă întotdeauna să treacă radioimpulsurile radiolocatorului. Răbdare, răbdare…

— Aici „Hius”, aici „Hius”! Dau relevmentele. Lungimea de undă…

Ce și-or fi zis oare cei de pe „Țiolkovski”, în caz că au observat rachetele? Și-au pus probabil doliu. Mahov o fi pregătit camioanele de salvare dirijate automat. Kraiuhin, îmbătrînit și mîhnit, șade în cabinetul său: visurile lui s-au spulberat, ținta pe care a urmărit-o toată viața n-a fost atinsă, „Hius” a pierit! Nu, „Hius” nu poate să piară! Nu poate să piară mașina aceasta minunată!…

— …Vă ascult. „Băiatul”, „Băiatul”, „Băiatul”…

Zilele treceau una după alta. „Băiatul” nici nu venea, nici nu răspundea. Înseamnă că s-a întîmplat o nenorocire. Înseamnă că degeaba așteaptă el și se chinuiește… Nu! El e obligat să aștepte. Nu se poate să nu se întoarcă ei…

— „Băiatul”, aici „Hius”! Vă ascult. Aici „Hius”… Dau relevmentele…

În cea de-a noua zi, Mihail Antonovici verifică radiolocatorul, controlă garnitura de alimentare din costumul de protecție, își luă pistolul și ieși afară, pe solul dur, pietros, pe care stătea „Hius”, Pe cer goneau nori purpurii. Aici nisipul era roșcat și mărunt. Vîntul mîna nisipul, vîjîia în căștile radiotelefonului și legăna desișurile de plante uscate, aflate la vreo două sute de metri de planetonavă. Erau copacii aceia cu coroanele turtite. Mulți din ei păreau arși, deși se aflau la mai bine de o jumătate de kilometru de planetonavă.

Mihail Antonovici se uită în dreapta și-n stînga, își îndreptă pistolul care-i atîrna de gît, își purtă palma pe suprafața zgrunțuroasă, acoperită cu noroi uscat, a uneia din uriașele tălpi ale planetonavei și porni înainte spre desiș. Nu mai putea să aștepte. Prietenii lui au murit, e limpede, dar el nu va pleca de-aici, nu va decola de pe planetă, pînă nu va găsi cadavrele lor…

Pătrunzînd în desișul ars, dădu aproape numaidecît de trei oameni. Unul dintre ei, de statură uriașă, se tîra șerpuind ca un vierme, agățîndu-se de asperitățile solului, și-l căra în spinare pe un altul, nemișcat și neputincios, înfășurat în cîrpe murdare. Cel de-al treilea venea tîrîș în urma lor. Avea petrecută în jurul șalelor o curea, al cărei capăt se întindea pînă la omul din față. Cei trei se tîrau drept spre navigator, care încremenise locului. Pierzîndu-și deodată glasul, sufocat de groază și de bucurie, Mihail Antonovici îl văzu pe cel ce se tîra ca un șarpe, izbindu-se cu casca argintie, ce-i ascundea capul, de trunchiul unui copac. Omul gemu surd și ocoli copacul, văzîndu-și în sfîrșit de drum…

Mihail Antonovici scoase un țipăt și se repezi spre ei. Atunci, cel din față se săltă cu o iuțeală uimitoare în genunchi și ridică pistolul.

— Care ești? spuse el, cu un glas răgușit.

— Alexei! strigă Mihail Antonovici și, căzînd în genunchi lîngă inginer, se lipi de dînsul și izbucni în lacrimi, copleșit de emoție și totodată nespus de bucuros.

Sub gheata lui afundată în nisip foșni o foaie de hîrtie, care fusese cîndva albă, dar care acum era mînjită de noroi, mototolită, cu marginile zdrențuite. Pe foaia de hîrtie se mai puteau încă desluși și pata neagră a Golcondei, și cercul care marca mlaștina, și un cerculeț roșu la sud-est de craterul de nămol. Dacă Mihail Antonovici ar fi cunoscut propriile sale coordonate, ar fi văzut numaidecît că „Hius” se afla în acest cerculeț — Anatoli Borisovici Ermakov, comandantul celei mai bune planetonave din lume, se înșela rar. Și de data aceasta s-a înșelat doar cu cîțiva kilometri…




Cînd Bîkov sfîrși de povestit, Mihail Antonovici izbucni din nou în plîns:

— Tovarășii mei! Dragii mei! Bogdan, Ermakov… — Pe obrajii lui bucălați și blînzi lunecau cu repeziciune boabe mari de lacrimi, încurcîndu-se în barba nerasă de cîteva zile.

— Nu plînge… — vorbi anevoie Iurkovski.

Acesta ședea tolănit într-un fotoliu, lîngă un cilindru închis, de un alb mat, în care moțăia, plutind gol-goluț într-o soluție tămăduitoare, Iohanîci, chinuit de atîtea bandaje și injecții.

Înghițindu-și lacrimile, Mihail Antonovici se uita cînd la capacul bombat al cilindrului, cînd la fața lui Iurkovski, neagră ca un tăciune, cînd la fața lui Bîkov, acoperită aproape în întregime de ochelari medicali speciali.

— Nu plînge, Mihail! repetă Iurkovski. Mai bine recepționează încă o dată Golconda…

Alexei Petrovici Bîkov își scoase ochelarii, cînd o cascadă subțire de “tu-tu”-uri” stăruitoare umplu cabina.

— Farurile — șopti el, mijindu-și ochii. Farurile noastre!…

„Tu-tu, tu-tu, tu-tu…”

— Te-ai putea orienta după aceste relevmente, Mihail? întrebă încet Iurkovski, cu o sclipire de triumf în ochii înfundați adînc în orbite.

— Sigur că da… Sigur că da! Navigatorul rotofei își frecă obrajii. Lacrimi mari începură să-i picure din belșug pe masa de comandă. Nu numai eu, orice novice ar putea s-o facă!… Pune-ți ochelarii, Alexei! strigă el, cu o voce îndurerată. Vrei să orbești?…

,Tu-tu, tu-tu, tu-tu,” — răsuna în spațiu, peste deșerturile și mlaștinile ce se pierdeau în hăul beznei, peste norii purpurii, peste navele sfărîmate, peste „Băiatul” schilodit, peste mormîntul necunoscut al lui Bogdan, peste craterul veșnic în clocot al Golcondei…

— Pînă la „Țiolkovski” mai avem o mie cinci sute de kilometri — spuse Mihail Antonovici și își căută în sfîrșit batista.

— Să nu plîngi, Mihail! șopti Iurkovski. Misiunea a fost îndeplinită… Mai mult… nu puteam face… Dar drumul e acum deschis. Iar noi… Bîkov… eu… și Grișa… ne-am întors.

Bîkov își puse din nou ochelarii.

„Tu-tu, tu-tu, tu-tu,” — cîntau farurile îndepărtate.




EPILOG


Lui Bîkov Alexei Petrovici, biruitorul deșerturilor de pe Pămînt, de pe Venus etc, etc, mîndria anului trei al Școlii superioare de Cosmonautică de la nevrednicul planetolog Volodka Iurkovski.






Salve!




Nu ți se pare, oare, frate al meu roșcovan, că corespondența dintre noi are un caracter oarecum convulsiv? În ultimii doi ani și jumătate (corectează-mă dacă greșesc) ți-am expediat patru scrisori la care am primit drept răspuns numai aproape o scrisoare. Și aceasta din urmă, cu un scris foarte lăbărțat, pe o jumătate de filă dintr-un caiet de școală. Istoria cunoaște un singur exemplu de corespondență tot atît de intensă, și anume corespondența dintre țarul Ioan cel Groaznic și cneazul fugar Kurbski. Istoria ne spune că într-un răstimp de șaptesprezece ani, înaltele persoane au izbutit să-și scrie numai șase scrisori.. Ivan a scris două, Kurbski — patru, după care a murit, se vede treaba din pricina efortului depus. În zilele noastre, oamenii sînt mai rezistenți, și eu îți scriu cea de-a cincea scrisoare. E drept că pentru asta mi-a trebuit un mare efort de voință și un anumit concurs de împrejurări.

Ieri, la vizita medicală, medicul-șef Leontiev, sprijinindu-și prima gușă pe cea de-a doua, a doua pe cea de-a treia, iar restul în piept, mi-a făcut cunoscut că-mi interzice să iau parte la cea de-a treia expediție în jurul Golcondei și îmi recomandă să fac gimnastică medicală și să consum (închipuie-ți!) biftecuri suculente. Somn, sală de sport, bazin, duș ionic, bibliotecă, iar mai departe om trăi și-om vedea. N-am obiectat nimic. Orice discuție cu Leontiev se reduce la contemplarea gușilor lui ridicate spre tavan și la această replică adînc gîndită:

„Hm… Nu pot nicidecum să-mi aduc aminte cînd pleacă următoarea planetonavă spre Pămînt!”

Așadar, acum o oră i-am petrecut pe băieții care pleacă în expediție și, fiind adînc mîhnit, m-am apucat să-ți scriu. M-ai rugat cîndva să-ți povestesc totul. Îmi aduc aminte că, neavînd timp, te-am sfătuit să citești ziarele și să urmărești emisiunile de televiziune destinate popularizării expedițiilor interplanetare. Acum am timp.

Cu optsprezece luni în urmă, cam pe vremea cînd tu osteneai la examene, de la baza interplanetară „Țiolkovski” au decolat, din ordinul lui Kraiuhin, fără discursuri pompoase și fără muzică, trei rachete fotonice de tip „Hius” și s-au avîntat una după alta la interval da o jumătate de oră, în pîcla trandafirie a atmosferei de pe Venus. Prima planetonavă zbura sub pavilionul lui Mihail Antonovici Krutikov, amiral al oceanelor fără apă. Amiralul, solid și proaspăt ras, stătea în persoană la masa de comandă. Ochii îi străluceau. Împroșcînd o lumină violetă, puternica navă se orienta după relevmentele farurilor de pe rachetodromul de categoria a doua Golconda uranică. De trei ori s-a aprins o lumină violetă pe cerul purpuriu. De trei ori au plesnit norii grei. De trei ori s-au cutremurat nisipurile gudronate. Cu cele cinci tălpi larg desfăcute, giganții de oțel s-au rînduit unul lîngă altul, înfundîndu-și în pietriș coloanele cu reacție.

Din planetonave au coborît oameni cu căști de spectrolit, tanchete automate, agregate de săpat, transportoare pe șenile, prevăzute cu cabine ermetice. Oamenii s-au învîrtit. Opt din ei au pornit cu două transportoare, încărcate cu mine, spre est, ca să arunce în aer stîncile, să lărgească rachetodromul și să monteze alte faruri. Cele două transportoare s-au făcut nevăzute în negura neagră. Curînd după aceea au răsunat în depărtare bubuituri înfundate și s-au înălțat spre cer ciupercile lățoase ale exploziilor.

Douăzeci de constructori, conduși de Viktor Gaidadîmov (cel care a construit portul „Marele Platou” de pe Marte), s-au urcat în mașinile lor ciudate și au pornit spre sud, în direcția lanțului de munți, pentru a sistematiza, degaja și pregăti terenul pe care avea să se deschidă șantierul unui viitor oraș-port. În aceeași direcție au pornit în salturi de cîte patru kilometri două mici rachetomobile cu astrobiologi; amatorii de floră și faună extraterestră, așezați pe bidoanele lor cu formalină și pe lăzile pentru colecții, nu-și mai găseau loc de nerăbdare, grăbiți să ajungă în Mlaștina Fierbinte.

Ultimii, cu un aer grav și demn, am plecat noi, geologii. Șeful grupului, Pavel Nikolaevici Lin, a dat plecarea. Luînd loc în transportoare, am pornit spre nord, în direcția Mării de Fum, mînînd din urmă o cireadă de roboți cu mai multe mîini, cu două și șase picioare sau cu șenile. Roboții, împinși de substanțele active, înaintau desfășurați în lanț, mirosind din mers solul, selectînd exemplare de rocă, notînd, calculînd, memorînd și comunicîndu-ne din cînd în cînd rezultatele cercetărilor lor. Acționau metodic și cu multă siguranță, ceea ce ne făcea să credem că n-o să ne rămînă decît să punem în geamantane descoperirile făcute. Dar în Marea de Fum ne-am izbit de unele dificultăți.

Roboții au dat de cîmpuri de crustă roșie, blestemata aceea de crustă care ocupa acolo mii de hectare de teren. Radiația s-a dovedit a fi mult prea puternică, pentru ca robotii să poată funcționa. Sărind ca arși afară din Marea de Fum, au rămas multă vreme locului, agitîndu-și furibunzi tentaculele. A trebuit să-i reacordăm imediat, după care roboții au pornit din nou la atac, avîntîndu-se cu mult eroism, și ne-au adus atîta crustă din aceea roșie, că nu mai știam ce să facem cu ea. Le-am cedat gratuit astrobiologilor zece tone din porcăria asta. Știi că presupunerea noastră s-a dovedit a fi fost justă: acestea sînt într-adevăr niște colonii de microorganisme, care trăiesc din energia degajată de dezintegrările radioactive. S-a stabilit de asemenea în mod cert că masa roșie e atrasă de focarele de explozii din adîncuri. Unii de-aici speră s-o adapteze ca indicator pentru prevenirea pericolului. Să fi știut noi atunci!

A început asaltul Golcondei. Urlet de motoare, forfotă de oameni, transportoare mișunînd în toate direcțiile și ridicînd nori de praf negru… Unii au și început să se ciorovăiască. Cineva umplea eterul cu strigătele sale, avertizînd că n-a venit aici ca să se țină de fleacuri, iar medicul-șef Leontiev s-a și apucat să-i facă nu știu cui injecții cu aradiatină, întrebînd mînios cînd pleacă prima planetonavă spre Pămînt… După cîteva ore, „Hius”-ii au plecat și s-au întors cu întăriri, în urma lor au coborît din norii purpurii rachete automate încărcate cu materiale, aparate, alimente, cărți, îmbrăcăminte. Cu fiecare clipă, mîna Omului strîngea tot mai puternic beregata neagră a Golcondei.

Și Golconda a căzut. Golconda s-a dat bătuta. Urlă, clocotește, amenință cu norii ei purpurii și cu tot felul de artificii pirotehnice, dar acum asta nu mai impresionează pe nimeni, decît numai pe novici. Nu ne mai temem nici chiar de Furtunile negre: meteorologii noștri le distrug în germene, bombardîndu-le cu hidrogen. Acolo unde am așternut noi cîndva pînzele de seleniu, se întinde acum un rachetodrom de categorie superioară, cu un trafic de aproape o sută de nave pe lună. Spre sud, la o depărtare de cincizeci de kilometri, la poalele lanțului de munți, s-a înălțat un oraș, spre care duc opt excelente șosele din material plastic sticlos. În centrul orașului stă „Băiatul” nostru. A fost găsit, scos din sol și așezat, așa cum se afla, cu bucăți de piatră topită pe el, pe un postament din material plastic metalic. Pe blindajul lui a fost săpată o scurtă inscripție: „Celor dintîi”. E un monument ridicat lui Anatoli Ermakov, Bogdan Spițîn, Tahmasib Mehti și tovarășilor lui.

Da, Aleoșa, Golconda a căzut! Dar nu numai atît! În curînd întreaga planetă Venus va fi la picioarele învingătorului. Se fac cercetări în centura de mlaștini și lacuri cu apă grea din jurul Golcondei (deocamdată este imposibil de înțeles de unde provine apa din ele; la început s-a crezut că aceste lacuri și mlaștini sînt legate de Golconda, dar acum două luni s-a descoperit un mare lac cu apă grea pe cealaltă emisferă a planetei, la o depărtare de cîteva mii de kilometri). Irgensen a coborît la Polul Sud. Acolo s-a descoperit o nouă țară. Țara aceasta are păduri întinse de copaci roșii, lacuri verzi, animale bizare, o adevărată rezervație a unei vieți stranii, ascunsă sub cupola unei atmosfere de-a dreptul turbate. Se pregătește o expediție la Polul Nord, și dacă și căciula de la Polul Nord a planetei Venus se va dovedi cît de cît la fel cu cea de la Polul Sud, am să-i iert multe acestei planete. Aici unde ne aflăm, expedițiile noastre pătrund tot mai departe în deșerturile negre de dincolo de Centura Mlaștinilor Fierbinți. Și eu care sînt nevoit să fac băi și să mănînc biftecuri!

Fiindcă veni vorba de biftecuri.

Nu de mult m-am văzut cu Mihail Antonovici. Mi-a spus că directorul Școlii superioare de Cosmonautică are o părere foarte bună despre tine. Aceeași părere o are și Mihail. Cunoști maniera lui de a discuta: „Aleoșenka? O să iasă din el un excelent navigator; ex-ce-lent, ai să vezi!” Mă bucur pentru tine, roșcovanule.

Am lăsat pentru o jumătate de oră scrisoarea, ascultînd ce mi-a debitat vecinul meu, cibernetistul Șcerbakov. Știi, cred, că la nord de rachetodrom se construiește un gigantic combinat subteran pentru prelucrarea uraniului și a elementelor transuranice. Oamenii lucrează în șase schimburi. Roboții lucrează zi și noapte; minunate mașini, ultimul cuvînt al ciberneticii practice. Dar, așa cum zic japonezii, maimuța cade și ea din copac. Adineauri a venit la mine Șcerbakov, furios la culme, și mi-a spus că o bandă de idioți mecanici (expresia lui) a devastat astă-noapte un mare depozit de minereuri, luîndu-l, se vede treaba, drept un zăcămînt extrem de bogat. Roboții aveau programe diferite și de aceea a doua zi dimineața o parte a depozitului se afla în antrepozitele rachetodromului, o parte în fața intrării de la Direcția geologică, iar o parte nu se știe unde. Cercetările continuă. L-am consolat cum am putut pe Șcerbakov (era să mă dea gata efortul pe care l-am depus ca să par serios) și m-am întors la scrisoare.

La drept vorbind, e cazul să pun punct. Condeiul cere odihnă, iar pe de altă parte sînt chemat la tratament.

Vreau numai să-ți spun că Mihail e detașat acum pe Almateia. Almateia e cel de-al cincilea satelit al lui Jupiter. Adevărul acesta l-ai aflat probabil la școală, desigur însă că l-ai uitat. Acolo se pune acum la cale ceva interesant. Uite ce: tu ai să te faci navigator, ai să fii și căpitan de navă; las' că te cunosc eu! Dar Aspice hoc sublime candens, quem invocant omnes Iovem, adică: „Privește această sublimă strălucire, căreia toți îi zic Jupiter”. Te rog insistent: privește! Următorul asalt de mari proporții va fi îndreptat într-acolo.

Da, Mișa mi-a spus că Dauge s-a făcut bine și îl pisează pe Kraiuhin, cerînd stăruitor să fie trimis aici. Are, desigur, intenții nobile, dar dacă-l vezi caută să-l convingi să-și mute gîndul. Să mai aștepte pînă om planta pe Venus grădini. Iar dacă e să vorbim serios, mi-e pur și simplu teamă să nu recidiveze febra. Totuși mi-e tare dor de voi, diavoli împielițați!

Rămîi cu bine, roșcovanule! Sper că cel mult în doi ani ai să-mi scrii și tu ceva!

Multe salutări soției și băiețelului. Sărută, frățioare, din partea mea, mîna soției.




    

Al tău, V. Iurkovski Venus,



    

Port Golconda 7.02.19…







Strugatsky Arkadi Natanovich

Boris Strugatsky Natanovich

Editor IM Kassel

Arta redactor Y.G. Kholodovskii

Editor Tehnic N. Levinskaya

Corector B. L. Danilov și T. P. Leyzerovich

Dat la cules la 17/IV/1959 Bun de tipar 23/VII /1959 Format 84 x 108 Circulație 90 000 de exemplare. A03941.

Pret 6 ruble. 95 K.

Editura Detgiz. Moscova




Redactor responsabil: A. Poterașu Tehnoredactor: Șt. Mihai

Dat la cules 05.06.1961. Bun de tipar 17.07.1961. Comanda nr. 4986. Tiraj 35.210. Broșate 33.080 + Legate 2130. Hîrtie tipar de 50 g/m2, 840X1080/32. Coli editoriale 16,9. Coli de tipar 19,25. A. 0265. C. Z. pentru bibliotecile mici 8 (R).

Tiparul executat sub com. nr. 10913 la Combinatul Poligrafic Casa Scînteii, București — R.P.R.